Defamation and insult claims quashed on appeal; defendant prevails as no illicit act found in self-defense.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Deliberând , asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 9 mai 2018, reclamanţii A. şi B. l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamanţilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1.357, art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1381 alin. (1), art. 1516, art. 72, art. 252, art. 1516 şi art. 1531 alin. (3) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10225 din 11 octombrie 2018 a Judecătoriei Constanţa a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, soluţionarea cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1495 din 7 iunie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C., ca nefondată.

A admis acţiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul C. şi a obligat pe pârâtul C. la plata sumei de 100 RON către reclamantul B..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 33 C din 24 februarie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelurile reclamanţilor B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1495 din 7 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A admis apelul pârâtului C. împotriva sentinţei civile nr. 1495 din 7 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea reclamantului B., ca nefondată.

Cheltuielile reprezentând serviciile traducătorului autorizat D. au rămas în sarcina reclamanţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 33 C din 24 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A..

Prin cererea de recurs, reclamanţii au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţa de apel, formulând următoarele critici:

Motivarea instanţei de apel are la baza doar simple prezumţii în detrimentul probelor efectiv administrate în cauză, fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază sau considerentele reţinute sunt contradictorii, atrăgând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Fapta ilicită a îmbrăcat forma intenţiei directe în a produce afectarea demnităţii, onoarei şi bunei reputaţii a celor doi soţi reclamanţi, prin adresarea de injurii ori folosirea unor termeni inadecvaţi, prin calomniere şi ameninţări asupra vieţii sau bunurilor celor doi.

Pornind de la valenţele dreptului la respectarea demnităţii şi, respectiv, a vieţii private a persoanei, relevate de prevederile art. 72 şi art. 71 C. civ., trebuie acceptat că, într-un mod similar actului de agresiune fizică, exprimarea verbală care depăşeşte normele general acceptate de societate şi bunele moravuri - şi care urmăreşte aducerea unei ofense reputaţiei în ochii comunităţii - trebuie sancţionată în egală măsură, în considerarea delictului săvârşit.

Instanţa de fond a încuviinţat probele, inclusiv proba cu martori, deşi aceasta nu a fost cerută în mod legal, pârâtului fiindu-i încuviinţată proba testimonială în contraprobă, deşi acesta nu a nominalizat martorii în sala de judecată şi nu au fost puşi în discuţia contradictorie a părţilor, punându-se în vedere să depună numele martorilor în 5 zile. Instanţa de fond nu a consemnat, prin încheierea de şedinţă din 14 ianuarie 2019, faptul că reclamanţii s-au opus la audierea martorilor propuşi de pârâtul C., opoziţia existând înainte de audierea acestor persoane şi nu după, aşa cum greşit a motivat instanţa de apel.

Instanţa de apel a dat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece a fost menţinută proba cu martori, deşi aceştia se aflau în relaţii de duşmănie, această probă fiind inadmisibilă, raportat la prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Cererea formulată de reclamanţi, prin care au solicitat înlăturarea declaraţiilor date de martorii propuşi de pârât nu a fost avută în vedere la pronunţarea soluţiei, deşi instanţa avea obligaţia să o analizeze şi să se pronunţe asupra acesteia.

Au fost încălcate prevederile art. 20 C. proc. civ., fiind nerespectat unul din principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea faţă de cererea pârâtului privind audierea martorilor aflaţi în relaţii de duşmănie cu reclamanţii.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere la modul în care instanţa de apel a apreciat declaraţiile date de martori, precum şi înregistrările audio şi video, arătând că instanţa a motivat în aşa fel încât toate probele să fie contra reclamantului, stabilind în mod eronat situaţia de fapt, nefiind efectuată expertiza solicitată de reclamanţi.

Motivarea demonstrează că instanţa de apel a urmărit numai identificarea unor situaţii prin care să se stabilească doar vinovăţia reclamantului cu privire la toate aspectele invocate de acesta împotriva pârâtului.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, raportându-se la dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. civ., stabilind o situaţie de fapt nereală şi a decis că reclamantul-apelant nu a respectat buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor civile, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, deşi din probele administrate reiese că pârâtul a încălcat acest principiu.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit textul de lege prevăzut de art. 1360 alin. (1) C. civ., motivând că "pârâtul s-a aflat în situaţia de a contrapune conduitei cu rea-credinţă a reclamantului o atitudine menită să îl descurajeze pe cel din urmă şi să îl alunge de lângă proprietatea sa".

Reclamanţii prezintă premise diferite pe care se întemeiază propriul prejudiciu clamat, astfel că, deşi au acţionat împreună în stabilirea răspunderii delictuale, evaluarea diferită a faptelor şi împrejurărilor nu este împiedicată.

Recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere la prevederile art. 1349 alin. (1), art. 252 şi art. 253 alin. (3) şi (4) C. civ.

Au mai criticat că, în considerentele hotărârii, instanţa de apel trebuia să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările părţilor

Intimatul C. a comunicat întâmpinare la 7 august 2021, prin e-mail, şi la 9 august 2021, prin poştă, după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.

La 16 septembrie 2021, recurenţii au comunicat răspuns la întâmpinare, prin care au combătut apărările formulate de intimat.

Cu privire la nulitatea recursului au arătat că motivele de recurs sunt prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reiterând aspecte învederate prin cererea de recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 14 aprilie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la 12 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., principala critică priveşte încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod, recurenţii-reclamanţi susţinând că instanţa de apel a menţinut proba cu martorii aflaţi în duşmănie cu aceştia, probă despre care susţin că a fost încuviinţată cu nerespectarea principiului contradictorialităţii.

Sub un prim aspect, cu privire la propunerea probei cu martori, Înalta Curte constată că atât reclamanţii, cât şi pârâtul au solicitat proba cu martori prin cererea de chemare în judecată, respectiv întâmpinare, fără a preciza numele şi adresa acestora. Or, indicarea generică a probei cu martori fără precizarea numelui, prenumelui şi adresei fiecărei persoane propuse ca martor echivalează cu lipsa propunerii probei în condiţiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în cauză propunerea probei cu martori de către ambele părţi s-a realizat în circumstanţele reglementate de dispoziţiile art. 254 alin. (2) şi (4) lit. a) C. proc. civ., care prevăd că în cazul amânării pentru administrarea probei, partea este obligată sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată, să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea acesteia.

Înalta Curte reţine că în cazul încuviinţării probei cu martori în condiţiile textului legal menţionat nu este obligatorie nominalizarea martorilor la momentul încuviinţării probei, fiind reglementată obligaţia ca partea să depună lista martorilor ulterior, în termen de 5 zile. În acest caz, partea adversă poate ridica obiecţii cu privire la martorii propuşi până la următorul termen de judecată.

În litigiul pendinte, se constată că prima instanţa a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor şi, ulterior, a încuviinţat, prin încheierea din 26 noiembrie 2018, proba testimonială pentru reclamanţi şi pentru pârât în contraprobă, iar prin nota de probe depusă la 4 decembrie 2018, pârâtul i-a indicat ca martori pe E. şi F.. Drept urmare, reclamanţii au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de identitatea martorilor, pentru a verifica incidenţa cazurilor de inadmisibilitate prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 1-3 C. proc. civ., înainte de termenul de judecată din 14 ianuarie 2019, când martorii au fost ascultaţi, însă nu şi-au exprimat opoziţia la audierea acestora.

Întrucât interdicţia ascultării ca martor a persoanelor aflate în relaţii de duşmănie cu vreuna dintre părţi are caracter relativ, protejând interesele părţii împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie, opoziţia la audiere trebuie să fie expresă, iar partea interesată trebuie să o formuleze de îndată ce îi este cunoscută relaţia martorului cu partea, însă cel mai târziu înainte de ascultarea martorului.

Faţă de lipsa opoziţiei reclamanţilor la audierea martorilor propuşi de pârât, Înalta Curte notează că instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa prevederilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că reclamanţii au acceptat tacit să fie ascultaţi ca martori persoane cu care se află în relaţii de duşmănie.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, prin încheierea de şedinţă din 14 ianuarie 2019, prima instanţă nu ar fi consemnat că reclamanţii s-au opus la audierea martorilor propuşi de pârât, Înalta Curte reţine că această încheiere face dovada celor consemnate în cuprinsul său, în condiţiile în care nu s-a solicitat îndreptarea acesteia în temeiul art. 442 C. proc. civ. şi nici nu au fost contestate notele grefierului, pe baza cărora a fost redactată, motiv pentru care această critică nu poate fi avută în vedere.

Cât priveşte instituţia îndreptării hotărârii, dispoziţiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că omisiunile cu privire la susţinerile părţilor cuprinse în încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Astfel, recurenţii-reclamanţi aveau la îndemână procedura îndreptării hotărârii pentru a solicita remedierea pretinsei omisiuni de consemnare a opoziţiei reclamanţilor la audierea probei cu martorii propuşi de pârât, însă nu au uzat de aceasta.

De asemenea, se reţine că nu este posibilă contestarea încheierilor de şedinţă în stadii ulterioare ale procesului, în ceea ce priveşte inexactitatea sau caracterul incomplet al notelor care stau la baza redactării lor, faţă de prevederile art. 231 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., care stipulează că participanţii la proces pot să solicite copie de pe notele grefierului, pe care le pot contestata cel mai târziu la termenul următor, norma instituind un termen de decădere în acest sens.

În referire la aceeaşi critică, verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi şi-au exprimat opinia faţă de declaraţiile martorilor audiaţi în şedinţa din 14 ianuarie 2019 prin notele depuse la 10 februarie 2019, solicitând ca acestea să nu fie avute în vedere la pronunţarea hotărârii, ceea ce nu poate fi reţinut drept opoziţie la audierea martorilor pentru argumentele deja expuse.

Nu pot fi primite criticile referitoare la nerespectarea prezumţiei de bună-credinţă prevăzută de art. 12 C. proc. civ., atât timp cât în dezvoltarea acestora recurenţii-reclamanţi au făcut referire la aprecierea probelor de către instanţele de fond şi la stabilirea circumstanţelor de fapt, prilej cu care şi-au exprimat nemulţumirea în sensul că din probele administrate rezultă încălcarea acestor dispoziţii legale. Aceasta, întrucât în recurs, cale de atac extraordinară ce permite controlul legalităţii hotărârii judecătoreşti, nu pot fi supuse analizei critici privind modul de interpretare a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, întrucât acestea reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Aşadar, criticile expuse prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, nefiind incident acest motiv de recurs.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat că motivarea are la bază doar simple prezumţii, în detrimentul probelor administrate în cauză, precum şi că instanţa nu a reţinut cererea reclamanţilor de înlăturare a declaraţiilor martorilor propuşi de pârât. De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a urmărit numai identificarea unor situaţii prin care să se stabilească doar vinovăţia reclamantului cu privire la toate aspectele invocate de acesta împotriva pârâtului.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu se poate reţine că motivarea deciziei recurate este contradictorie pentru că instanţa ar fi reţinut probele defavorabile acestora, deoarece aceste critici privesc modul în care instanţa de fond a apreciat probele administrate în cauză, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la solicitarea reclamanţilor de înlăturare a declaraţiilor martorilor propuşi de pârât, se constată că aceasta are caracterul unor note scrise, prin care părţile şi-au exprimat punctul de vedere asupra probelor administrate în cauză, neputând fi calificată drept o cerere care să impună soluţionare în cursul procesului, astfel că instanţa nu era obligată să se pronunţe în mod explicit asupra acesteia.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a respins acţiunea în răspundere civilă delictuală ca neîntemeiată, astfel că hotărârea respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind amplu prezentate argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul că nu este întrunită condiţia existenţei faptei ilicite în raport cu niciunul dintre reclamanţi.

Astfel, în construirea raţionamentului jurisdicţional instanţa de fond a pornit de la clarificarea situaţiei de fapt raportat la faptele ilicite imputate pârâtului, precum şi la prejudiciul pretins de fiecare reclamant, pentru a verifica dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte inexistenţa faptei ilicite pretinse de reclamanta A., se observă că în decizia recurată a fost expusă în mod minuţios şi convingător argumentaţia care fundamentează această concluzie, în condiţiile în care s-a reţinut că utilizarea apelativului "concubină" de către pârât nu este susceptibilă de a leza dreptul reclamantei la demnitate şi viaţă privată în sensul prevăzut de art. 71 şi 72 C. civ.

Motivarea în drept a acestei concluzii a fost edificată, sub un prim aspect, prin prisma statuărilor Curţii Constituţionale şi jurisprudenţei naţionale, în raport cu care s-a reţinut la fila x din decizia recurată că relaţia de concubinaj şi, prin urmare, utilizarea noţiunii "concubină" nu poate avea conotaţie ofensatoare, depreciativă şi discriminatorie prin raportare la percepţia publică, de vreme ce legislaţia naţională nu interzice acest tip de relaţie, ci, dimpotrivă, conţine reglementări prin care îi sunt recunoscute efecte juridice.

Curtea de apel a abordat analiza faptei inclusiv prin raportare la critica reclamantei în sensul că relaţia de concubinaj este dezavuată în Japonia, statul a cărei cetăţenie aceasta o poartă, fiind redate considerentele pentru care acest motiv de apel a fost respins la fila x, reţinându-se că "nu s-a făcut dovada că acesta din urmă [pârâtul] avea cunoştinţă de imaginea depreciativă dată de societatea japoneză relaţiilor extramaritale şi că, bazându-se pe această informaţie, a urmărit să lezeze demnitatea cetăţeanului străin, folosind termenul în scop peiorativ."

Potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţilor ori nemulţumirea recurenţilor referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă materialului probator nu echivalează cu lipsa motivării.

După cum instanţa supremă a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, nefiind condiţionată de amploarea argumentelor.

Cât priveşte analiza faptei ilicite imputate pârâtului de către reclamant, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe a fost infirmată de instanţa de apel în cadrul unui raţionament juridic extrem de detaliat şi în baza unei evaluări ample şi consecvente a materialului probatoriu administrat în proces (declaraţiile martorilor, înregistrările audio şi video, înscrisuri, interogatoriul reclamantului), fiind acordată o atenţie particulară probelor propuse de reclamanţi, cărora le-a fost respins apelul.

Considerentele proprii ale instanţei de apel sunt ample atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, fiind reţinută de o manieră clară şi pertinentă situaţia de fapt, cu trimitere punctuală la probatoriul administrat, iar examinarea chestiunilor esenţiale deduse judecăţii în apel s-a efectuat în mod real.

Se observă că după reţinerea concretă şi motivată a situaţiei de fapt, la fila x din decizia atacată, instanţa a concluzionat că reclamantul a manifestat o conduită care intră în sfera abuzului de drept şi că "probele administrate reflectă în egală măsură lipsa unei fapte ilicite săvârşite de către apelantul pârât C., întrucât cuvintele adresate nu au urmărit afectarea demnităţii apelantului reclamant, ci au reprezentat o modalitate de apărare faţă de agresiunile verbale şi de hărţuirea permanentă la care a fost supus de către vecinul său."

Astfel, explicând că reclamantul a avut o conduită ce intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 15 C. civ., motiv pentru care pârâtul s-a aflat în legitimă apărare faţă de agresiunea verbală manifestată de reclamant, reţinând incidenţa legitimei apărări prevăzute de art. 1360 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a conchis că nu sunt incidente prevederile art. 1.357 din acelaşi cod şi că nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâtului.

Dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 15 şi art. 1.360 alin. (1) C. civ. fundamentează motivarea în drept a soluţiei de admitere a apelului pârâtului, respectiv respingerii, ca nefondată, a cererii reclamantului, fiind enunţate de către instanţa de apel principiile şi regulile de drept care au fost aplicate premiselor factuale explicate în prealabil, astfel încât decizia recurată respectă exigenţelor de motivare a hotărârii judecătoreşti şi sub acest aspect.

Cum în considerentele deciziei recurate se regăsesc raţionamentele de ordin factual şi juridic care au determinat adoptarea soluţiei, fiind clar arătate motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamanţilor, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au mai făcut trimitere la modul în care instanţa de apel a apreciat declaraţiile date de martori, precum şi înregistrările audio şi video, arătând că instanţa a motivat în aşa fel încât toate probele să fie contra reclamantului, stabilind în mod eronat situaţia de fapt, nefiind efectuată expertiza solicitată de reclamanţi.

Înalta Curte constată că prin aceste critici se tinde la reaprecierea probelor, reprezentând critici de netemeinicie care nu pot fi deduse analizei în recurs raportat la dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. civ., deoarece s-a stabilit o situaţie de fapt nereală şi s-a decis că reclamantul nu a respectat buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor civile, deşi din probele administrate reiese că pârâtul a încălcat acest principiu.

Instanţa de recurs nu poate primi această critică, întrucât nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, în condiţiile în care se rezumă la indicarea textului legal, iar în dezvoltarea acesteia recurenţii îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat probele în baza cărora a reţinut că reclamantul nu a respectat buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor civile.

Astfel de critici vizează netemeinicia hotărârii atacate şi nu pot fi supuse examinării instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 C. proc. civ.

De asemenea, se constată că aplicarea greşită a prevederilor art. 1360 alin. (1) C. civ. a fost invocată raportat la situaţia de fapt din care, potrivit recurenţilor-reclamanţi, nu reiese că reclamantul este agresor, iar pârâtul este cel aflat în legitimă apărare.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât nu vizează modul de aplicare a dispoziţiilor legale, ci reprezintă, de fapt, nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi în ceea ce priveşte aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că reclamantul a avut o conduită caracterizată de agresivitate verbală, pe care instanţa a calificat-o ca intrând în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 15 C. civ., precum şi ca premisă pentru a se reţine legitima apărare în favoarea pârâtului.

Această concluzie este întărită de modul în care a fost dezvoltat motivul de casare, făcându-se trimiteri la probele administrate (declaraţiile martorilor, mijloacele materiale de probă), pe care însă instanţa de recurs nu le poate evalua, dată fiind natura juridică de cale extraordinară şi nedevolutivă a recursului.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia ar fi fost aplicate greşit prevederile art. 15 C. civ., Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o afirmaţie nesusţinută de argumente care să tindă a demonstra nelegalitatea hotărârii din această perspectivă. S-a menţionat că apelanţii-reclamanţi nu şi-au exercitat dreptul de a chema în judecată pe pârât (drept procesual) cu scopul de a-l vătăma sau păgubi în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, aşa cum s-a stabilit prin "conduita reclamantului intră indubitabil în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 15 C. civ..". Înalta Curte constată că aceste susţineri nu îşi găsesc corespondent în motivarea deciziei atacate, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat incidenţa acestor prevederi legale în raport cu exercitarea de către reclamant a drepturilor sale civile, iar nu a drepturilor procesuale, reţinându-se că acesta a dat dovadă de o conduită de rea-credinţă, chiar de instigare a pârâtului.

Totodată, se reţine că, deşi au fost enunţate dispoziţiile legale prevăzute de art. 72, art. 252, 253 alin. (3) şi (4), art. 1349 alin. (1) C. civ. şi art. 30 alin. (6) din Constituţie, însoţite de consideraţii de natură teoretică, neparticularizate la circumstanţele litigiului pendinte, recurenţii-reclamanţi nu au precizat, aşa cum impune art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce mod au fost interpretate sau aplicate greşit aceste norme de drept material de către instanţa de apel.

Or, dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se poate limita la indicarea formală a textului de lege, ci trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul determinării greşelilor imputate instanţei, care sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.

Drept urmare, nu se poate constata nici incidenţa acestui motiv de casare.

Având în vedere aceste considerente, constatând că, în raport cu criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 33C din 24 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2022.