Recusal motion rejected as unfounded; prior ruling in related case not bias.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător A., formulată de petentul B..

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul B., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în data de 07 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a învederat că, la primul termen de judecată din data de 03 noiembrie 2021, în faţa instanţei de recurs a formulat oral cererea de recuzare, arătând că doamna judecător A. nu poate lua parte la judecarea recursului, aspect care reiese din practicaua încheierii de şedinţă de la aceea dată, iar, ulterior, în data de 04 noiembrie 2021, a formulat în scris cererea de recuzare, prin care a arătat că judecătorul recuzat nu poate participa la soluţionarea recursului, întrucât a făcut parte din completul de apel care a pronunţat decizia civilă nr. 258/A/12.11.2020 a Curţii de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2015, dosar care a avut aceleaşi părţi şi în care s-a dispus restituirea în natură în favoarea revendicatorului a cotei de 1/2 din terenul situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x, nr. top x, mai puţin cota de 1/2 din suprafaţa de 48 mp ce reprezenta terenul de sub construcţie.

A mai arătat recurentul că la pagina 16 din considerentele deciziei civile nr. 258/A/2020, s-a făcut referire la contractul de concesiune, act care a fost supus controlului judiciar în prezentul dosar, şi s-a reţinut că existenţa unui contract de concesiune nu împiedică restituirea în natură a imobilului solicitat prin notificare, pentru că, dacă contractul de concesiune a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, reclamantul se va subroga drepturilor unităţii administrativ teritoriale, iar dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale se vor aplica principiile legale care guvernează instituţia nulităţii.

Astfel, prin cele reţinute în decizia nr. 258/A/2020, s-a anticipat care va fi soarta contractului de concesiune în condiţiile în care judecătorul recuzat a dispus ca pentru o parte din imobilul revendicat restituirea să se facă în natură, iar pentru partea de teren de sub construcţie prin măsuri reparatorii, pronunţând o decizie favorabilă pentru reclamantul din acţiunea în revendicare, iar în prezentul dosar nu putea să pronunţe o altă hotărâre prin care să lipsească de efecte prima decizie pronunţată.

Prin încheierea atacată s-a apreciat că judecătorul recuzat nu s-a pronunţat asupra nulităţii contractului, ci doar a expus două ipoteze care ar putea fi incidente cu privire la contractul de concesiune, însă, chiar şi aşa, judecătorul recuzat a atins în parte problema ce urma să fie analizată în prezentul dosar, decizia nr. x/2021 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în cauza pendinte, fiind motivată chiar de judecătorul recuzat.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de recuzare.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere considerente ce succed.

Obiectul prezentului recurs îl constituie încheierea din data de 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de recurentul B. împotriva doamnei judecător A..

Prin cererea de recuzare formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a susţinut că doamna judecător A. a făcut parte din completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului, în dosarul nr. x/12.11.2020 al Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, dosar în care părţi au fost recurentul din prezenta cauză şi intimatul C. şi care a avut ca obiect restituirea în natură a cotei de 1/2 din terenul situat în Cluj-Napoca, str. x, în prezent nr. x.

Prin încheierea pronunţată la 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de recuzare, reţinând că motivele de recuzare nu sunt întemeiate, având în vedere că judecătorul recuzat nu s-a pronunţat anterior asupra nulităţii contractului de concesiune, ce face obiectul analizei prezentului dosar, ci a expus doar două ipoteze generale care pot fi incidente cu privire la un contract de concesiune, fără a se reţine şi fără a se analiza niciuna dintre aceste două ipoteze în concret.

Prin cererea de recurs, recurentul a atacat încheierea mai sus amintită, susţinând că, în mod greşit, curtea de apel a respins cererea de recuzare, întrucât, prin pronunţarea deciziei nr. 258/A/12.11.2020 în dosarul nr. x/12.11.2020 s-a anticipat care va fi soarta contractului de concesiune în condiţiile în care judecătorul recuzat a dispus ca pentru o parte din imobilul revendicat restituirea să se facă în natură, iar, pentru partea de teren de sub construcţie, prin măsuri reparatorii.

Critica ce se subsumează ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi va fi, în consecinţă, analizată din această perspectivă, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 41 din C. proc. civ. "(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza, nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţiei în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator în aceeaşi cauză."

Totodată, dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod prevăd că judecătorul este incompatibil de a judeca în cazul în care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Raţiunea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate şi la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparţialităţii care trebuie să guverneze activitatea judecătorului învestit cu soluţionarea pricinii.

Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, imparţialitatea trebuie evaluată potrivit unui demers subiectiv, ţinându-se seama de convingerea personală şi comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăţi personale în cauză; şi, de asemenea, potrivit unui demers obiectiv, care constă în a stabili dacă instanţa a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea sa.

Prin urmare, imparţialitatea implică absenţa unei opinii preexistente a judecătorului cu privire la litigiul respectiv, cerinţă exprimată şi în dreptul intern, la nivel constituţional, de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi nu poate fi asigurată decât prin neparticiparea judecătorului la soluţionarea acelei cauze faţă de care există suspiciuni că nu ar da dovadă de obiectivitate.

Textul art. 24 alin. (1) din C. proc. civ. reprezintă o aplicare particulară a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul oricărei persoane de a-i fi judecată cererea de o instanţă independentă si imparţială, precum şi a art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie care prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi", garantarea imparţialităţii fiind consacrată şi de art. 2 alin. (3) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor."

Se constată că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 41 din C. proc. civ. pentru a fi incidentă o situaţie de incompatibilitate absolută, întrucât prin ipoteză, judecătorul recuzat nu a pronunţat o hotărâre sau o încheiere interlocutorie în aceeaşi cauză, acesta nefiind în situaţia de a îşi cenzura propria hotărâre în calea de atac, astfel că, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în speţă.

Pe altă parte, statuând cu privire la incompatibilitatea judecătorului care şi-a spus părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnat să o judece, art. 42 pct. 1 din C. proc. civ. nu are în vedere, astfel cum rezultă din conţinutul său, situaţia judecătorului care a soluţionat un alt proces, pronunţând o hotărâre judecătorească definitivă prin care a tranşat chestiunile litigioase din acel proces, indiferent că sunt sau nu similare ori aflate în legătură de cauzalitate cu cele care fac obiectul judecăţii în noul proces.

Atunci când pronunţă o hotărâre judecătorească înzestrată, potrivit dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., cu efectele lucrului judecat, judecătorul nu îşi exprimă o opinie sau o părere, astfel cum eronat susţine partea reclamantă, ci îndeplineşte prerogativele jurisdicţionale conferite de lege, de a judeca cauza în care a fost desemnat şi de a dezlega chestiunile litigioase care fac obiectul învestirii în respectiva cauză.

Aceasta, întrucât, retragerea unui judecător de la judecata unei pricini, fie pe calea abţinerii, fie a recuzării, nu se poate face indiferent de motive, astfel cum susţine partea reclamantă, ci numai în prezenţa motivelor strict determinate de lege, a căror analiză este în competenţa instanţei care judecă astfel cereri.

Ca urmare, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti într-o altă cauză, prin care judecătorul împotriva căruia a fost formulată cerere de recuzare a dispus ca pentru o parte din imobilul revendicat restituirea să se facă în natură, iar pentru partea de teren de sub construcţie prin măsuri reparatorii, nu are valenţa unei lipse de obiectivitate a judecătorului recuzat din perspectiva motivului de incompatibilitate relativă invocat de recurent, puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare asupra aspectelor litigioase tranşate definitiv operând cu efect obligatoriu ori de câte ori sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 431 din C. proc. civ., independent de compunerea completului învestit cu soluţionarea noii pricini deduse judecăţii, întrucât caracterul obligatoriu al autorităţii de lucru judecat este reglementat prin norme imperative, ceea ce înseamnă că autoritatea de lucru judecat nu poate fi ignorată nici de către părţile cărora li se opune şi nici de către judecătorii cauzei, în caz contrar fiind afectată stabilitatea şi siguranţa circuitului civil.

De altfel, în speţă, s-a reţinut corect că judecătorul recuzat deşi a pronunţat decizia civilă nr. 258/A/12.11.2021 a Curţii de apel Cluj prin care a expus generic două ipoteze care ar putea fi incidente cu privire la existenţa unui contract de concesiune în legătură cu terenul situat în Cluj Napoca, str. x, nu a analizat în concret aceste ipoteze şi nici nu s-a pronunţat asupra cauzei de nulitate a contractului de concesiune ce face obiect al disputei judiciare în prezenta speţă; or, numai o atare ipoteză ar putea să atragă incidenţa motivului de incompatibilitate prevăzut de dispoziţiile art. 24 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că încheierea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B. împotriva încheierii din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2022.