Land vindication ruling quashed and remanded for retrial on illegality exception, constructor good faith, and registry rectification reasoning; buyer's clarification appeal rejected as unfounded.

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. Cluj Napoca, S.C. B., Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj, Staţiunea Didactică Experimentală Mănăştur, a solicitat constatarea nulităţii absolute a înscrisului "act de parcelare şi contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/16 iunie 1999 de către Biroul Notarului Public C., încheiat între pârâta S.C. B., în calitate de vânzător, şi S.C. A. S.R.L., în calitate de cumpărător, pentru diferenţa de teren de 137.678 mp situat în extravilanul localităţii Floreşti, în locul numit Şesul de Jos sau Şapca Verde, înscris iniţial în CF x Floreşti, ulterior în CF x Floreşti, precum şi a actelor subsecvente, având în vedere că pentru diferenţa de 21 ha (210.000 mp) s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menţionat prin decizia civilă nr. 74 din 27.05.2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

S-a mai solicitat rectificarea cărţilor funciare în care sunt evidenţiate imobilele, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, ridicarea construcţiilor de pe terenul în suprafaţa de 347.678 mp şi obligarea S.C. A. Cluj-Napoca la achitarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 347.678 mp până la momentul predării terenului, pentru perioada ultimilor trei ani, calculaţi de la data promovării prezentei acţiuni.

Prin cererea modificatoare, înregistrată la 4 mai 2017, reclamantul a solicitat: obligarea pârâtei S.C. A. Cluj-Napoca să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren, înscris iniţial în CF x Floreşti, ulterior în CF x Floreşti, în suprafaţă de 347.678 mp; constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr. x din 7 iunie 2006 şi a actului adiţional nr. x la contractul de ipotecă autentificat prin încheierea nr. x din 23 august 2013, încheiate între D. şi pârâta S.C. A. Cluj-Napoca, solicitând în acest scop introducerea în cauză a S.C. D. în ceea ce priveşte suprafaţa de 347.678 mp; rectificarea cărţilor funciare în care sunt evidenţiate imobilele, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român; ridicarea construcţiilor de pe terenul în suprafaţă de 347.678 mp; obligarea S.C. A. Cluj-Napoca la achitarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 347.678 mp pentru perioada 2013 până la data predării imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 4174 din 14 iulie 2017, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 230 din 10 mai 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii modificate, în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin sentinţa civilă nr. 543 din 10 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cererii modificate, în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Prin încheierea de şedinţă 31 ianuarie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj şi Staţiunea Didactică şi Experimentală Mănăştur; a admis excepţia lipsei de obiect a primului capăt cerere din acţiunea iniţială privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare denumit "act de parcelare şi contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/16 iunie 1999 de către Biroul Notarului Public C. încheiat între pârâta S.C. B. şi S.C. A. S.R.L.; a admis excepţia lipsei de obiect a cererii de încetare/constatare a nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr. x/07.06.2006 şi a actului adiţional nr. x la contractul de ipotecă autentificat prin încheierea nr. x/23.08.2013 încheiate între D. şi pârâta S.C. A. Cluj-Napoca; a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei invocate de reclamant de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Floreşti nr. 18/1998; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 1.01.-23.12.2013, în ce priveşte petitul nr. 5 al cererii modificate, având ca obiect obligarea S.C. A. Cluj-Napoca la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în litigiu; a prorogat pronunţarea asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la petitul nr. 4 al cererii modificate referitor la obligarea la ridicarea construcţiilor edificate pe teren.

Prin încheierea de şedinţă din 7 martie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al comunei Floreşti, ca urmare a reţinerii inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a hotărârii emise de acesta; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii şedinţei publice din 31 ianuarie 2019 în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1.01.-20.12.2013 în ce priveşte petitul nr. 5 al cererii modificate, având ca obiect obligarea S.C. A. Cluj-Napoca la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în litigiu, iar nu pentru perioada 01.01.-23.12.2013, cum greşit s-a menţionat; a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei petitului nr. 4 al cererii modificate privind obligarea la ridicarea construcţiilor edificate pe teren; a încuviinţat cererile în probaţiune formulate de părţile litigante cu privire la înscrisurile depuse la dosarul cauzei; a respins cererea în probaţiune formulată de reclamant privind efectuarea unor adrese către mai multe instanţe, astfel cum au fost indicate; a respins cererea în probaţiune formulată de reclamant privind administrarea probei cu expertiză topografică; a respins cererea privind administrarea probei cu expertiză contabilă; a încuviinţat cererea formulată de reclamant privind administrarea probei cu expertiză de evaluare bunuri imobile, având ca obiectiv: să se stabilească contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu, în suprafaţă de 347.678 mp situat în extravilanul localităţii Floreşti în locul numit Şesul de Jos sau Şapca Verde, teren înscris iniţial în CF x Floreşti, ulterior în CF x Floreşti, pentru perioada 20.12.2013 şi până în prezent.

Prin încheierea de şedinţă din 7 mai 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia tardivităţii invocării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 74 din 27 mai 2010, pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2009 şi a sentinţei civile nr. 8489 din 7 octombrie 2016, pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, apreciind că aspectele învederate prin notele de şedinţă reprezintă apărări pe fond care pot fi invocate în tot cursul procesului şi nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată, precum şi excepţia tardivităţii cu privire la proba cu înscrisuri în baza dispoziţiilor art. 254 alin. (2), pct. 4 C. proc. civ., întrucât administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 20 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj în contradictoriu cu pârâtele Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj şi Staţiunea Didactică Experimentală Mănăştur, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respins, ca lipsit de obiect, petitul din cererea de chemare în judecată privind constatarea nulităţii absolute a actului de parcelare şi contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1999 de BNP C., pentru suprafaţa de 137.678 mp.

A fost respins, ca lipsit de obiect, petitul din cererea de chemare în judecată modificată privind încetarea/constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr. x/07.06.2006 şi a actului adiţional nr. x autentificat prin încheierea nr. x/23.08.2013, încheiate între D. şi S.C. A. Cluj Napoca.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 18/1998 emisă de Consiliul Local Floreşti.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitul din cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. Cluj Napoca la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul în litigiu.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. Cluj Napoca şi S.C. B. şi în consecinţă: a fost obligată pârâta S.C. A. Cluj Napoca să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 347.678 mp, înscris iniţial în CF x Floreşti, transcris în CF x Floreşti; a fost dispusă rectificarea înscrierilor din CF x Floreşti, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub B1, prin încheierea CF nr. x, în favoarea pârâtei S.C. B. şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în CF x Floreşti.

A fost respins, ca neîntemeiat, petitul din cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. Cluj Napoca la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul în litigiu.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 3 decembrie 2019, sub nr. x/2016/a1, Consiliul Local Floreşti a solicitat completarea sentinţei nr. 308 din 20 iunie 2019 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, în sensul radierii pârâtei S.C. A. din cărţile funciare şi cu privire la topograficele în care aceasta este înscrisă ca proprietar, dispoziţie cuprinsă în hotărâre, dar care nu a fost preluată în dispozitiv.

Prin notele de şedinţă din 11 februarie 2020, pârâta S.C. A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentului Consiliul Local Floreşti şi excepţia lipsei de interes procesual pentru formularea cererii de completare a sentinţei nr. 308 din 20 iunie 2019 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 5 decembrie 2019, sub nr. x/2016/a2, pârâta A. a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei nr. 308 din 20 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă în ceea ce priveşte petitul principal al acţiunii în revendicare, în sensul individualizării exacte a bunului în suprafaţă de 347.648 mp, în privinţa căruia a fost obligată de către prima instanţă la restituire, prin stabilirea exactă a limitelor în spaţiu a acestuia şi a vecinătăţilor.

Prin încheierea din 13 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis excepţia conexităţii invocată din oficiu şi a conexat acest dosar la dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 85 din 13 februarie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca lipsită de interes, cererea formulată de Consiliul Local Floreşti având ca obiect completarea sentinţei nr. 308 din 20 iunie 2019, pronunţate de această instanţă în dosarul nr. x/2016.

A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei S.C. A. S.A. având ca obiect lămurirea dispozitivului aceleiaşi sentinţe civile.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin încheierea de şedinţă din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a încuviinţat, în parte, cererea în probaţiune cu înscrisuri formulată de reprezentantul reclamantului, constând în înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Critica referitoare la respingerea cererii în probaţiune de către prima instanţă cu depunerea de înscrisuri din dosarele în care reclamantul nu a fost parte, a fost respinsă, apreciindu-se că actele depuse la dosar sunt suficiente; a fost încuviinţată cererea cu înscrisurile depuse, formulată de către S.C. B. şi S.C. A. Cluj Napoca; a fost respinsă proba cu expertiza topografică formulată de apelanţii Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi S.C. A. Cluj Napoca, având în vedere că în faţa primei instanţe nu s-a contestat amplasamentul terenului revendicat de către Statul Român, acesta fiind unul dintre motivele pentru care S.C. A. Cluj Napoca s-a opus la fondul cauzei administrării acestei probe.

Prin încheierea de şedinţă din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respinsă cererea formulată de pârâta apelantă S.C. A., având ca obiect recuzarea d-lui judecător E. de la soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj; a fost aplicată apelantei S.C. A. Cluj-Napoca sancţiunea amenzii judiciare în sumă de 500 RON.

Prin decizia civilă nr. 293 din 17 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 308 din 20 iunie 2019 şi a încheierilor din 31 ianuarie 2019 şi 7 martie 2019, ale Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2016.

A fost respins apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 308 din 20 iunie 2019 şi a încheierii civile din 7 mai 2019, ale Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2016, precum şi apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva aceloraşi hotărâri.

Prin decizia nr. 294 din 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 85 din 13 februarie 2020, a Tribunalului Cluj, secţia civilă pronunţată în dosarul nr. x/2016.

4. Calea de atac formulată în cauză.

A) Împotriva deciziei nr. 293 din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, precum şi pârâţii S.C. A. S.A. Cluj-Napoca şi S.C. B., criticând decizia pentru nelegalitate. Împotriva încheierilor din 29 octombrie 2020 şi 8 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în acelaşi dosar a formulat recurs S.C. A. S.A. Cluj-Napoca.

i) În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat următoarele critici, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

1. hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, cu consecinţa respingerii apelului formulat împotriva încheierilor din 31 ianuarie 2019 şi 7 martie 2019; cu referire la doctrină şi o decizie de speţă, se arată că excepţia de nelegalitate poate fi cercetată de instanţa în faţa căreia a fost invocată ca mijloc de apărare dacă vizează un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, nefiind încălcat principiul dreptului la un proces echitabil. În susţinerea excepţiei se arată că în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, precum şi de Decizia nr. 23/2011, pronunţată de Înalta Curte, schimbarea destinaţiei imobilului s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică în contextul în care imobilul se află în proprietatea publică a statului, aspect constatat prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat; astfel, Hotărârea nr. 18 din 6 octombrie 1998 a fost emisă cu eludarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 213/1998, iar Consiliul Local al comunei Floreşti are calitate procesuală pasivă, ca emitent al actului administrativ.

2. instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 255 şi art. 258 C. proc. civ. respingând apelul formulat împotriva încheierii din 7 martie 2019, prin care a fost respinsă proba cu expertiză topografică şi solicitarea de emitere a unor adrese către alte instanţe/parchete, probe edificatoare în stabilirea situaţiei de fapt, pentru următoarele argumente:

- proba cu expertiză topografică era utilă în vederea înlăturării oricărui dubiu cu privire la coordonatele de identificare ale construcţiilor ce fac obiectul prezentului litigiu, iar analizarea admisibilităţii probei trebuia făcută şi din perspectiva stabilirii cu exactitate a datei la care au fost edificate construcţiile a căror ridicare se solicită, nefiind făcută distincţie între construcţiile ridicate anterior şi cele ridicate ulterior înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Cluj.

- referitor la solicitarea de emitere a unor adrese către alte instanţe/parchete, se arată că teza probatorie, contrar celor reţinute de instanţa de apel, era dovedirea faptului că terenul în litigiu nu s-a aflat în patrimoniul S.C. B. cu titlu de administrare sau cu vreun alt titlu, aspect susţinut de această pârâtă în cadrul altor dosare în care recurentul nu a fost parte.

3. instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 494 şi art. 486 C. civ. de la 1864 reţinând în mod eronat buna credinţă a pârâtei S.C. A. S.A. deşi aceasta a fost parte în dosarul nr. x/2003, înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, în cadrul căruia a fost depusă sentinţa civilă nr. 10102/1999, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca prin care s-a tranşat irevocabil asupra apartenenţei imobilului la domeniul public al statului şi prin care s-a dispus radierea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. din cartea funciară:

- instanţa de apel a reţinut că buna - credinţă a constructorului la momentul şi pe durata edificării construcţiei nu este înlăturată de constatarea nulităţii absolute a actului de proprietate deţinut de constructor, însă S.C. A. S.A. a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 129 din 19 septembrie 2005 de către Tribunalul Argeş, prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract, iar pe parcursul derulării dosarului şi la data pronunţării sentinţei această societate a executat lucrările de construcţie;

- pârâta S.C. A. S.A. cunoştea viciile titlului de proprietate de care se prevalează intimata societate comercială având în vedere că în cărţile funciare în care este evidenţiat terenul în litigiu au fost notate mai multe litigii în cadrul cărora era contestat dreptul de proprietate al S.C. B. (dos. 4722/1999, dos. nr. 6918/2001, dos. nr. 9200/2004); în această situaţie nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel potrivit cărora efectele notării litigiilor ce aveau ca obiect solicitări de restituire în baza legilor reparatorii de către foştii proprietari, notate în cartea funciară, nu se pot extinde asupra cererii de revendicare a terenului, formulată în cauză;

- buna - credinţă a constructorului se determină prin raportare la dispoziţiile art. 486 C. civ., iar nu având în vedere conduita proprietarului, cum a reţinut instanţa de apel, iar, în cauză, în raport de situaţia de carte funciară, de sentinţa civilă nr. 10102/1999, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, pârâta S.C. A. S.A. nu se poate prevala de buna - credinţă întrucât a cunoscut viciile titlului său anterior demarării lucrărilor de construcţie.

- în condiţiile transmiterii către intimata societate comercială a dreptului de proprietate de la un neproprietar, conform celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 10102/1999 şi având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 136 alin. (4) din Constituţie cu privire la caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, devine evident că S.C. A. S.A. cunoştea viciile titlului său de proprietate la momentul edificării construcţiei, în condiţiile emiterii autorizaţiei de construcţie la interval de doi ani de la data la care societatea a cunoscut regimul juridic al imobilului, 24 ianuarie 2003, data înregistrării dosarului nr. x/2003 la Tribunalul Cluj.

ii) În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta S.C. A. S.A. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.:

1. instanţa de apel a încălcat prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 45 C. proc. civ. respingând nelegal cererea de recuzare formulată în cauză - motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

- la soluţionarea cererii de recuzare, instanţa a reţinut greşit că încheierea prin care s-a soluţionat regulatorul de competenţă nu este o încheiere interlocutorie şi realizează o nepermisă distincţie cu privire la incidenţa cazului de incompatibilitate în funcţie de obiectul apelului, respectiv dacă încheierea a fost atacată sau nu;

- dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza I C. proc. civ. stabilesc un caz de incompatibilitate absolută a judecătorului fără o limitare sau circumstanţiere, fiind irelevant dacă apelul a fost îndreptat împotriva respectivei încheieri sau nu, iar modificările articolului anterior menţionat introduse prin Legea nr. 310/2018 vizează doar ipoteza în care pricina este trimisă spre rejudecare; instanţa de apel a interpretat greşit art. 235 C. proc. civ. reţinând că excepţia de necompetenţă analizată de regulatorul de competenţă nu este nici incident procedural şi nici chestiune litigioasă. Ca atare, hotărârea a fost pronunţată de o instanţă nelegal constituită, având în componenţă un judecător incompatibil absolut;

2. instanţa de apel nu a motivat apelurile formulate de pârâtele S.C. A. S.A. şi S.C. B. prin care s-a susţinut nelegalitatea soluţiei primei instanţe cu privire la rectificarea cărţilor funciare - motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se susţine că cererea de rectificare a cărţilor funciare a reprezentat un capăt distinct al cererii formulate de Statul român, admis de instanţa de fond şi apelat de S.C. A. S.A. şi S.C. B. prin motive separate asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat.

3. prin hotărârea atacată au fost încălcate normele procedurale privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar motivarea sub acest aspect este insuficientă şi contradictorie, fiind încălcate norme de drept material - motive de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., dezvoltate astfel:

- au fost ignorate argumentele pârâtelor S.C. A. S.A. şi S.C. B. privind efectele în timp ale hotărârilor judecătoreşti reţinute cu putere de lucru judecat, fiind analizat doar aspectul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, considerând instanţa că, în situaţia în care acesta a fost corect reţinut, celelate critici nu se mai impun a fi cercetate;

- se susţine că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate produce efecte pentru viitor, ci tranşează situaţia de fapt şi dezleagă situaţia de drept existentă la data pronunţării acesteia; în acest sens se arată că împrejurarea potrivit căreia terenul în litigiu se afla în proprietatea Statului Român în anii 1990, aspect dezlegat prin sentinţa civilă nr. 10102/1999, nu este relevant pentru prezentul dosar iniţiat în 2016, fiind obligatorie luarea în calcul a actelor şi faptelor ulterioare pronunţării sentinţei invocate şi care schimbă regimul juridic/categoria de folosinţă a terenului;

- instanţa de apel nu a analizat argumentele invocate de pârâta S.C. A. S.A. cu privire la faptul că: autoritatea de lucru judecat nu reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică şi Statul Român nu a dovedit existenţa unui titlu de proprietate; titlul de proprietate de care se prevalează S.C. B., respectiv H.G. nr. 123/1993 se bucură de prezumţia de legalitate, iar anularea Hotărârii nr. 32/1998 nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nu acesta este titlul de proprietate al societăţii; nu a fost analizat impactul actelor administrative de urbanism care au modificat regimul juridic/categoria de folosinţă a acestui teren, cu referire la HCL Floreşti nr. 18/1998, Avizul nr. x din 1 aprilie 1999 al Ministerului Agriculturii, intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, a H.G. nr. 123/1993 şi a Legii nr. 213/1998, Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006; faptul că după pronunţarea sentinţei nr. 10102/1999 şi adoptarea H.G. nr. 517/1999, bunul nu mai face parte din inventarul bunurilor din domeniul public. În legătură cu acest aspect, instanţa reţine că terenul evidenţiat prin H.G. nr. 123/1993 se regăseşte şi în H.G. nr. 517/1999, fapt ce denotă o nemotivare totală privind argumentul recurentei, precum şi o motivare contradictorie întrucât, în prima parte, reţine că S.C. B. a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a anulării Hotărârii nr. 32/1998, iar apoi că a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a H.G. nr. 517/1999, care intră în contradicţie cu H.G. nr. 123/1993; aceste argumente se impuneau a fi analizate chiar şi în cazul reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat;

- instanţa de apel nu a analizat nici alte motive de apel ale recurentei care vizau nelegala respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a statului, greşita admitere a acţiunii în revendicare fără ca terenul să fie individualizat prin detalii topografice şi toponimice, precum şi imposibilitatea de punere în executare a dispozitivului hotărârii pronunţate la fond având în vedere că nu conţine niciun element de individualizare şi localizare a terenului; procedându-se astfel, nu au fost urmaţi niciunul dintre paşii specifici unei acţiuni în revendicare;

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel reţinând că, din dispozitivul sentinţei nr. 10102/1999 rezultă că, odată cu anularea Hotărârii nr. 32 din 30 aprilie 1998 s-a dispus doar radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B., pentru ca, ulterior, să reţină, în dezacord cu dispozitivul citat, că s-ar fi dispus revenirea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul Statului Român; această concluzie a făcut ca instanţa să nu mai analizeze celelalte motive independente de această chestiune;

- prin hotărâre s-a statuat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei nr. 8489 din 7 octombrie 2016 a fost invocat de reclamant ca mijloc de probă; instanţa de apel reţine efectul pozitiv definitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor evocate (printre care şi sentinţa nr. 8489 din 7 octombrie 2016) pentru ca, ulterior, să constate că aceasta confirmă doar cu autoritate de lucru judecat provizorie faptul că dreptul se află în patrimoniul Statului Român;

- hotărârea atacată este dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 C. civ., art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi pct. 2 Anexa 3 a H.G. nr. 123/1993; prima condiţie pentru admiterea acţiunii în revendicare este identificarea/stabilirea dovezii dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului revendicat, iar în speţă, hotărârile reţinute cu putere de lucru judecat nu fac ele însele dovada existenţei dreptului de proprietate publică al statului la momentul introducerii acţiunii de vreme ce izvorul pretinsului titlu al statului nu este o hotărâre judecătorească; faptul că terenul se afla la nivelul anului 1990 în proprietatea statului şi în administrarea Staţiunii didactice este un argument şi nu o probă;

- instanţa de apel a respins, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale active a statului întrucât acesta nu deţinea imobilul în proprietate la data formulării acţiunii; la soluţionarea acesteia trebuiau avute în vedere următoarele aspecte: Legea nr. 18/1991 nu este aptă de a atesta titularul dreptului de proprietate la data formulării acţiunii în revendicare, art. 5 operând doar o declarare generală a utilităţii publice; administrarea terenului de către Staţiunea didactică încetase la momentul la care recurenta a achiziţionat imobilul; statul nu a probat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi, în contextul adoptării H.G. nr. 123/1993, terenul continua să se afle în proprietatea publică a acestuia; terenul nu a fost introdus în inventarul centralizat al bunurilor proprietate publică, din contră, H.G. nr. 1705/2006 nu conţine pe raza UAT Floreşti bunuri având descrierea terenului în litigiu; cel puţin din anul 1999, când a fost vândut recurentei de către S.C. B., terenul se afla în circuitul civil, circumstanţă consolidată prin adoptarea Hotărării nr. 18/1998 a Consiliului local Floreşti de extindere a intravilanului şi emiterea avizului nr. x/1.04.1999 de scoatere definitivă din registrul agricol a suprafeţei de 34,7 ha; nu există niciun argument care să invalideze prevederile H.G. nr. 123/1993 prin care terenul a ieşit din proprietatea statului pentru a trece în proprietatea S.C. B., care a redobândit calitatea de proprietar tabular ca urmare a anulării vânzării dintre această societate şi societatea recurentă;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 563 C. civ. şi sub modalitatea admiterii unei acţiuni în revendicare imobiliară fără a indica în dispozitivul hotărârii niciun element de individualizare şi localizare a terenului, lipsind chiar identificarea amplasamentului ocupat în fapt de neproprietar;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 725 C. proc. civ. de la 1865, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, art. 24 şi art. 431 C. proc. civ. în contextul în care reţine că regimul hotărârilor judecătoreşti este guvernat de prevederile art. 431 C. proc. civ. întrucât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a fost invocat în prezentul dosar, aplicând astfel prevederile noului cod, fără distincţie, unor hotărâri judecătoreşti guvernate de vechiul C. proc. civ.

- instanţa de apel a ignorat argumentele recurentei privind distincţia dintre considerentele decisive şi decizorii; la data pronunţării sentinţei civile nr. 10102/1999 motivarea hotărârilor era facultativă, conform O.G. nr. 13/1998, iar considerentele hotărârii nu au autoritate de lucru judecat; astfel, doar considerentele decisive sunt susceptibile de a intra în sfera puterii de lucru judecat, iar în sentinţa civilă nr. 10102/1999 nu se regăsesc astfel de considerente, obiectul, cauza juridică şi cercetarea judecătorească fiind limitate, în dosarul finalizat prin sentinţa anterior menţionată, la stabilirea legalităţii Hotărârii nr. 32/1998 emise de Prefectura Cluj, în acel dosar nefiind ridicată o problemă legală privind pe titularul dreptului de proprietate;

- prin decizia recurată nu a fost analizată critica vizând discriminarea între considerentele aceleiaşi hotărâri reţinute cu putere de lucru judecat şi, respectiv, ale deciziei nr. 74/2010 a Curţii de Apel Cluj, în condiţiile în care nu a fost reţinut cu acelaşi efect considerentul conform căruia terenul în litigiu a fost folosit de USAMV în perioada 1999-2005, instanţa de apel validând raţionamentul primei instanţe prin reţinerea în bloc şi fără nicio distincţie a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat;

- instanţa de apel creditează teza incidenţei puterii de lucru judecat faţă de terţi, fiind aplicate greşit normele procedurale; faţă de terţi funcţionează principiul opozabilităţii, aceştia având posibilitatea de a face dovada contrară, însă teza opozabilităţii nu a fost invocată în speţă şi nu este aplicabilă întrucât o hotărâre pronunţată sub imperiul vechiul cod nu are efectul opozabilităţii. Învederează că statul nu a fost parte în dosarele soluţionate prin hotărârile pe care le invocă şi nu poate opune chestiuni dezlegate de alte instanţe, nefiind întrunite exigenţele reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat;

- cu încălcarea normelor legale, instanţa reţine puterea de lucru judecat provizorie a sentinţei nr. 8489, pronunţată în dosarul nr. x/2014, suspendat până la soluţionarea prezentului dosar.

4. prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 204 şi art. 250 C. proc. civ., fiind respins nelegal apelul împotriva încheierii din 7 mai 2019 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.: sentinţa civilă nr. 8489 din 7 octombrie 2016 a Judecătoriei Cluj Napoca nu este mijloc de probă întrucât nu face parte din categoriile enumerate de art. 250 C. proc. civ., contrar celor reţinute prin decizia atacată; în acest sens, se susţine că cele două hotărâri judecătoreşti, invocate iniţial prin cererea de chemare în judecată, reprezintă cauza acţiunii în revendicare, iar invocarea unei a treia hotărâri, la aproximativ doi ani distanţă de la data stabilirii primului termen de judecată, reprezintă o modificare a cauzei ce trebuia sancţionată de instanţă;

- soluţia privind motivul de apel ce vizează excepţia prescripţiei dreptului de a solicita ridicarea construcţiei este nemotivată sub aspectul legii aplicabile în timp şi al datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie- motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

- instanţa de apel a încălcat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. arată că, în speţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care statul a cunoscut pretinsa faptă ilicită, adică de la 24 iunie 2005 când Consiliul Local Floreşti a emis autorizaţia de construire nr. 49 sau, cel mai târziu, la data de 23 octombrie 2007, când recurenta şi-a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiilor în cartea funciară.

5. în mod nelegal a fost respinsă proba cu expertiză topografică prin încheierea din 29 octombrie 2020, instanţa reţinând că proba nu este utilă, amplasamentul terenului nefiind contestat, iar recurenta s-ar fi opus administrării probei cu expertiză la fondul cauzei; astfel, hotărârea este pronunţată cu încălcarea Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi fiind sancţionată, în mod nepermis, conduita recurentei în faţa primei instanţe de a se opune administrării probei cu expertiză; faptul că nu a contestat amplasamentul imobilului nu echivalează cu necontestarea suprafeţei de teren revendicate de stat;

- instanţa de judecată avea obligaţia să observe încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ. prin neindicarea de către Statul Român a cărţilor funciare actuale şi a tuturor celorlalte elemente de identificare, prevăzute sub sancţiunea nulităţii necondiţionate, precum şi obligaţia de a admite proba cu expertiză topografică în vederea individualizării exacte a bunului;

- indiferent de conduita recurentei la termenul din 7 martie 2019, instanţa de apel a încălcat dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. prin atribuirea, în mod greşit, a sarcinii probei către această parte; instanţa de apel a validat soluţia pronunţată de tribunal reţinând că amplasamentului terenului nu a fost contestat de recurentă, deşi avea obligaţia verificării existenţei suprapunerii imobilului revendicat cu imobilul deţinut în fapt de către posesorul actual, obiectul material şi juridic al acţiunii în revendicare nefiind individualizat, în condiţiile în care recurenta deţine 352.628 mp, faţă de 347.678 mp pretinşi.

iii) În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta S.C. B. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.:

1. soluţia de respingere a apelului formulat de recurentă împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, încalcă prevederile art. 22 alin. (4), (24), (26), (18)5 alin. (1), (20)4 alin. (1) şi 254 alin. (1) C. proc. civ. având în vedere obligaţia judecătorului de a da calificarea juridică corectă a actelor şi faptelor deduse judecăţii:

- prin aspectele invocate prin notele de şedinţă din 4.04.2019, Statul Român a urmărit să completeze motivarea în drept şi cauza acţiunii formulate; or, invocarea unei hotărâri judecătoreşti suplimentare, pe parcursul judecăţii, constituie o cerere adiţională, iar modificarea acţiunii introductive realizată prin notele de şedinţă depuse peste termenul procedural are drept consecinţă înlăturarea susţinerilor Statului Român privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 8489/2016 a Judecătoriei Cluj Napoca;

- în situaţia în care s-ar accepta teza instanţei de apel conform căreia efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a fost invocat ca mijloc de probă, au fost încălcate dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ. având în vedere momentul depunerii hotărârii judecătoreşti şi invocării efectelor acesteia;

- în mod greşit s-a reţinut incidenţa art. 432 C. proc. civ. întrucât, în speţă, nu a fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat.;

- instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. unei hotărâri pronunţate anterior intrării în vigoare a acestei reglementări procesuale, când autoritatea de lucru judecat viza doar dispozitivul hotărârii, iar nu şi considerentele, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 24 şi art. 26 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 72/2012; astfel, prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză având în vedere că hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

2. referitor la respingerea apelului declarat împotriva sentinţei, greşit a fost reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor din litigiile anterioare, nefiind îndeplinite condiţiile pentru ca efectul pozitiv al lucrului judecat să poată fi eficient, raportat la părţile şi obiectul prezentei cauze, fiind încălcate dispoziţiile art. 26, 264, 430 alin. (2), (43)1 alin. (2), (43)5 C. proc. civ. - motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.. Chiar dacă s-ar aprecia că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. ar fi aplicabil cauzei, nu se poate reţine obligativitatea hotărârilor anterioare cât timp Statul Român nu a avut calitatea de parte în dosarul nr. x/1998, iar litigiul a avut ca obiect anularea Hotărârii Comisiei Judeţene de Fond Funciar nr. 32/1998, act ce nu a constituit titlul de proprietate al recurentei, ci a privit persoanele fizice cărora li s-a recunoscut calitatea de acţionari în cadrul societăţii; în aceste condiţii, instanţele nu puteau să facă o analiză a dreptului statului în raport de momentul judecării cauzelor (1998-2002) întrucât acesta nu a fost parte în litigiu şi nici nu au fost învestite în acest sens; de asemenea, aceste hotărâri au fost soluţionate anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. iar considerentele la care s-a raportat instanţa de apel nu sunt decisive sau decizorii în cadrul hotărârilor pronunţate, prin raportare la obiectul cauzei şi la dispozitiv, ci supraabundente, a căror valoare nu poate fi decât aceea a unei prezumţii relative, supuse probei contrare, astfel încât nu se pot bucura de efectul pozitiv al lucrului judecat;

- instanţa de apel a interpretat greşit hotărârile judecătoreşti care au reprezentat singurele probe pe care şi-a fundamentat hotărârea, cu ignorarea celorlalte probe administrate în cauză; astfel, sentinţa civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca şi decizia civilă nr. 5653/2002 a Curţii de Apel Craiova nu au infirmat titlul de proprietate al recurentei, ce nu a făcut obiect de analiză, şi nu au stabilit apartenenţa terenului la domeniul statului la momentul pronunţării lor; terenul nu putea reveni în baza acestor hotărâri în patrimoniul proprietarului tabular anterior, Statul Român, iar considerentele şi dispozitivul hotărârilor nu conduc la o astfel de concluzie;

- instanţa de apel a ignorat faptul că motivul anulării hotărârilor prin care instanţele au constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de recurentă cu societatea S.C. A. S.A. nu l-a reprezentat lipsa calităţii de proprietar a recurentei la momentul vânzării, ci nerespectarea unor proceduri specifice pentru înstrăinarea activelor societăţii, reglementate de O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale;

- statuările instanţei de apel cu privire la confirmarea existenţei în patrimoniul statului a suprafeţei de teren în litigiu, prin respingerea acţiunii având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, contravin considerentelor sentinţei civile nr. 8489/2016, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, potrivit cărora anularea Hotărârii nr. 32 din 30 aprilie 1998 emisă de Comisia Judeţeană de fond funciar Cluj nu împietează asupra existenţei sau nu în patrimoniul recurentei a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu întrucât aceasta a dobândit dreptul de proprietate în baza legii, în temeiul H.G. nr. 123/1993, iar nu în baza hotărârii anulate a comisiei judeţene de fond funciar;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. prin faptul că a ignorat înscrisurile din dosarul cauzei care conduc la o soluţie contrară celei la care s-a oprit (H.G. nr. 123/1993, extrasele de CF, avizul nr. x/1999 al Ministerului Agriculturii, actul de privatizare, adresa Statului Român din 15.03.2016, anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006) şi s-a raportat exclusiv la hotărârile judecătoreşti de care s-a prevalat Statul român.

3. În ceea ce priveşte operaţiunile logico juridice de verificare a condiţiilor pentru admiterea acţiunii în revendicare, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 555, 563, 563 din noul C. civ., ale art. 480 din C. civ. de la 1864, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 44 din Constituţie, art. 32 alin. 1lit. b), art. 36 şi 255 din noul C. proc. civ., art. 8 alin. (3), art. 10 alin. (2), art. 18, art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, art. 39 şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1966, art. 6 din Decretul lege nr. 167/1958, art. 122 din Legea nr. 215/2001, art. 3 alin. (1) pct. 42 din H.G. nr. 34/2009 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.:

- consideră că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 6 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi art. 6 din CEDO, prin nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care singurul argument care a fundamentat soluţia de respingere a apelului cu privire la acţiunea în revendicare este aşa zisul efect pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în litigii anterioare; or, instanţa nu a procedat, în concret, la verificarea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în revendicare, respectiv nu a analizat critica privind faptul că statul nu a făcut dovada unui drept de proprietate actual asupra terenului revendicat;

- instanţa de apel nu a motivat respingerea apelului declarat împotriva încheierii nr. 596 din 20 decembrie 2018 a Tribunalului Cluj şi nu a analizat şi motivat respingerea criticilor din cuprinsul apelului potrivit cărora temeiul legal în baza căruia a fost admisă cererea de rectificare a cărţilor funciare nu îşi găsea aplicarea în speţă, în considerarea Deciziei RIL nr. 21/2005, pronunţată de Înalta Curte;

- hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 C. proc. civ., precum şi a art. 563 şi art. 565 C. civ., în condiţiile în care Statul Român nu a probat că ar deţine, la momentul introducerii acţiunii şi ulterior, un drept de proprietate înscris actual în evidenţele de carte funciară care să legitimeze demersul său;

- se susţine că radierea înscrierii dreptului recurentei a fost nelegal dispusă având în vedere următoarele: soluţia de radiere regăsită în dispozitivul sentinţei civile nr. 10102/1999 nu are sprijin în motivare, cât timp prin hotărâre nu a fost anulat titlul de proprietate al recurentei, H.G. nr. 123/1993; potrivit art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958, nesocotit de instanţa de apel, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti anterior menţionate putea fi făcută în interiorul termenului de 3 ani de la data rămânerii definitive, însă reclamanta din respectivul dosar, USAMV, nu a procedat astfel, renunţând la dreptul în discuţie; potrivit art. 39 din Legea nr. 71/1996, de asemenea nesocotit de instanţă, hotărârea de admitere a rectificării înscrierii din cartea funciară nu este opozabilă terţilor în litigiu, ceea ce conduce la concluzia că Statul Român, care nu a fost parte în acel proces, nu se poate prevala de sentinţa civilă nr. 10102/1999, în sensul reţinut de prima instanţă;

- hotărârea atacată încalcă prevederile art. 555 C. civ. şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, având în vedere calitatea recurentei de proprietar tabular al terenului în litigiu; în susţinerea acestei critici se arată că întabularea dreptului de proprietate al recurentei s-a făcut, în principal, în temeiul H.G. nr. 123/1993 a cărei validitate nu a fost contestată de reclamant, care este în vigoare şi care nu a avut condiţii rezolutorii a căror îndeplinire să conducă la încetarea dreptului recurentei, iar nu doar în baza Hotărârii nr. 32/1998;

- cu referire la considerentele Deciziei RIL nr. 23/2011, se susţine că trecerea bunurilor din domeniul public în cel privat se face exclusiv prin hotărâre de guvern, nu este şi nu poate fi atributul de jure şi/sau de facto al comisiilor judeţene, astfel încât nu se poate realiza prin hotărârile acestor comisii, cum a fost şi cazul Hotărârii nr. 32/1998, anulată prin sentinţa civilă nr. 10102/1999;

- H.G. nr. 123/1993 ar putea fi pusă în aplicare încă o dată în prezent, cât timp titlul de proprietate al recurentei este în continuare valabil, iar menţiunea că terenul evidenţiat în H.G. nr. 123/1993, ca fiind atribuit recurentei s-ar regăsi la Anexa 2, poziţia 32 din H.G. nr. 517/1999, nu infirmă dreptul de proprietate al acesteia, nefiind vorba de acelaşi teren;

- instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 44 alin. (4) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, în speţă lipsind hotărârea adunării generale a acţionarilor care să materializeze acordul privind trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor la care statul este acţionar şi nefiind parcursă procedura exproprierii pentru ca terenul să reintre în proprietate publică a statului; totodată, invocarea Legii nr. 18/1991 de către reclamant nu ţine loc de titlu de proprietate al acestuia întrucât un act normativ care stabileşte apartenenţa unor categorii de bunuri la domeniul public prezumă doar afectaţiunea acestora la un interes public, iar nu şi titlul statului; astfel, instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat aceste aspecte, expuse în cadrul apelului şi nu a verificat nici condiţia afectării terenului unei utilităţi publice;

- au fost nesocotite dispoziţiile legale care prevăd etapele evidenţierii terenului în domeniul public al statului, clasarea şi înscrierea în cartea funciară, respectiv art. 122 din Legea nr. 215/2001, art. 18, art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) pct. 42 din H.G. nr. 34/2009, art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi art. 255 C. proc. civ.

- radierea dreptului recurentei din cartea funciară nu se poate dispune având în vedere prevederile art. 6 din Decretul lege nr. 167/1958, art. 39 şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, în condiţiile în care acţiunea principală în revendicare este neîntemeiată; instanţa de apel reţine că rectificarea se poate face în raport de vechile cărţi funciare, deşi a constatat că terenul este înscris în prezent în alte cărţi funciare, ceea ce înseamnă că ar trebui să se procedeze la redeschiderea unor cărţi funciare sistate, operaţiune imposibilă din punct de vedere tehnic, în opinia recurentei.

4. Cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita desfiinţarea construcţiilor, invocă greşita aplicare a prevederilor art. 2523 C. civ., ale art. 6 alin. (4) C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 8 alin. (1) din Decretul lege nr. 167/1958 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

- se susţine că există contradicţie între argumentele instanţei în baza cărora a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita desfiinţarea construcţiilor şi cele din motivarea soluţiei asupra cererii de revendicare; în acest sens se arată că s-a reţinut că dreptul proprietarului terenului de a solicita obligarea constructorului la ridicarea construcţiilor s-a născut la 14 februarie 2014, data rămânerii irevocabile a ultimei decizii de anulare a contractului de vânzare cumpărare, iar pe de altă parte s-a reţinut că Statului Român i s-ar fi validat calitatea de proprietar al terenului în baza hotărârilor din 1999 şi 2002, cu privire la care s-a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat;

- instanţa de apel a reţinut greşit incidenţa art. 2523 C. civ., invocat cu nesocotirea art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, recurenta apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul lege nr. 167/1958, raportat la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie;

- instanţa de apel a încălcat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul lege nr. 167/1958 în condiţiile în care momentul subiectiv la care statul a cunoscut faptul construirii şi identitatea constructorului a fost 24 iunie 2005, când s-a emis autorizaţia de construire şi au fost demarate lucrările de construcţie, iar momentul obiectiv când reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care a produs-o este momentul la care pârâta S.C. A. S.A. a îndeplinit formalităţile de publicitate prin intabularea construcţiilor edificate, 23 octombrie 2007.

B) Împotriva deciziei nr. 294/A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A., criticând decizia pentru nelegalitate.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut următoarele:

1. instanţa a încălcat Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 9/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu caracter obligatoriu, art. 194 lit. c) şi art. 249 C. proc. civ. prin aceea că, menţionând în mod repetat că recurenta s-a opus administrării probei cu expertiza topo-cadastrală solicitată de reclamantul Statul Român la termenul de judecată din 07.03.2019, instanţa de apel a sancţionat nepermis conduita recurentei în faţa primei instanţe, în sensul de a se opune administrării probei cu expertiză;

- la termenul anterior menţionat, când s-a pus în discuţie administrarea probei cu expertiza topo-cadastrală, recurenta nu a contestat amplasamentul imobilului pe care îl deţinea în proprietate la data respectivă, fapt ce nu echivalează cu necontestarea suprafeţei de teren revendicate de reclamantul Statul Român; recurenta a arătat că deţine în proprietate o suprafaţă mai mare de teren decât cea revendicată, motiv pentru care se impune individualizarea exactă a suprafeţei revendicate şi delimitarea celor două suprafeţe;

- hotărârea este pronunţată cu încălcarea Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 9/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile în care interpretarea obligatorie a instanţei supreme din această hotărâre exclude orice fel de valorificare a pasivităţii părţii care nu a propus probe în faţa primei instanţe sau a propus probe, dar au fost respinse (chiar şi ca urmare a constatării decăderii), indiferent de motivele care au stat la baza acestei conduite procesuale;

- deşi recurenta a invocat decizia menţionată, instanţa nu a analizat incidenţa acesteia în cauză.

2. au fost încălcate dispoziţiile art. 194 lit. c) C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, s-a reţinut eronat că nu este necesar să se facă referire la adresa administrativă a imobilului pentru că nu are vreo relevanţă în sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cartea funciară iar, pe de altă parte, s-a validat sentinţa primei instanţei de admitere a acţiunii în revendicare în care reclamantul a individualizat imobilul prin trimiterea la cărţi funciare sistate; reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia, prevăzută sub sancţiunea nulităţii, de a anexa cererii de chemare în judecată extrasul actual de carte funciară;

- nu a fost individualizat obiectul material şi juridic al acţiunii în revendicare; nu s-a efectuat niciun demers pentru verificarea suprapunerii imobilului revendicat cu cel deţinut în fapt de recurentă; indiferent de conduita recurentei de la termenul din data de 07.03.2019, instanţa a atribuit greşit sarcina probei, încălcând prevederile art. 249 C. proc. civ.

- recurenta a solicitat, prin apelul formulat, administrarea probei cu expertiza topo-cadastrală; proba a fost respinsă pentru ca mai apoi aceeaşi instanţă (completul de judecată în aceeaşi compunere) să ignore acest aspect şi să finalizeze prin a reproşa recurentei că nu a solicitat proba cu expertiza prin apelul formulat; nici în prezentul apel nu s-a solicitat proba cu expertiza topografică.

3. hotărârea este nemotivată şi cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) în condiţiile în care instanţa de apel a motivat decizia într-un stil ambiguu şi circular, axându-se cu precădere pe ideea că imobilul se poate identifica oricând pe baza datelor de carte funciară, orice alte elemente fiind irelevante; soluţia este doar în aparenţă motivată, întrucât nu răspunde într-o manieră logică nici unuia dintre argumentele recurentei, reiterând ideea că terenul revendicat de reclamant este înscris în cartea funciară, în lipsa unei analize concrete a argumentelor părţii;

- se susţine că lipseşte din considerentele hotărârii explicaţia motivului pentru care cărţile funciare sistate, la care face trimitere reclamantul prin acţiunea în revendicare, permit individualizarea imobilului, independent de cărţile funciare în care este înscris imobilul în prezent;

- se arată că rectificarea cărţilor funciare în baza hotărârilor judecătoreşti reţinute nu poate fi premisa soluţionării acţiunii în revendicare;

- în cauză, nu s-a ţinut cont de faptul că, deşi prin sentinţa nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/1998, s-a dispus radierea dreptului de proprietate al intimatei S.C. B., această radiere nu a operat pentru că intimata Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj (iar nu Statul Român, care nu a fost parte în dosar) nu s-a prevalat niciodată de hotărâre pentru a opera modificările în cartea funciară, consecinţa fiind că în CF x a rămas intabulat dreptul de proprietate al S.C. B. deşi s-a dispus anularea contractelor, întrucât nu a existat o solicitare în acest sens, iar dreptul de proprietate al intimatei S.C. B. nu a fost radiat din cartea funciară;

- sentinţa nr. 308/2019 a Tribunalului Cluj dispune, în mod nelegal, dincolo de dispozitiv, prin aceea că s-a realizat rectificarea cărţii funciare, în temeiul sentinţei nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca; s-a reţinut că trebuia să se menţioneze în dispozitivul sentinţei civile nr. 308/2019 a Tribunalului Cluj că rectificarea cărţilor funciare actuale se va face în temeiul celorlalte hotărâri judecătoreşti, iar nu în baza prezentului dosar; deşi apelul recurentei a fost respins, i s-a dat dreptate reţinându-se că ar fi trebuit să se menţioneze că rectificarea cărţilor funciare se va realiza în baza altor hotărâri judecătoreşti; acesta este un argument care nu sprijină dispozitivul, ci denotă o motivare contradictorie şi ambiguă;

- instanţa de apel s-a limitat la a indica modalităţile în care ar fi putut fi individualizat imobilul, fără a alege una dintre acestea; recurenta a indicat modalităţile de individualizare pe care instanţa nu le-a analizat; motivarea instanţei este contradictorie şi imprecisă pentru că reprezintă o confirmare implicită a criticii recurentei, în sensul că imobilul putea fi individualizat prin una dintre aceste modalităţi;

- se reproşează instanţei neanalizarea motivului de apel al recurentei privind imposibilitatea de punere în executare a dispozitivului; dispozitivul sentinţei este echivoc în sensul că soluţia petitului principal de revendicare nu poate fi pusă în executare în mod independent, ci depinde de punerea în executare a soluţiei asupra petitului accesoriu de rectificare a cărţilor funciare; or, instanţa de apel nu a analizat susţinerea recurentei cu privire la faptul că soluţia fiecărui capăt de cerere trebuie să poată fi pusă în executare în mod independent, încălcând astfel prevederile art. 433 C. proc. civ.

- nu au fost analizate criticile recurentei referitoare la caracterul lapidar al dispozitivului sentinţei nr. 308/2019 având în vedere faptul că terenul vizat a făcut succesiv obiectul unor înscrieri, reînscrieri, transcrieri, dezmembrări, figurând în alte cărti funciare decât cele indicate în dispozitivul sentinţei

- decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei; astfel, deşi recurenta a susţinut că dispozitivul sentinţei nr. 308/2019 a Tribunalului Cluj este susceptibil să creeze dificultăţi în situaţia punerii în executare (terenul nu este suficient individualizat, se dispune rectificarea unor cărţi funciare sistate, terenul deţinut de recurentă este mai mare decât cel revendicat, nu sunt delimitate suprafeţele), curtea a apreciat că punerea în executare a sentinţei nu pare a fi susceptibilă de a genera dificultăţi sau posibile alte litigii între părţi;

- considerentul expus de instanţa de apel nu poate întruni exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti întrucât nu sprijină dispozitivul, neavând legătură cu obiectul cauzei, ci tinde la crearea unei aparenţe de motivare; fraza echivalează cu un non-considerent prin care instanţa nu motivează soluţia dată, ci face simple constatări fără efect juridic;

- criticile recurentei nu au fost analizate; dispozitivul sentinţei civile nr. 308/2019 a Tribunalului Cluj este lapidar, niciuna dintre hotărârile reţinute în considerentele acesteia neavând ca obiect lăsarea terenului în deplină proprietate şi liniştită posesie; astfel, instanţa care a soluţionat fondul cauzei a reţinut patru hotărâri judecătoreşti (1. sentinţa civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/1998, prin care a fost admisă acţiunea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj în anularea Hotărârii nr. 32/30.04.1998 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Cluj dispunându-se rectificarea CF x prin radierea dreptului de proprietate al B.; 2. decizia nr. 74/2010 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2005, având ca obiect acţiunea în constatarea nulităţii actului de parcelare şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.06.1999 pentru o suprafaţă de 21 ha teren, transmisă prin contractul de vânzare-cumpărare; 3. sentinţa civilă nr. 1453/09.03.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2006 de Tribunalul Comercial Cluj prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de parcelare şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.06.1999 pentru diferenţa de 137.678 mp; 4. sentinţa civilă nr. 8489/07.10.2016 a Judecătoriei Cluj Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă acţiunea privind reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor persoane fizice asupra terenului de 18,64 ha, înscris iniţial în CF x Floreşti), în care Statul Român nu a fost parte; nu este incident efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti indicate mai sus (combătut prin apelul formulat de recurentă), întrucât dosarele menţionate au un alt obiect material şi juridic faţă de acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului dosar iar instanţa nu a analizat obiectul acestor dosare;

- greşit s-a reproşat recurentei faptul că nu a solicitat proba cu expertiză topografică în prezentul apel în condiţiile în care lămurirea dispozitivului unei hotărâri se face pe baza probelor existente şi nu a unora noi.

5. Apărările formulate în cauză

a) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 293 din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare la recursurile formulate de S.C. A. S.A. şi S.C. B., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Recurenta S.C. B. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta S.C. A. S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta S.C. B. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recurenta S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 294/A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, în parte, în sensul înlăturării următoarelor considerente:

- cererea de revendicare ar fi fost formulată clar, referirile la datele vechi de carte funciară ar fi suficiente, iar indicarea adresei administrative a imobilului nu est necesară, întrucât nu face parte din datele de identificare ale unui imobil; aceste statuări contravin dispoziţiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ.

- în dosarele soluţionate definitiv, amintite în considerentele sentinţei civile nr. 308/2019, nu s-a dispus lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului, întrucât nu s-a solicitat acest lucru; aceste considerente sunt străine de natura cauzei, care priveşte strict cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii primei instanţe, iar nu aspectele de fond care se dezbat în dosarul principal.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate de această parte şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru.

Rapoartele întocmite în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. au fost analizate în completul filtru, fiind comunicate părţilor, iar prin încheierile din 27 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, de pârâta S.C. B. şi de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 293 din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, precum şi recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 294/A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică.

La termenul de judecată din data de 19.05.2022 a fost dispusă conexarea celor două cauze, înregistrate sub nr. x/2016 şi nr. 6323/117/2016/a1, pentru soluţionarea unitară a acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A) Referitor la recursurile declarate împotriva deciziei nr. 293/2020:

În esenţă, litigiul vizează revendicarea terenului deţinut de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca în suprafaţă de 347.678 mp (înscris iniţial în CF x Floreşti ulterior în CF x Floreşti), de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care susţine că acesta a ieşit nelegal din patrimoniul său prin acte a căror nelegalitate a fost constatată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior promovării prezentului litigiu.

S-a mai solicitat încetarea/constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă nr. x/07.06.2006 şi a actului adiţional nr. x la contractul de ipotecă autentificat prin încheierea x/23.08.2013 încheiate între D. şi pârâta S.C. A. Cluj - Napoca, cerere respinsă ca rămasă fără obiect întrucât ipoteca înscrisă asupra imobilului în favoarea băncii fusese radiată, soluţie definitivă prin necontestare.

De asemenea, s-a solicitat rectificarea cărţilor funciare în care sunt evidenţiate imobilele în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, precum şi ridicarea construcţiilor de pe teren cu motivarea că pârâta este un constructor de rea credinţă.

Petitul privind obligarea S.C. A. Cluj-Napoca la achitarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului a fost disjuns în vederea judecării separate, prin încheierea din data de 07.05.2019.

În temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 18/06.10.1998 emise de Consiliul Local al Comunei Floreşti, de extindere înspre est a intravilanului acestei comune, până în imediata apropiere a cartierului Mănăştur din municipiul Cluj-Napoca, ca act administrativ cu caracter individual, ce emană de la o autoritate publică în regim de putere publică. În motivarea cererii s-a arătat că, în urma verificărilor vizând stabilirea clasei de fertilitate efectuate de Oficiul pentru Studii Pedologice şi Agrochimice Cluj, s-a ajuns la concluzia că terenul se încadrează în clasa I de calitate cu 83 puncte bonitare iar art. 92 din Legea nr. 18/1991 interzice amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan având clasele I şi II. În raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (1)1 din Legea nr. 1/2000, Decizia nr. 23/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, consideră că schimbarea destinaţiei imobilului s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică.

Prin sentinţa civilă nr. 308/20.06.2019, Tribunalul Cluj a admis acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtele S.C. B., şi S.C. A. şi a obligat pârâta S.C. A. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 347.678 mp, a dispus rectificarea înscrierilor din CF x Floreşti, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub B1, prin încheierea CF nr. x, în favoarea pârâtei S.C. B., şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în CF x Floreşti, a respins celelalte petite.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte istoricul situaţiei juridice a terenului, următoarele:

Terenurile cu nr. topo. x, s-au aflat în proprietatea tabulară a Statului Român, dreptul acestuia fiind înscris prin încheierea CF nr. x, cu titlu de expropriere.

Ulterior, prin încheierile CF nr. x, imobilele cu nr. topo. x au fost dezmembrate în mai multe parcele, care au fost reînscrise în CF x sub A 4-79 şi A 80-93, în favoarea Statului Român.

Prin H.G. nr. 123/1993 privind reorganizarea şi funcţionarea staţiunilor didactice din structura instituţiilor de învăţământ superior agricol, s-a înfiinţat Staţiunea Didactică Mănăştur în subordinea Universităţii de Ştiinţe Agricole Cluj-Napoca.

Conform Anexei nr. 2 a H.G. nr. 123/1993, Staţiunea Didactică Mănăştur a preluat la înfiinţare de la fosta Regie Autonomă Experimentală Mănăştur o suprafaţă totală de 470 ha teren, din care 455,5 ha teren agricol, iar din acesta 366,40 ha teren arabil.

Conform Anexei nr. 3, S.C. B. Cluj Napoca a preluat de la Regia Autonomă Didactică Experimentală Mănăştur o suprafaţă totală de 712 ha, din care 681,50 ha teren agricol, iar din acesta 339,60 teren arabil.

Prin protocoalele din 5.05.1993 şi 15.07.1993 a fost predată S.C. B., o suprafaţă totală de 445,60 ha, compusă din terenuri situate pe raza comunelor Floreşti şi Gilău, pe versantul sudic cuprins între Poligonul Militar Floreşti şi Gardina Gilău.

Prin Hotărârea nr. 32/30.04.1998 Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului privată asupra terenurilor Cluj a aprobat trecerea Anexei nr. 19 cu persoanele pentru care s-a stabilit calitatea de acţionari şi suprafeţele din municipiul Cluj-Napoca (la "Şesul de Jos" din CF x) şi comuna Floreşti (din actul nr. 1055/22.04.1998) de la Staţiunea Didactică Mănăştur la S.C. B..

Prin actul de parcelare şi contract de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1517/1998 a Biroului Notarului Public C., pârâta S.C. B. a dezmembrat terenurile înscrise în CF x Floreşti sub A 1 în două parcele, cu suprafeţe de 247.678 mp şi 100.000 mp, pe care le-a vândut pârâtei S.C. A. S.R.L..

Prin încheierea CF nr. x terenurile înscrise sub A 4-93, în suprafaţă de 347.678 mp, au fost transcrise în CF x Floreşti, sub A 1, în favoarea S.C. B., parcele care au fost transcrise în CF x şi 4621, în favoarea S.C. A., CF x fiind sistată.

În continuare au fost menţionate litigiile anterioare derulate între părţi cu relevanţă în prezenta cauză:

a) Prin sentinţa civilă nr. 10102/15 noiembrie 1999, pronunţată în dosarul nr. x/1998 (definitivă prin respingerea apelului S.C. B. S.R.L., după admiterea unei cereri de revizuire împotriva deciziei iniţiale prin decizia civilă nr. 5277/2002 a Curţii de Apel Craiova), Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea formulată de reclamanta USAMV Cluj-Napoca şi a dispus anularea Hotărârii nr. 32/30.04.1998 emisă de Comisia Judeţeană de fond funciar Cluj, precum şi rectificarea CF x Floreşti, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B., evidenţiat sub B 1 prin încheierea nr. 14841/1998.

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 18/1991, terenul în litigiu, care a intrat în patrimoniul Statului Român cu titlu de expropriere, fiind destinat cercetării pentru cadrele didactice şi studenţii învăţământului superior agricol de stat din Cluj-Napoca, aparţine domeniului public şi a fost administrat de Staţiunea Didactică Mănăştur. Conform art. 168 din Legea nr. 84/1995 constituie baza materială a învăţământului de stat astfel că terenurile şi construcţiile aferente procesului instructiv educativ nu pot fi transferate decât cu aprobarea Guvernului la propunerea Ministerului Învăţământului, fără plată şi numai în interes public.

În considerentele deciziei pronunţate de Curtea de Apel în acelaşi dosar s-a reţinut că terenul în litigiu de 35 ha nu s-a aflat în administrarea societăţii B. şi nici nu a fost folosit în cultură sau exploatat de societate anterior sau ulterior apariţiei Hotărârii nr. 32/1998 a Comisiei Judeţene de fond funciar Cluj. De asemenea, s-a constatat că, la data de 01.01.1990, terenul era înregistrat în evidenţa cadastrului funciar general la OCOT Cluj ca fiind în administrarea Staţiunii Didactice Experimentale din subordinea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj şi în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 18/1991 republicată, acesta aparţinea domeniului public, fiind supus prevederilor art. 5 din aceeaşi lege. În fine, instanţa a reţinut că suprafaţa menţionată se regăseşte şi în anexa 2 poziţia nr. 32 a H.G. nr. 517/1999, care precizează suprafeţele de teren din domeniul public al statului aflate în administrarea unităţilor de învăţământ cu profil agricol în conformitate cu art. 1 al acestei H.G.

b) Prin sentinţa civilă nr. 6477/12.12.2006, pronunţată în dosarul nr. x/2005 al Tribunalul Comercial Cluj, s-a constatat nulitatea absolută a înscrisului "act de parcelare şi contract de vânzare-cumpărare", autentificat sub nr. x din data de 16 iunie 1999 de către B.N.P. C., cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. în calitate de vânzător şi S.C. A. S.R.L. şi având ca obiect terenul pentru construcţii, în suprafaţă de 247.678 mp şi terenul pentru construcţii, în suprafaţă de 100.000 mp reînscrise pe numele vânzătoarei S.C. B. cu titlu de drept Legea nr. 18/1991 şi partaj, menţionat a fi situat în intravilanul comunei Floreşti. Prin decizia civilă nr. 74/27.05.2010 a Curţii de Apel Cluj (definitivă prin decizia nr. 4150/25.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. în sensul că s-a constatat nulitatea absolută parţială a aceluiaşi înscris privind suprafaţa de 21 ha teren parte a obiectului contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţi, situat în extravilanul localităţii Floreşti în locul numit "Şesul de Jos" sau "Şapca Verde" înscrise iniţial în CF x şi 4621 Floreşti reînscris în urma parcelării anterioare în CF x sub A+2 şi respectiv A+3 pe numele vânzătoarei S.C. B. cu titlu de drept Legea nr. 18/1991 şi partaj menţionat a fi situat în extravilanul comunei Floreşti, jud. Cluj.

c) Prin sentinţa civilă nr. 1453/09.03.2011 pronunţată în dosarul nr. x/2006 (irevocabilă prin decizia nr. 554 din 14 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) Tribunalul Comercial Cluj a constatat nulitatea absolută a înscrisului "Act de parcelare şi contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului Public C. încheiat între părţi şi pentru diferenţa de 137.678 mp situat în extravilanul localităţii Floreşti în locul numit "Şesul de Jos" sau "Şapca Verde".

d) Prin sentinţa civilă nr. 8489/07.10.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2004, au fost respinse petitele privind reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor persoane fizice asupra terenului în suprafaţă totală de 18,64 ha situat în zona denumită "Şapca Verde II" sau "Şesul de Jos", cauza fiind suspendată în recurs, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. din 1865, până la soluţionarea definitivă a prezentului dosar.

Acţiunea în revendicare dedusă prezentei judecăţi a fost admisă în baza art. 563 alin. (1) şi art. 865 alin. (3) C. civ. din 2011 cu aplicarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prima instanţă constatând că, în cauză, trebuie să se ţină cont de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat din considerentele sentinţei civile nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi deciziei civile nr. 5277/2002 a Curţii de Apel Craiova prin care s-a stabilit că terenul în litigiu se află în proprietatea publică a statului şi nu în proprietatea privată a pârâtelor, întrucât terenul în litigiu nu trecut în proprietatea sa privată în baza dispoziţiilor H.G. nr. 123/1993.

A fost înlăturată teza pârâtelor în sensul că terenul s-a aflat în proprietatea publică a statului doar până în anul 1993, când a trecut în proprietatea privată a pârâtei S.C. B. şi apoi a pârâtei S.C. A.. Instanţa de fond a observat că, deşi dreptul de proprietate al pârâtei S.C. B. asupra terenului în litigiu a fost înscris în CF x Floreşti prin încheierea CF nr. x, prin sentinţa civilă nr. 10102/15 noiembrie 1999 Judecătoria Cluj-Napoca a dispus radierea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B., astfel că, în conformitate cu art. 565 C. civ., potrivit căruia "în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară", pârâtele nu se pot prevala de un drept de proprietate înscris în cartea funciară. Dreptul de proprietate al pârâtei S.C. A. a încetat prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care a fost dobândit, în timp ce în privinţa dreptului pârâtei S.C. B. s-a dispus radierea înscrierii lui, consecinţa fiind reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în CF x Floreşti.

Nu a fost reţinută existenţa puterii de lucru judecat a considerentului din decizia civilă nr. 74/2010 a Curţii de Apel Cluj, potrivit căruia "în perioada 1991-2005 Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a folosit terenul în litigiu", întrucât autoritatea de lucru judecat priveşte doar considerentele pe care se sprijină dispozitivul hotărârii judecătoreşti, iar în cazul deciziei menţionate s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului autentificat sub nr. x din data de 16 iunie 1999 pentru încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale şi ale art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi nu pentru că terenul în litigiu nu ar fi fost folosit de S.C. B..

În privinţa sentinţei civile nr. 8489/07.10.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine decât existenţa autorităţii de lucru judecat provizorii, în condiţiile în care aceasta a fost atacată cu recurs.

În consecinţă, reţinând că reclamantul a dovedit în cauză existenţa dreptului de proprietate publică al statului asupra terenului în litigiu, instanţa a admis acţiunea în revendicare şi, în baza art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B., aplicabil conform art. 80 din Legea nr. 71/2011, a dispus rectificarea înscrierilor din CF x Floreşti, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub B1, prin încheierea CF nr. x, în favoarea pârâtei S.C. B. şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în CF x Floreşti, considerând că în temeiul hotărârilor judecatoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare urmează să se revină la situaţia anterioară de carte funciară, respectiv la reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. în CF x Floreşti, pentru ca ulterior să se radieze şi acest drept şi să se reînscrie dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în CF x Floreşti.

În privinţa petitului având ca obiect obiect obligarea pârâtei S.C. A. la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul în litigiu, instanţa, reţinând dispoziţiile art. 581, 582 şi 586 C. civ., a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu motivarea că aceasta este o acţiune în domeniul accesiunii imobiliare artificiale, cu caracter accesoriu în raport cu acţiunea principală în revendicare, termenul de prescripţie începând să curgă de la momentul la care s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească definitivă, că reclamantul are calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu. Pe fondul cererii instanţa a constatat că pârâta S.C. A. şi-a înscris în CF x Floreşti dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul în litigiu la data de 23.10.2007 iar în lumina dispoziţiilor art. 686 alin. (1) C. civ., pârâta a avut calitatea de constructor de bună-credinţă, la data realizării contrucţiilor având calitatea de proprietar tabular asupra terenului, în temeiul unui act juridic care nu era desfiinţat.

În faza procesuală a apelului, prin încheierea din data de 8 decembrie 2020 a fost respinsă cererea de recuzare a domnului judecător E. formulată de pârâta S.C. A. S.A., reţinând instanţa că soluţionarea, de către domnul judecător, a unui conflict de competenţă între instanţele de fond nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu are ca obiect o excepţie procesuală şi nici o chestiune litigioasă între părţi, fiind un incident procedural care intervine anterior intrării în cercetarea procesului soluţionat printr-o încheiere definitivă ce nu mai poate fi repusă în discuţie pe parcursul procesului.

Prin decizia nr. 293/A din 17 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca, şi pârâta S.C. B..

În ceea ce priveşte apelul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că încheierea din 31.09.2019 prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a H.C.L. Floreşti nr. 18/1998, este legală şi temeinică, în condiţiile în care priveşte un act intrat în circuitul civil înainte de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 iar o atare cenzură ar însemna afectarea retroactivă a unui regim juridic preexistent al actului administrativ în discuţie. În sensul acestei interpretări a invocat o hotărâre de unificare, în principiu, a practicii din data de 20.02.2006 dată de Plenul secţiei de contencios administrativ a Î.C.C.J. unde s-a arătat că "este inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată cu privire la un act administrativ cu caracter individual adoptat sau emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004", precum şi o altă soluţie de unificare a practicii din data de 26.05.2008, soluţie menţinută în data de 16.03.2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului declarat împotriva încheierii din 07.03.2019, instanţa de apel a reţinut că atragerea în procesul pendinte a Consiliului Local Floreşti s-a făcut exclusiv în considerarea calităţii de emitent al H.C.L. nr. 18/1998 Floreşti, act cu privire la care reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate, astfel că, faţă de soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, în mod corect s-a constatat de către prima instanţă că acest pârât nu mai justifică în cauză calitate de participant în proces.

A fost considerată corectă şi dezlegarea dată de prima instanţă cererilor în probaţiune formulate de reclamant, privind efectuarea de adrese către alte instanţe sau parchete, în vederea comunicării de către acestea a actelor administrate în mai multe dosare aflate pe rolul acestor instanţe sau parchete şi efectuarea unei expertize topografice, fiind apreciate ca neutile soluţionării cauzei, având în vedere neindicarea în concret a înscrisurilor pe de o parte iar pe de altă parte, că identificarea terenului în litigiu s-a făcut deja, în alte litigii.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 308/20.06.2019, referitor la ridicarea construcţiilor edificate pe teren, instanţa de apel, în acord cu concluziile primei instanţe, a apreciat că, atât în cuprinsul art. 494 C. civ. 1864, cât şi al art. 586 Noul C. civ., momentul la care se raportează existenţa bunei credinţe a constructorului este acela al edificării construcţiei.

A reţinut că pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca a edificat construcţia în baza Autorizaţiei de Construire nr. x/2005, atât la data obţinerii autorizaţiei de construire, cât şi pe întreaga durată a edificării fiind proprietar tabular asupra terenului, actul ce atestă dreptul său de proprietate fiind anulat ulterior finalizării edificării, respectiv, pentru suprafaţa de 21 ha prin decizia nr. 4150/25.11.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pentru suprafaţa de 137.678 mp prin decizia nr. 554/14.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Efectele notării în CF a unor litigii ce aveau ca obiect solicitări de restituire în baza legilor reparatorii de către foştii proprietari nu se pot extinde asupra cererii de revendicare a terenului formulată de reclamant pentru prima dată în dosarul pendinte.

A fost reţinut, ca element relevant, şi atitudinea de pasivitate a proprietarului terenului pe parcursul edificării construcţiei, în condiţiile în care, până la promovarea prezentului litigiu, adică, timp de mai mult de 20 de ani de la data începerii edificării construcţiei, Statul Român nu a opus pârâtei S.C. A. S.A. Cluj-Napoca dreptul său de proprietate ca impediment în edificarea construcţiei.

În ceea priveşte apelurile pârâtelor S.C. B. şi S.C. A. S.A. Cluj-Napoca, instanţa a analizat motivele comune, reţinând, sub un prim aspect, că apelurile declarate împotriva încheierii din 07.05.2019 sunt nefondate, întrucât prima instanţă corect a respins excepţia tardivităţii invocării efectului pozitiv al puterii de lucru judecat. Apreciază că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8489/07.10.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost invocat de reclamant la data de 04.04.2019 ca mijloc de probă, nu ca şi element care să conducă la schimbarea cauzei acţiunii iar raportat la prevederile art. 432 C. proc. civ. (text legal incident în cauză, chiar dacă hotărârea s-a pronunţat într-un litigiu promovat anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., întrucât efectul pozitiv s-a invocat în cadrul prezentului litigiu, promovat ulterior intrării în vigoare a acestuia, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 fiind pe deplin aplicabile), puterea de lucru judecat poate fi invocată oricând.

Sub aspectul criticii vizând greşita reţinere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor menţionate în cuprinsul hotărârii, în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect revendicare, instanţa de apel a reţinut că pârâta S.C. B. a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului evidenţiat în CF x Floreşti, urmare a anulării Hotărârii nr. 32/1998 a Comisiei Judeţene de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor Cluj şi rectificării CF în sensul radierii dreptului său de proprietate, cu consecinţa revenirii la situaţia de CF anterioară, respectiv, revenirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil în favoarea Statului Român, proprietarul tabular anterior. De asemenea, actul autentic nr. 1517/16.06.1999 în baza căruia pârâta S.C. A. S.R.L. (în prezent SA) a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 347.678 mp de la S.C. B. a fost anulat cu privire la întreaga suprafaţă de teren, prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În plus, s-a reţinut că existenţa în patrimoniul Statului Român a suprafeţei de teren evidenţiate în CF x Floreşti este confirmată, cu autoritate de lucru judecat provizorie, prin respingerea acţiunii având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, acţiune formulată de persoanele care se consideră îndreptăţite să beneficieze de o atare măsură.

Apreciază că titlul reclamantului îl constituie tocmai exproprierea, evidenţiată iniţial în CF x Floreşti în baza încheierii CF nr. x, carte funciară sistată, dar ale cărei menţiuni produc efecte juridice, în condiţiile în care operaţiunile juridice ulterioare sunt anulate, cum este şi în prezenta cauză (încheierea CF nr. x, în baza căreia pârâta S.C. B. şi-a întabulat dreptul de proprietate).

În ceea ce priveşte H.G. nr. 123/1993, invocată ca titlu de proprietate al S.C. B. s-a reţinut că acelaşi teren se regăseşte într-un act similar ulterior - H.G. nr. 517/1999 - anexa 2, poz. 32, care prevede suprafeţele de teren din domeniul public al Statului, aflate în administrarea unităţilor de învăţământ, aspect analizat de către prima instanţă.

Dată fiind această dezlegare a primei instanţe, întemeiată pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, apreciată ca fiind corectă de către instanţa de apel, celelalte motive pe aspectul vizând dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu au mai fost analizate.

În ceea ce priveşte incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita desfiinţarea construcţiilor, s-a reţinut că acest drept este accesoriu capătului principal de cerere - revendicarea şi curge din momentul în care constructorul pierde, în totalitate, dreptul de proprietate asupra terenului pe care este edificată construcţia, moment reprezentat de data rămânerii irevocabile a ultimei hotărâri - 14.02.2014, astfel că în mod corect a stabilit prima instanţă că acţiunea este formulată în termenul legal prevăzut de art. 2523 C. civ.

Analiza recursurilor:

i) Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

1. Prima critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 554/2004, cu consecinţa respingerii apelului formulat împotriva încheierilor din 31 ianuarie 2019 şi 7 martie 2019.

Consideră recurentul că excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 18 din 6 octombrie 1998 poate fi cercetată de instanţa în faţa căreia a fost invocată ca mijloc de apărare şi în situaţia în care vizează un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, nefiind încălcat principiul dreptului la un proces echitabil. Susţine că, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, precum şi de Decizia nr. 23/2011, pronunţată de Înalta Curte, schimbarea destinaţiei imobilului prin hotărârea atacată s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică, în contextul în care imobilul se află în proprietatea publică a statului, aspect constatat prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

Critica este întemeiată. Astfel, greşit au considerat instanţele devolutive în etapele procesuale anterioare, că nelegalitatea unui act administrativ poate fi analizată, pe cale de excepţie, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, exclusiv cu privire la actele emise după intrarea în vigoare a normei ce instituie acest drept, în condiţiile în care legea nu distinge cu privire la momentul emiterii acestor acte. Fiind o dispoziţie procedurală şi nu de drept substanţial, ea se aplică de la momentul intrării ei în vigoare tuturor actelor administrative a căror nelegalitate se invocă în această procedură, indiferent de data emiterii lor.

Justeţea acestui raţionament a dobândit confimarea prin pronunţarea, la data de 7 iunie 2021, a Deciziei în intersul legii nr. 9/2021 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "Voinţa legiuitorului a fost, fără echivoc, aceea de a reglementa posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate inclusiv pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa iniţială, instituind această posibilitate prin norme de procedură, la acea dată de imediată aplicare, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii" (par. 48).

Având în vedere soluţia de respingere ca inadmisibil a respectivului petit, Înalta Curte va admite recursul sub acest aspect şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care urmează a anula hotărârea de primă instanţă cu reţinerea cauzei în vederea soluţionării excepţiei, ţinând cont şi de împrejurarea că, în apel, nu s-a solicitat reluarea judecăţii în faţa instanţei de fond, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ.

Cum instanţa de recurs, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., nu va putea verifica celelalte condiţii de formă şi de fond a căror îndeplinire determină soluţionarea pe fond a excepţiei, urmează ca instanţa de apel să aibă în vedere faptul că în prezentul recurs s-a dezlegat exclusiv critica referitoare la aplicarea legii civile în timp, instanţa de recurs statuând exclusiv asupra împrejurării că excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 poate fi invocată şi pentru actele emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.

În ceea ce priveşte analiza propriu-zisă a cerinţelor formale şi de fond prevăzute de lege pentru admisibilitatea excepţiei, aceasta urmează a fi efectuată de instanţa de apel, care va verifica, cu titlu prealabil, existenţa şi conţinutul actului administrativ atacat, în condiţiile în care nu rezultă că acesta se regăseşte la dosar ca instrumentum probationis, urmând a stabili, în raport de celelalte susţineri ale părţilor, dacă reprezintă un act administrativ cu caracter individual şi dacă admiterea ei şi înlăturarea înscrisului din sistemul probator al litigiului ar duce la modificarea soluţiei favorabile reclamantului sau la schimbarea considerentelor acesteia, ţinând cont că, potrivit legii, admiterea unei excepţii de nelegalitate produce efecte doar între părţile litigiului, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate urmând a soluţiona cauza fără a ţine seama de acest act.

2. Într-o altă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 255 şi art. 258 C. proc. civ. respingând apelul formulat împotriva încheierii din 7 martie 2019, prin care a fost respinsă proba cu expertiză topografică pentru identificarea construcţiilor şi a datei edificării lor, precum şi solicitarea de emitere a unor adrese către alte instanţe/parchete, pentru a se dovedi că terenul în litigiu nu s-a aflat în patrimoniul S.C. B. cu titlu de administrare sau cu vreun alt titlu.

Înalta Curte reţine că o astfel de critică nu vizează greşita aplicare a legii, ci dreptul de apreciere al instanţei devolutive asupra probatoriului administrat în cauză, împrejurare ce nu poate constitui un aspect de nelegalitate a hotărării recurate, câtă vreme a fost invocat în faţa instanţei de apel care a validat raţionamentul primei instanţe cu privire la utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probei solicitate, printr-o apreciere ce ţine exclusiv de temeinicia soluţiei, ce nu poate fi cenzurată în recurs.

3. Într-o a treia critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susţine de către recurent că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 494 şi art. 486 C. civ. de la 1864 reţinând în mod eronat buna credinţă a pârâtei S.C. A. S.A. în edificarea construcţiilor, deşi aceasta a fost parte în dosarul nr. x/2003, înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, în cadrul căruia a fost depusă sentinţa civilă nr. 10102/1999, pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca prin care s-a tranşat irevocabil asupra apartenenţei imobilului la domeniul public al statului şi prin care s-a dispus radierea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. din Cartea funciară. Susţine că, pe parcursul derulării dosarului şi la data pronunţării sentinţei nr. 129 din 19 septembrie 2005 de constatare a nulităţii absolute a actului de proprietate deţinut de constructor, această societate a executat lucrări de construcţie deşi cunoştea viciile titlului de proprietate, având în vedere că în cărţile funciare în care este evidenţiat terenul în litigiu au fost notate mai multe litigii în cadrul cărora era contestat dreptul de proprietate al S.C. B. (dos. nr. 4722/1999, dos. nr. 6918/2001, dos. nr. 9200/2004) iar autorizaţia de construire a fost emisă la un interval de doi ani de la data la care societatea a luat cunoştinţă de regimul juridic al imobilului, 24 ianuarie 2003, data înregistrării dosarului nr. x/2003 la Tribunalul Cluj.

Critica este fondată. Astfel, pentru fi considerat de bună credinţă, constructorul trebuie să aibă convingerea fermă, la momentul edificării construcţiei, că este titularul terenului pe care construieşte.

Instanţa de apel a reţinut că pe perioada edificării construcţiilor, pârâta S.C. A. S.A. era proprietar tabular, situaţie în care s-a limitat a aplica prezumţia de bună credinţă ce rezultă din faptul înscrierii acesteia ca proprietar în cartea funciară. Or, reclamantul a învederat în cuprinsul petitului referitor la solicitarea de ridicare a construcţiilor şi a reluat prin motivele de apel o serie de circumstanţe factuale care, în opinia sa, ar răsturna prezumţia de bună credinţă. Dintre acestea, instanţa de apel, validând soluţia şi raţionamentul primei instanţe a analizat doar semnificaţia notării litigiilor în cartea funciară şi pasivitatea proprietarului terenului care nu s-ar fi opus la ridicarea construcţiilor, ignorând celelalte argumente în baza cărora reclamanta a susţinut reaua credinţă a pârâtei, inclusiv, dar fără a se limita, la cel reiterat, în toate fazele procesuale, referitor la depunerea sentinţei prin care se desfiinţa titlul autoarei S.C. A. S.A. chiar în dosarul privind anularea titulului său de proprietate şi fără să procedeze la o analiză temporală a momentelor relevante pentru această situaţie, în scopul de a stabili momentul la care pârâta a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte viciile titlului său raportat la stadiul ridicării acestor construcţii, împrejurare care ar putea conduce la răsturnarea prezumţiei de bună credinţă reţinută în raţionamentul Curţii de apel.

Verificarea corectei aplicări a dispoziţiilor art. 494 prin raportare la cele ale art. 486 şi art. 487 C. civ. de la 1864, cum solicită recurentul, presupune analiza tuturor elementelor care, împreună, reliefează atitudinea subiectivă a constructorului, analiză încompatibilă cu structura recursului.

Faţă de aceste împrejurări, critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se dovedeşte a fi întemeiată, motiv pentru care, şi sub acest aspect, decizia atacată va fi casată cu trimitere spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere toate apărările părţilor, inclusiv jurisprudenţa invocată cu referire la componenta economică a măsurilor ce pot fi dispuse, apreciind, dacă este cazul, cu privire la soluţia mai eficientă economic pentru părţi dintre demolarea sau încheierea unei convenţii privind cedarea folosinţei terenului.

ii) Recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A.:

1. Într-o primă critică formulată, se susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 45 C. proc. civ. respingând nelegal cererea de recuzare formulată în cauză, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 1 şi 5 C. proc. civ.. Susţine că instanţa de apel era nelegal constituită întrucât a avut în componenţă un judecător incompatibil, în privinţa căruia s-a respins cererea de recuzare, deşi acesta pronunţase în acest litigiu un regulator de competenţă în raport de declinarea reciprocă a competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă între tribunale. Consideră că instanţa de apel care a soluţionat recuzarea a interpretat greşit art. 235 C. proc. civ., reţinând că excepţia de necompetenţă analizată de regulatorul de competenţă nu este nici incident procedural şi nici chestiune litigioasă.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare.

Potrivit art. 424 alin. (5) coroborat cu art. 235 C. proc. civ. încheierea interlocutorie este o hotărâre prin care instanţa soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Greşit consideră recurenta că încheierea prin care s-a soluţionat regulatorul de competenţă constituie, în sensul prevăzut de art. 41 C. proc. civ., o încheiere interlocutorie prin care se dezleagă o problemă litigioasă dedusă judecăţii de către părţi. Chiar dacă ivirea unui conflict de competenţă prezintă caracteristica unui incident procedural, acesta nu constituie o problemă litigioasă între părţi de natură să dezînvestească instanţa iar judecătorul nu se află în situaţia de a verifica, în calea de atac, legalitatea sau temeinicia propriei hotarâri întrucât nu este învestit cu o cale de atac împotriva acestei încheieri. Ca atare, soluţia pronunţată în regulatorul de competenţă cu caracter definitiv nu constituie un element care să atragă incompatibilitatea absolută a judecătorului în cauza dedusă judecăţii.

2. Într-o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta susţine că instanţa de apel nu a motivat apelurile formulate de pârâtele S.C. A. S.A. şi S.C. B. prin care s-a susţinut nelegalitatea soluţiei de primă instanţă cu privire la rectificarea cărţilor funciare, capăt distinct al cererii formulate de Statul Român, admis de instanţa de fond şi apelat de S.C. A. S.A. şi S.C. B. prin motive separate asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Critica este fondată, în condiţiile în care pârâta, astfel cum rezultă din motivele de apel (redate la fila x a deciziei atacate, 110 a dosarului), a contestat admiterea acestui petit cu argumente distincte de cele privind caracterul accesoriu faţă de petitul principal referitor la revendicare, considerând că nu se pot face menţiuni în cărţi funciare sistate, independent de situaţia dreptului real ce trebuie înscris, faţă de imposibilitatea redeschiderii unei cărţi funciare sistate şi a invocat jurisprudenţă sub acest aspect.

Prima instanţă a motivat necesitatea menţiunilor în respectivele cărţi funciare, însă instanţa de apel nu a răspuns aserţiunilor pe această temă inserate în motivele de apel, reţinând doar că operaţiunile evidenţiate anterior desfiinţării îşi produc efectele juridice în condiţiile în care operaţiunile juridice ulterioare sunt anulate.

Cum motivarea este o garanţie a unui proces echitabil şi o obligaţie procedurală, Înalta Curte va caza decizia în aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care va analiza acest petit în raport de criticile concrete ale părţii.

3. Recurenta critică, în baza unor motive de nelegalitate distincte, modalitatea în care instanţele devolutive au reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport de hotărările menţionate, pe larg, anterior.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., consideră că au fost ignorate argumentele pârâtelor S.C. A. S.A. şi S.C. B. privind efectele în timp ale hotărârilor judecătoreşti reţinute cu putere de lucru judecat.

Susţine că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate produce efecte pentru viitor, ci tranşează situaţia de fapt şi dezleagă situaţia de drept existenţă la data pronunţării acesteia; în acest sens arată că împrejurarea potrivit căreia terenul în litigiu se afla în proprietatea Statului Român în anii 1990, aspect dezlegat prin sentinţa civilă nr. 10102/1999, nu este relevant pentru prezentul dosar iniţiat în 2016, fiind obligatorie luarea în calcul a actelor şi faptelor ulterioare pronunţării sentinţei invocate şi care schimbă regimul juridic/categoria de folosinţă a terenului.

Critica este nefondată, dată fiind situaţia juridică concretă în care a fost analizat şi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în mod corect instanţele devolutive au valorizat efectul pozitiv al dezlegărilor conţinute în considerentele cu efect decizoriu ale hotărârii judecătoreşti, reţinând puterea probatorie a celor statuate în raport cu litigiul pendinte.

Astfel, ceea ce s-a statuat anterior între aceleaşi părţi sau succesorii lor în drepturi este faptul că imobilul în litigiu a aparţinut Statului Român, ieşind fără drept din patrimoniul acestuia şi că pârâta S.C. A. S.A. nu se poate prevala de existenţa unui titlu translativ de proprietate, de vreme ce contractul de vânzare cumpărare ce a constituit titlul său a fost anulat definitiv într-o procedură judiciară anterioară.

Aceste statuări au stat la baza admiterii acţiunii în revendicare în primă instanţă şi nu pot fi înlăturate printr-un raţionament judiciar contrar, bazat pe aceleaşi elemente evaluate iniţial.

De asemenea, corect a apreciat instanţa de apel că hotărârile anterioare au tranşat chestiunea adevăratului proprietar în persoana Statului Român, neexistând elemente noi de o relevanţă juridică aptă a modifica situaţia reţinută de instanţele devolutive. Prin urmare, efectul autorităţii de lucru judecat a fost reţinut în conformitate cu dispoziţiile legale, câtă vreme nu există o situaţie juridică nouă care să răstoarne cele statuate prin hotărârile care au analizat actele şi faptele relevante până la momentul anulării titlului de proprietate al pârâtei. Schimbarea categoriei de folosinţă, prin acte administrative emise ulterior pierderii posesiei terenului din patrimoniul adevăratului proprietar, nu poate fi opusă constatării judecătoreşti a nelegalei preluări a terenului din domeniul public al statului şi trecerii lui în circuitul civil cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale cu privire la faptul că autoritatea de lucru judecat nu reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică şi că Statul Român nu a dovedit existenţa unui titlu de proprietate; titlul de proprietate de care se prevalează S.C. B. este H.G. nr. 123/1993 care se bucură de prezumţie de legalitate, iar anularea Hotărârii Comisiei Judeţene de fond funciar nr. 32/1998 nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nu acesta este titlul de proprietate al societăţii; există acte administrative de urbanism care au modificat regimul juridic/categoria de folosinţă a acestui teren (cum sunt HCL Floreşti nr. 18/1998, Avizul nr. x din 1 aprilie 1999 al Ministerului Agriculturii, intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, a H.G. nr. 123/1993 şi a Legii nr. 213/1998, Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006); faptul că după pronunţarea sentinţei nr. 10102/1999 şi adoptarea H.G. nr. 517/1999, bunul nu mai face parte din inventarul bunurilor din domeniul public, aspect cu privire la care arată că instanţa reţine că terenul evidenţiat prin H.G. nr. 123/1993 se regăseşte şi în H.G. nr. 517/1999, fapt ce denotă o nemotivare totală privind argumentul recurentei, precum şi o motivare contradictorie întrucât în prima parte reţine că S.C. B. a pierdut dreptul de proprietate prin anularea Hotărârii nr. 32/1998, iar apoi a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a H.G. nr. 517/1999, care intră în contradicţie cu H.G. nr. 123/1993; aceste argumente se impuneau a fi analizate chiar şi în cazul reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Şi această critică, ce reia dintr-o altă perspectivă, susţinerea anterioră referitoare la împrejurarea că prin reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat au fost înlăturate de la analiză elemente noi ce reprezintă titlul pârâtelor, este nefondată.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţele devolutive, că în litigiile anteriare s-au tranşat aspectele litigioase ce privesc reintrarea terenului în proprietatea statului ca urmare a desfiinţării actelor succesive de transmitere a acestuia între persoanele juridice de drept privat. Câtă vreme s-a analizat succesiunea transmiterii bunului pentru a se identifica titlul mai caracterizat şi s-a constatat că pârâta nu poate exhiba un titlu actual valabil, contractul său de vânzare fiind desfiinţat pe cale judiciară, acest raţionament constituie însăşi esenţa mecanismului judiciar specific unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri.

Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate aprecia nici că, valorificând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, chestiunea litigioasă nu ar fi fost supusă unei analize directe şi nemijlocite în cauza pendinte. Dimpotrivă, instanţele de fond au analizat pretenţiile reclamantului, utilizând ca mijloc de probă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârile pronunţate între aceleaşi părţi sau în contradictoriu cu antecesorii lor, pentru a verifica preferabilitatea titlurilor în baza cărora părţile pretind dreptul de proprietate asupra terenului, coroborat cu împrejurarea constatării regimului juridic iniţial al terenului ca aparţinând domeniului public al statului, concluzionând asupra faptului că imobilul a trecut fără titlu din proprietatea publică a statului, în cea a S.C. B. şi a succesoarei ei cu titlu particular, caz în care statul are vocaţie la reîntregirea patrimoniului pe calea dreptului comun.

Or, în prezenta cauză, cum s-a arătat anterior, instanţele de fond au statuat în mod concret şi judicios pe fondul pretenţiilor reclamantului, prevalându-se de chestiuni dezlegate în judecata anterioară dintre părţi sau antecesorii lor în aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat reglementat de art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Elementele de diferenţiere invocate de recurentă, respectiv schimbarea categoriei de folosinţă şi a regimului juridic al terenului, sunt lipsite de relevanţa pretinsă de aceasta, aceea de a înfrânge autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care o atare modificare a constituit obiectul actelor administrative enumerate în motivarea acestei critici şi nu a fost rezultatul menifestării de voinţă a titularului dreptului de proprietate asupra acestui teren.

Mai critică recurenta şi faptul că instanţa de apel nu a analizat motivele care vizau nelegala respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a statului, greşita admitere a acţiunii în revendicare fără ca terenul să fie individualizat prin detalii topografice şi toponimice, precum şi imposibilitatea de punere în executare a dispozitivului hotărârii pronunţate la fond având în vedere că nu conţine niciun element de individualizare şi localizare a terenului.

Critica este nefondată câtă vreme instanţa de apel a făcut referire la acele circumstanţe atunci când a analizat cadrul procesual şi motivele de apel formulate pe aspectele de probaţiune.

Se mai susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel reţinând, pe de o parte, că din dispozitivul sentinţei nr. 10102/1999 rezultă că odată cu anularea Hotărârii nr. 32 din 30 aprilie 1998 s-a dispus doar radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B., pentru ca, ulterior, să constate, în dezacord cu dispozitivul citat, că din acest dispozitiv reiese nu numai că dreptul de proprietate al societăţii a fost radiat, ci şi că s-ar fi dispus revenirea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul Statului Român.

Nici această critică nu îşi are fundament în realitatea considerentelor deciziei atacate, câtă vreme instanţa de apel a apreciat doar că reîntoarcerea dreptului de proprietate în favoarea proprietarului tabular anterior este o consecinţă a radierii dreptului de proprietate al S.C. B. astfel că nu se poate reţine o contrarietate, din acest punct de vedere, în cuprinsul considerentelor.

Se mai susţine că instanţa de apel reţine efectul pozitiv definitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor evocate (printre care şi sentinţa nr. 8489 din 7 octombrie 2016) pentru ca, ulterior, să aprecieze că aceasta confirmă doar cu autoritate de lucru judecat provizorie faptul că dreptul se află în patrimoniul Statului Român, ipoteză ce confirmă valorificarea cu rol cauzal a considerentelor. Critica este nefondată întrucât existenţa autorităţii provizorii este menţionată ca un argument menit a confirma concluzia la care instanţa a ajuns, respectiv că imobilul este în patrimoniul Statului Român. Acesta nu reprezintă unicul considerent decizoriu al prezentei soluţii, pentru ca eventuala înlăturare a efectului provizoriu al acelei sentinţe în calea de atac să lipsească actualele considerente de temei factual şi juridic.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se susţine că hotărârea atacată este dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 C. civ., art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi pct. 2 Anexa 3 a H.G. nr. 123/1993 întrucât hotărârile reţinute cu putere de lucru judecat nu fac ele însele dovada existenţei dreptului de proprietate publică al statului la momentul introducerii acţiunii, de vreme ce izvorul pretinsului titlu al statului nu este o hotărâre judecătorească iar faptul că terenul se afla la nivelul anului 1990 în proprietatea statului şi în administrarea Staţiunii didactice este un argument şi nu o probă. În acelaşi sens, consideră că a fost respinsă, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale active a statului întrucât acesta nu deţinea imobilul în proprietate la data formulării acţiunii. Apreciază că Legea nr. 18/1991 nu este aptă de a atesta titularul dreptului de proprietate la data formulării acţiunii în revendicare, art. 5 operând doar o declarare generală a utilităţii publice iar administrarea terenului de către Staţiunea didactică încetase la momentul la care recurenta a achiziţionat imobilul; că statul nu a probat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi, în contextul intrării în vigoare a H.G. nr. 123/1993, terenul continua să se afle în proprietatea publică a acestuia deşi nu a fost introdus în inventarul centralizat al bunurilor proprietate publică; cel puţin din anul 1999, când a fost vândut recurentei de către S.C. B., terenul se afla în circuitul civil, circumstanţă consolidată prin adoptarea Hotărării nr. 18/1998 a Consiliului local Floreşti de extindere a intravilanului şi emiterea avizului nr. x/1.04.1999 de scoatere definitivă din registrul agricol a suprafeţei de 34,7 ha; nu există niciun argument care să invalideze prevederile H.G. nr. 123/1993 prin care terenul a ieşit din proprietatea statului pentru a trece în proprietatea S.C. B., care a redobândit calitatea de proprietar tabular ca urmare a anulării vânzării dintre această societate şi societatea recurentă.

Susţinerile prin care recurenta neagă dreptul de proprietate al statului asupra terenului în litigiu sunt nefondate. Astfel, terenul expropriat, aflat iniţial în administrarea regiei autonome didactice experimentale, supuse reorganizării, a aparţinut, prin efectul Constituţiei şi al Legii nr. 18/1991, domeniului public al statului. Contrar aserţiunilor recurentei, H.G. nr. 123/1993 nu reprezintă titlul de proprietate al S.C. B. asupra terenului în litigiu câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 10102/1999 s-a stipulat că prin H.G. nr. 123/1992, terenul aflat în anexa 2 a fost dat în administrarea Staţiunii didactice şi nu predat S.C. B.. Acesta este raţiunea pentru care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al acestei societăţi din cartea funciară, ceea ce a avut ca efect reintrarea terenului în domeniul public al statului, în aplicarea art. 34 din Legea nr. 18/1991. Soluţia a fost validată în rejudecarea recursului după admiterea cererii de revizuire, unde s-a precizat că terenul nu a făcut obiectul protocolului de predare din anul 1992.

Prin urmare toate celelalte acte juridice şi administrative invocate în susţinerea existenţei unui drept al S.C. B. S.A. asupra terenului (introducerea ca activ în capitalul social, intabularea dreptului în Cartea funciară în x, schimbarea categoriei de folosinţă şi a regimului juridic, vânzarea bunului după privatizarea societăţii) au fost făcute de către un neproprietar, astfel că nu pot sta la baza constituirii unui drept real de proprietate în patrimoniul S.C. B. nici după anularea contractului de vânzare cu S.C. A. S.A., corect constatându-se că terenul a revenit adevăratului proprietar, Statul Român.

Nu era necesar pentru a opera această constatare ca statul să exhibe un titlu în sensul de instrumentum probationis, câtă vreme dreptul său are ca izvor legea şi în virtutea acestei calităţi putea ceda cel mult un drept de administrare sau de folosinţă corelativ proprietăţii publice.

Se critică, de asemenea neîntemeiat, nesocotirea dispoziţiilor art. 563 C. civ. întrucât nu ar fi fost indicate în dispozitivul hotărârii elementele de individualizare şi localizare a terenului. Or, instanţa de apel a argumentat de ce nu era necesară, în raport de realitatea litigioasă, inserarea unor elemente de topometrie în dispozitivul hotărârii, în condiţiile în care, pe de o parte, imobilul este descris în Cartea funciară iar pe de altă parte, localizarea sa nu a fost contestată.

Se susţine şi că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 725 C. proc. civ. de la 1865, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, art. 24 şi art. 431 C. proc. civ. în contextul în care reţine că regimul hotărârilor judecătoreşti este guvernat de prevederile art. 431 C. proc. civ., întrucât prin invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în prezentul dosar ar fi fost aplicate prevederile noului cod unor hotărâri judecătoreşti guvernate de vechiul C. proc. civ.

Critica este lipsită de fundament legal. Distinct de împrejurarea că puterea lucrului judecat ataşată considerentelor unei hotărâri judecătoreşti era recunoscută şi sub imperiul vechiul C. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum a fost formalizat în dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., este pe deplin aplicabil într-un litigiu supus prevederilor noului C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, independent de data pronunţării hotărârilor anterioare ce constituie elementul de comparaţie pentru aplicarea acestei instituţii juridice. Aceasta întrucât procesul este guvernat de legea procesuală nouă iar potrivit dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică tuturor proceselor introduse după intrarea în vigoare a acestuia.

Consideră eronat recurenta că instanţa de apel i-a ignorat argumentele privind distincţia dintre considerentele decisive şi decizorii şi care au vizat faptul că la data pronunţării sentinţei civile nr. 10102/1999 motivarea hotărârilor era facultativă, conform O.G. nr. 13/1998, iar considerentele hotărârii nu au autoritate de lucru judecat; susţine că doar considerentele decisive sunt susceptibile de a intra în sfera puterii de lucru judecat, iar în sentinţa civilă nr. 10102/1999 nu se regăsesc astfel de considerente, obiectul, cauza juridică şi cercetarea judecătorească fiind limitate în dosarul finalizat prin sentinţa anterior menţionată la stabilirea legalităţii Hotărârii nr. 32/1998, emisă de Prefectura Cluj, în acel dosar nefiind ridicată o problemă legală privind titularul dreptului de proprietate.

Este nefondată această susţinere întrucât pe planul raporturilor juridice deduse judecăţii nu pot fi ignorate dezlegările anterioare cu privire la regimul juridic al terenului care au reprezentat baza raţionamentului pentru care a şi fost anulat actul adminstrativ ce dispunea, nelegal, asupra acestuia. Astfel cum s-a arătat anterior, aceste considerente prin care se arată că terenul nu s-a aflat la dispoziţia S.C. B. susţin dispozitivul prin care dreptul de proprietate al acesteia a fost radiat din cartea funciară (Hotărârea nr. 32/1998 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar contrazicând H.G. nr. 132/1992) aspect ce nu poate fi contrazis în prezenta cauză şi care, coroborat cu anularea titulului de proprietate al pârătei S.C. A. S.A. converg la admiterea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar.

Împrejurarea că, la acea dată, motivarea nu era ataşată dispozitivului nu poate avea drept consecinţă lipsirea de forţa juridică prevăzută de lege a considerentelor respective, hotărârea judecătorească păstrându-şi unitatea structurală şi autoritatea dezlegărilor.

Nu se poate reproşa instanţei de apel nici că a aplicat selectiv efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care aceasta a explicat de ce nu a atribuit acest efect şi afirmaţiilor potrivit cărora terenul ar fi fost folosit în perioada 1995/2005 de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, acestea nereprezentând o dezlegare cu efect decizoriu asupra unei situaţii juridice cercetate în acel litigiu.

Recurenta consideră că instanţa de apel aplică eronat teza puterii de lucru judecat faţă de terţi, faţă de care funcţionează principiul opozabilităţii, aceştia având posibilitatea de a face dovada contrară. Învederează că statul nu a fost parte în dosarele soluţionate prin hotărârile pe care le invocă şi nu poate opune chestiuni dezlegate de alte instanţe, nefiind întrunite exigenţele reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Critica este nefondată. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu reprezintă în această situaţie o excepţie dirimantă ci un mijloc de probă, o prezumţie absolută între aceleaşi părţi şi relativă, care poate fi răsturnată printr-o probă contrară, de către terţi, faţă de care reprezintă un fapt juridic. Problema calităţii participanţilor la procesele anterioare de părţi, de avânzi cauza (cărora li s-au transmis drepturile şi obligaţiile rezultate din respectivele raporturi juridice rezolvate de instanţe) sau de terţi, nu a fost analizată ca atare însă instanţa de apel a verificat, prin raportare la fiecare parte, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din care rezultă că atât S.C. B., cât şi S.C. A. S.A. au pierdut dreptul de proprietate, în baza unor hotărâri distincte, întemeiate pe cauze juridice diferite, dar având acelaşi obiect şi părţi care şi-au succedat în drepturi. Deşi recurenta consideră că reclamantul nu poate invoca chestiuni dezlegate în cauze în care nu era parte, aserţiunea este eronată în condiţiile în care şi terţii se pot prevala de acest mijloc de probă pe care îl consideră favorabil susţinerii pretenţiilor proprii. Or, în acest caz, recurenta era ţinută de dovada contrară pentru a contracara cu succes efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv să demonstreze că deţine un drept de proprietate asupra imobilului, situaţie neregăsită în cauză în condiţiile în care niciunul dintre actele normative pe care le-a menţionat nu îi pot conferi dreptul de proprietate asupra terenului, acest drept aparţinând Statului Român prin efectul legii.

Recurenta critică reţinerea unei autorităţi provizorii a efectului pozitiv în raport de o sentinţă pronunţată în primă instanţă (sentinţa nr. 8489/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014) însă acesta nu este un motiv de nelegalitate întemeiat, câtă vreme chiar dispozitiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ. reglementează, în cazul hotărărilor nedefinitive, un astfel de efect, instanţa utilizând, astfel cum s-a arătat anterior, ca un argument pentru confirmarea statuărilor sale privind regimul juridic al terenului aflat în domeniul public al statului, faptul că, aşa cum rezultă din considerentele acestei hotărări, acesta nu poate face obiect al reconstituirii dreptului de proprietate pentru persoane fizice.

4. Recurenta susţine, în baza art. 488 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea prevederilor art. 204 şi art. 250 C. proc. civ., considerând că a fost respins nelegal apelul împotriva încheierii din 7 mai 2019 întrucât sentinţa civilă nr. 8489 din 7 octombrie 2016 a Judecătoriei Cluj Napoca nu este mijloc de probă întrucât nu face parte din categoriile enumerate de art. 250 C. proc. civ. în acest sens, se susţine că cele două hotărâri judecătoreşti, invocate iniţial prin cererea de chemare în judecată, reprezintă cauza acţiunii în revendicare, iar invocarea unei a treia hotărâri, la aproximativ doi ani distanţă de la data stabilirii primului termen de judecată, reprezintă o modificare a cauzei ce trebuia sancţionată de instanţă.

Critica este nefondată în condiţiile în care, aşa cum a statuat şi instanţa de apel, nu reprezintă o modificare a cauzei sau a obiectului acţiunii invocarea autorităţii de lucru judecat care, potrivit art. 432 C. proc. civ., poate fi făcută în orice stare a pricinii. În speţă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, provizoriu, a fost invocat ca mijloc de probă în susţinerea aspectelor învederate în acţiune.

Cauza acţiunii în revendicare constituie un element al acţiunii civile enunţat la momentul introducerii acţiunii şi reprezintă scopul urmărit, respectiv temeiul juridic pe care se întemeiază cererea. Or, nu poate fi asimilată acestui element procesual invocarea unui mijloc de probă, cum este prezumţia autorităţii de lucru judecat.

Consideră recurenta că nu a fost motivată soluţia privind respingerea prescripţiei dreptului de a solicita ridicarea construcţiei sub aspectul legii aplicabile în timp şi al datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Critica este nefondată întrucât instanţa de apel a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2523 C. civ. şi a indicat data de la care, în accepţiunea sa, începe să curgă termenul de prescripţie, 14.02.2014, data pronunţării deciziei nr. 554/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Tot în privinţa prescripţiei, susţine că instanţa de apel a încălcat art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Apreciază că, în speţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care statul a cunoscut pretinsa faptă ilicită, adică de la 24 iunie 2005 când Consiliul Local Floreşti a emis autorizaţia de construire nr. 49 sau, cel mai târziu, la data de 23 octombrie 2007, când recurenta şi-a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiilor în cartea funciară.

Critica este nefondată. În mod corect instanţele devolutive au apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care a fost pronunţată ultima hotărâre de anulare a titlului de proprietate, de atunci considerându-se că dreptul proprietarului de a cere ridicarea construcţiilor a devenit exigibil. Împrejurarea că cel care a construit pe terenul său a cunoscut sau nu viciile titlului în baza căruia edifica construcţia nu este echivalentă momentului de la care proprietarul terenului devine îndreptăţit a solicita ridicarea acestei construcţii.

5. Se critică şi nelegalitatea măsurii de respingere a probei cu expertiză topografică prin încheierea din 29 octombrie 2020, instanţa reţinând greşit că proba nu este utilă, amplasamentul terenului nefiind contestat şi că recurenta s-ar fi opus administrării probei cu expertiză la fondul cauzei. Consideră că hotărârea este pronunţată cu încălcarea Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi, fiind sancţionată, în mod nepermis, conduita recurentei în faţa primei instanţe de a se opune administrării probei cu expertiză; faptul că nu a contestat amplasamentul imobilului nu echivalează cu necontestarea suprafeţei de teren revendicate de stat.

Critica recurentei nu va putea fi analizată în acest cadru procesual întrucât aprecierea asupra utilităţii probei reprezintă o chestiune de netemeinicie exclusă de la controlul de nelegalitate îngăduit de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Câtă vreme instanţa de apel a evaluat utilitatea probei şi nu a respins-o ca inadmisibilă pe considerentul că nu a fost cerută în faţa instanţei de fond, nici nu este incidentă dezlegarea conţinută în decizia în interesul legii invocată de recurentă.

Mai susţine recurenta că instanţa de judecată avea obligaţia să observe încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ. prin neindicarea de către Statul Român a cărţilor funciare actuale şi a tuturor celorlalte elemente de identificare, prevăzute sub sancţiunea nulităţii necondiţionate, precum şi obligaţia de a admite proba cu expertiză topografică în vederea individualizării exacte a bunului. Din aceeaşi perspectivă, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. prin atribuirea, în mod greşit, a sarcinii probei către această parte şi a validat soluţia pronunţată de tribunal reţinând că amplasamentul terenului nu a fost contestat de recurentă, deşi avea obligaţia verificării existenţei suprapunerii imobilului revendicat cu imobilul deţinut în fapt de către posesorul actual, obiectul material şi juridic al acţiunii în revendicare nefiind individualizat, în condiţiile în care recurenta deţine 352.628 mp, faţă de 347.678 mp pretinşi.

Critica referitoare la încălcarea de către instanţe a obligaţiei de identificare a imobilului nu reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat, la momentul evaluării probatoriului, că elementele de topometrie nu sunt relevante în condiţiile în care localizarea terenului nu a făcut obiectul unei dispute judiciare, această evaluare neputând fi cenzurată în recurs întrucât vizează exclusiv o situaţie de fapt.

Nici invocarea unei cauze de nulitate a acţiunii pentru neîndeplinirea unor condiţii formale sau a refuzului instanţelor de a efectua expertiza topometrică pe motiv de pertinenţă şi utilitate nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate ce pot fi analizate în recurs iar eventualele neconcordanţe rezultate din măsurători, dacă există, reprezintă un aspect ce ţine de executarea hotărârii şi nu de recunoaşterea dreptului real.

iii) Recursul declarat de pârâta S.C. B.:

1. Recurenta critică respingerea apelului declarat împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, ca încălcând prevederile art. 22 alin. (4), (24), (26), (18)5 alin. (1), (20)4 alin. (1) şi 254 alin. (1) C. proc. civ. în condiţiile în care, prin invocarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8489/2016 a Judecătoriei Cluj Napoca, Statul Român a urmărit să completeze motivarea în drept şi cauza acţiunii formulate, modificând acţiunea cu depăşirea termenului procedural; dacă s-ar accepta teza instanţei de apel conform căreia efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a fost invocat ca mijloc de probă, au fost încălcate dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ. având în vedere momentul depunerii hotărârii judecătoreşti şi invocării efectelor acesteia.

Astfel cum s-a arătat anterior, cu ocazia analizei recursului S.C. A. S.A. în privinţa aceleiaşi critici, invocarea autorităţii de lucru judecat nu reprezintă o problemă de modificare sau de completare a cauzei acţiunii, ci o chestiune de ordine publică ce poate fi susţinută, astfel cum dispun prevederile art. 432 C. proc. civ. în orice stare a procesului, de către instanţă din oficiu şi de părţi, indiferent de calitatea lor.

Din aceeaşi perspectivă s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acestea nu ar fi incidente în cazul unei hotărâri pronunţate anterior intrării în vigoare a acestei reglementări procesuale, când autoritatea de lucru judecat viza doar dispozitivul hotărârii, iar nu şi considerentele, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 24 şi art. 26 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 72/2012.

Şi acestei critici i s-a răspuns în recursul analizat anterior în sensul că, în raport de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. se aplică în cauză, câtă vreme excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010.

2. Critică recurenta şi greşita reţinere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor din litigiile anterioare, fiind încălcate dispoziţiile art. 26, 264, 430 alin. (2), (43)1 alin. (2), (43)5 C. proc. civ. sub aspectul obiectului şi al părţilor, pe motiv că Statul Român nu a avut calitatea de parte în dosarul nr. x/1998, iar litigiul a avut ca obiect anularea Hotărârii Comisiei Judeţene de fond funciar nr. 32/1998, act ce nu a constituit titlul de proprietate al recurentei, ci a privit persoanele fizice cărora li s-a recunoscut calitatea de acţionari în cadrul societăţii. Potrivit aprecierii recurentei, considerentele la care s-a raportat instanţa de apel nu sunt decisive sau decizorii în cadrul hotărârilor pronunţate, prin raportare la obiectul cauzei şi la dispozitiv, ci supraabundente, a căror valoare nu poate fi decât aceea a unei prezumţii relative, supuse probei contrare, astfel încât nu se pot bucura de efectul pozitiv al lucrului judecat.

Astfel cum s-a arătat şi în analiza recursului precedent, împrejurarea că statul nu a fost parte în litigiul finalizat prin pronunţarea sentinţei nr. 10102/1992 nu este de natură a înlătura efectul pozitiv al acestei hotărâri. Considerentele decizorii referitoare la faptul că terenul nu trebuia să se afle în posesia S.C. B., întrucât nu au făcut obiectul transferului dreptului de proprietate se impun recurentei cu efectul unei prezumţii iuris et de iure, câtă vreme aceasta a fost parte în respectivul litigiu. În ceea ce priveşte pe S.C. A. S.A., acesteia i se opune, cu efectul unei prezumţii absolute, anularea titlului său de proprietate. Aceste statuări au dezleagat chestiuni litigioase între părţile acestui proces, astfel că nu pot fi considerate, cum susţine recurenta, supraabundente şi lipsite de relevanţă juridică în raportul litigios dedus prezentei judecăţi.

Recurenta mai susţine şi că sentinţa civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca şi decizia civilă nr. 5653/2002 a Curţii de Apel Craiova nu au infirmat titlul său de proprietate şi nu au stabilit apartenenţa terenului la domeniul statului; că terenul nu putea reveni în baza acestor hotărâri în patrimoniul proprietarului tabular anterior, Statul Român; în plus, motivul constatării nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat de recurentă cu S.C. A. S.A. nu l-a reprezentat lipsa calităţii de proprietar a recurentei la momentul vânzării, ci nerespectarea unor proceduri specifice pentru înstrăinarea activelor societăţii, reglementate de O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale. Învederează că prin înseşi considerentele sentinţei civile nr. 8489/2016 pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, s-a stabilit că anularea H.G. nr. 32/1998 nu împietează asupra existenţei sau nu în patrimoniul recurentei a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu întrucât aceasta a dobândit dreptul de proprietate în baza legii, în temeiul H.G. nr. 123/1993, iar nu în baza hotărârii anulate a comisiei judeţene de fond funciar; tototdată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. prin faptul că a ignorat înscrisurile din dosarul cauzei care conduc la o soluţie contrară celei la care s-a oprit (H.G. nr. 123/1993, extrasele de CF, avizul nr. x/1999 al Ministerului Agriculturii, actul de privatizare, adresa Statului Român din 15.03.2016, anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006) şi s-a raportat exclusiv la hotărârile judecătoreşti de care s-a prevalat Statul Român.

Critica este nefondată în condiţiile în care considerentele care au stat la baza anulării Hotărârii Comisiei Judeţene de fond funciar nr. 32/1998 au fost acelea că terenul nu trebuia să intre în patrimoniul recurentei, H.G. nr. 123/1992 fiind greşit aplicată acesteia. Prin urmare, recurenta, parte în acel litigiu, nu se poate prevala în continuare de un act administrativ care nu reprezintă titlul său de proprietate. De asemenea, nu se poate prevala nici de faptul că actul de vânzare către S.C. A. S.A. a fost anulat din alte motive decât lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului, în această situaţie ceea ce primează fiind faptul că S.C. A. S.A. nu mai poate invoca vreun drept real asupra terenului.

Rezultatul aplicării coroborate a acestor hotărâri este reîntoarcerea terenului în patrimoniul statului, alte considerente, nesusţinute de dispozitivul hotărârilor, nefiind relevante pentru situaţia recurentei. Pe de altă parte, înscrisurile la care aceasta face referire ca statuând o situaţie juridică contrară celei reţinute de instanţe, fie sunt subsecvente unui act nul, fie nu produc efecte ce pot fi interpretate în sensul pretins de recurentă, motiv pentru care nu pot constitui un temei juridic valid în susţinerea calităţii invocate de proprietar al terenului.

3 Consideră recurenta că au fost încălcate dispoziţiile art. 555, 563, 563 din noul C. civ., ale art. 480 din C. civ. de la 1864, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 44 din Constituţie, art. 32 alin. 1lit. b), art. 36 şi 255 din noul C. proc. civ., art. 8 alin. (3), (10) alin. (2), (18), (20) alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, art. 39 şi 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1966, art. 6 din Decretul lege nr. 167/1958, art. 122 din Legea nr. 215/2001, art. 3 alin. (1) pct. 42 din H.G. nr. 34/2009 întrucât instanţa de apel nu ar fi procedat, în concret, la verificarea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în revendicare, respectiv nu a analizat critica privind faptul că statul nu a făcut dovada unui drept de proprietate actual asupra terenului revendicat; singurul argument care a fundamentat soluţia de respingere a apelului cu privire la acţiunea în revendicare fiind aşa zisul efect pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în litigii anterioare.

Critica este nefondată. Astfel cum s-a arătat anterior, statul este proprietar asupra terenului aflat în domeniul public prin efectul legii, terenul reintrând în patrimoniul său în urma radierii dreptului de proprietate intabulat în Cartea Funciară în favoarea recurentei. Cum aceasta nu îi poate opune un alt titlu, astfel cum s-a analizat H.G. nr. 123/1992 neconstituind un titlu pentru recurentă, ea nu se poate prevala de textele de lege menţionate anterior pentru a pretinde protecţia legii în vederea menţinerii în patrimoniul său a terenului, ca efect al repunerii în situaţia anterioară, după anularea contractului prin care a vândut acest teren către S.C. A. S.A. dat fiind, că sub acest aspect, intervin dezlegările sentinţei nr. 10102/1999.

În ceea ce priveşte petitul vizând rectificarea cărţilor funciare, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat şi motivat respingerea criticilor din cuprinsul apelului potrivit cărora temeiul legal în baza căruia a fost admisă cererea de rectificare a cărţilor funciare nu îşi găsea aplicarea în speţă, întrucât, în raport şi de soluţia conţinută în Decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2005, pronunţată de Înalta Curte, Statul Român nu a probat că ar deţine, la momentul introducerii acţiunii şi ulterior, un drept de proprietate înscris actual în evidenţele de carte funciară care să legitimeze demersul său. Apreciază că radierea înscrierii dreptului recurentei a fost nelegal dispusă întrucât soluţia de radiere regăsită în dispozitivul sentinţei civile nr. 10102/1999 nu are sprijin în motivare, cât timp prin hotărâre nu a fost anulat titlul de proprietate al recurentei, H.G. nr. 123/1993; potrivit art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958, nesocotit de instanţa de apel, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti anterior menţionate putea fi făcută în interiorul termenului de 3 ani de la data rămânerii definitive, însă reclamanta din respectivul dosar, USAMV, nu a procedat astfel, renunţând la dreptul în discuţie; potrivit art. 39 din Legea nr. 71/1996, de asemenea nesocotit de instanţă, hotărârea de admitere a rectificării înscrierii din cartea funciară nu este opozabilă terţilor în litigiu, ceea ce conduce la concluzia că Statul Român, care nu a fost parte în acel proces, nu se poate prevala de sentinţa civilă nr. 10102/1999, în sensul reţinut de prima instanţă.

Critica este nefondată. Astfel, şi sub imperiul sistemului de Carte funciară reglementat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil în cauză, raportat la data exproprierii terenului, pentru drepturile dobândite prin expropriere intabularea nu era obligatorie, astfel cum dispune art. 26: "Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea."

Prin urmare reclamantul nu era obligat a dovedi dreptul de proprietate printr-o încheiere de intabulare câtă vreme nu a intenţionat să dispună de bun. În plus, critica privind greşita dispunere a radierii dreptului de proprietate al recurentei prin sentinţa civilă nr. 10102/1999 nu poate fi analizată întrucât s-ar înfrânge autoritatea unei hotărări judecătoreşti irevocabile.

Invocarea prescripţiei dreptului de a pune în executare această dispoziţie sau lipsa calităţii statului de a se prevala de ea în acest proces, reprezintă aserţiuni străine de cauză întrucât în prezentul litigiu nu s-a pus problema executării unei dispoziţii conţinute în hotărârea respectivă ci forţa obligatorie a dezlegării statuate care nu poate fi infirmată de o soluţie contrară în această cauză.

Susţine recurenta că se consideră proprietar tabular al terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 123/1993 iar nu doar în baza Hotărârii nr. 32/1998 iar menţiunea că terenul evidenţiat în H.G. nr. 123/1993, ca fiind atribuit recurentei, s-ar regăsi la Anexa 2, poziţia 32 din H.G. nr. 517/1999, nu infirmă dreptul de proprietate al acesteia, nefiind vorba de acelaşi teren; consideră că au fost încălcate dispoziţiile Deciziei RIL nr. 23/2011, conform cărora trecerea bunurilor din domeniul public în cel privat se face exclusiv prin hotărâre de guvern; instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 44 alin. (4) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, în speţă lipsind hotărârea adunării generale a acţionarilor care să materializeze acordul privind trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor la care statul este acţionar, nefiind parcursă procedura exproprierii pentru ca terenul să reintre în proprietate publică a statului; totodată, invocarea Legii nr. 18/1991 de către reclamant nu ţine loc de titlu de proprietate al acestuia întrucât un act normativ care stabileşte apartenenţa unor categorii de bunuri la domeniul public prezumă doar afectaţiunea acestora la un interes public, iar nu şi titlul statului; astfel, instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat aceste aspecte, dezvoltate în cadrul apelului şi nu a verificat nici condiţia afectării terenului unei utilităţi publice; au fost nesocotite dispoziţiile legale care prevăd etapele evidenţierii terenului în domeniul public al statului, clasarea şi înscrierea în cartea funciară, respectiv art. 122 din Legea nr. 215/2001, art. 18, art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) pct. 42 din H.G. nr. 34/2009, art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi art. 255 C. proc. civ.

Critica astfel formulată, în sensul că nu a fost infirmat dreptul său de proprietate, tinde la răsturnarea prezumţiei irefragabile, pentru recurentă, izvorâte din considerentele sentinţei civile nr. 10102/1999, astfel încât nu poate fi analizată ca o critică de nelegalitate în prezentul recurs. În ceea ce priveşte nerespectarea procedurilor administrative de transfer şi înscriere a terenului în evidenţa domeniului public al statului, aceasta excedează cadrului procesual în care sunt analizate drepturile părţilor asupra terenului în litigiu, procedura nefiind constitutivă de drepturi decât în cazul în care imobilul îşi schimbă, prin voinţa statului, în mod legal, regimul juridic. Câtă vreme acesta a revenit cu efect retroactiv în domeniul public al statului în baza dreptului real recunoscut prin hotărâre judecătorească ca având un izvor legal, nu îi poate fi opusă lipsa unei proceduri administrative ce poate fi urmată ulterior, în măsura în care statul va dispune de bun, asigurând publicitatea dreptului său.

Apreciază recurenta şi că radierea dreptului său din cartea funciară nu se poate dispune având în vedere prevederile art. 6 din Decretul lege nr. 167/1958, art. 39 şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1996. Astfel cum s-a arătat în cauză nu se pune problema unei acţiuni în prestaţie tabulară sau a punerii în executare a unor dispoziţii conţinute în hotărârea judecătorească pentru a se putea analiza incidenţa textelor de lege menţionate.

Consideră recurenta că instanţa de apel reţine greşit că rectificarea se poate face în raport de vechile cărţi funciare, deşi a constatat că terenul este înscris în prezent în alte cărţi funciare, ceea ce înseamnă că ar trebui să se procedeze la redeschiderea unor cărţi funciare sistate, operaţiune imposibilă din punct de vedere tehnic, în opinia recurentei.

Critica, similară cu cea în baza căreia a fost admis recursul S.C. A. S.A. este fondată din perspectiva faptului că instanţa de apel nu a răspuns acestor chestiuni printr-o motivare distinctă prin care să statueze în ce condiţii şi dacă pot fi redeschise cărţi funciare sistate şi cum poate fi asigurată, sub aspectul temeiului legal şi a modalităţii de punere în aplicare, în regimul cărţii funciare, a dispoziţiei prin care terenul în litigiu reintră în patrimoniul Statului Român.

4. Cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita desfiinţarea construcţiilor, invocă, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. greşita aplicare a prevederilor art. 2523 C. civ., ale art. 6 alin. (4) C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 8 alin. (1) din Decretul lege nr. 167/1958 considerând că instanţa de apel se contrazice reţinând pe de o parte că dreptul proprietarului terenului de a solicita obligarea constructorului la ridicarea construcţiilor s-a născut la 14 februarie 2014, data rămânerii irevocabile a ultimei decizii de anulare a contractului de vânzare cumpărare, iar pe de altă parte că Statului Român i s-ar fi validat calitatea de proprietar al terenului în baza hotărârilor din 1999 şi 2002, cu privire la care s-a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că recurenta nu a justificat un interes propriu în ceea ce priveşte petitul referitor la ridicarea construcţiilor, neavând calitatea de constructor, în persoana căruia se impune analiza bunei sau relei credinţe. Cu toate acestea, întrucât pretinde, ca şi reclamantul, că are un drept de proprietate asupra terenului construit, regimul juridic al construcţiilor nefiindu-i indiferent, vor fi analizate pe fond criticile sale.

În acest sens, Înalta Curte reţine, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. că nu poate fi reţinută o contrarietate a considerentelor, întrucât, astfel cum s-a arătat în analiza criticii similare din recusul S.C. A. S.A., recunoaşterea unui drept de proprietate nu echivalează cu momentul de la care acesta poate fi exercitat efectiv, respectiv data la care proprietarul terenului poate opta pentru soluţiile pe care legiuitorul le-a pus la dispoziţia sa în raportul juridic cu un constructor de bună sau rea credinţă.

Recurenta contestă şi data de început a curgerii termenului apreciind că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2523 C. civ., ci ale Decretului lege nr. 167/1958, în raport de care momentul subiectiv la care statul a cunoscut faptul construirii şi identitatea constructorului este 24 iunie 2005, când s-a emis autorizaţia de construire şi au fost demarate lucrările de construcţie, iar momentul obiectiv când reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care a produs-o este momentul la care pârâta S.C. A. S.A. a îndeplinit formalităţile de publicitate prin intabularea construcţiilor edificate, 23 octombrie 2007.

Critica este nefondată. Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, posibilitatea conferită de lege proprietarului de a-şi manifesta voinţa preluării sau ridicării construcţiilor edificate de un terţ pe terenul său devine efectivă la momentul la care se clarifică dacă persoana care a construit îşi validează sau infirmă dreptul asupra terenului pe care a edificat, doar în această situaţie aceasta dobândind calitatea de terţ care nu deţine vreun drept asupra terenului pe care a construit. Prin urmare, de la momentul anulării titlului de proprietate al S.C. A. S.A. a devenit exigibil dreptul proprietarului terenului confirmat în procedura judiciară, de a stabili regimul construcţiilor ridicate pe terenul său, prin exteriorizarea unei opţiuni de păstrare sau de ridicare a construcţiilor, în configuraţia reglementată de lege, ceea ce nu se identifică, în mod necesar, cu momentul survenirii viciilor titlului de proprietate al terţului asupra terenului sau cel de la care proprietarul sau terţul le-ar fi putut cunoaşte.

În consecinţă, în baza art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, de pârâta S.C. B. şi de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 293/A din 17 decembrie 2020, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu referire la petitele la care s-a reţinut incidenţa motivelor de casare (admisibilitatea excepţiei de nelegalitate a actului administrativ, calitatea de constructor de bună sau de rea credinţă a pârâtei S.C. A. S.A., analiza susţinerilor şi motivarea corespunzătoare în privinţa petitului referior la rectificarea cărţilor funciare urmare a admiterii acţiunii în revendicare).

B) Referitor la recursul declarat împotriva deciziei nr. 294/2020:

Cererea adresată instanţei de fond de către S.C. A. S.A. a vizat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 308 din 20 iunie 2019, pronunţate pe fondul cauzei în primă instanţă, apreciind petenta că individualizarea terenului doar prin indicarea suprafeţei şi trimiterea la două cărţi funciare sistate este incompletă, iar în lipsa indicării unor limite de spaţiu şi vecinătăţi se creează dificultăţi în cazul unei eventuale executări.

Tribunalul a respins cererea de lămurire pe considerentul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 443 C. proc. civ., apreciind că problema cărţilor funciare sistate reprezintă o revenire la situaţia de carte funciară anterioară, că nu există indiciile unor dificultăţi de executare în condiţiile în care terenul este identificat cu număr de carte funciară şi număr topografic şi că nu s-ar putea administra în această procedură o expertiză topografică în condiţiile în care o astfel de cerere de probatoriu a fost respinsă în dosarul de fond.

La rândul său, instanţa de apel a apreciat că identificarea şi amplasamentul terenului nu au fost contestate şi că există date de carte funciară care fac posibilă executarea hotărârii, înlăturând celelalte aserţiuni ale petentei referitoare la modalitatea în care au fost încuviinţate şi administrate probele în dosarul principal şi raportările reţinute în acel dosar la litigiile anterioare.

1. Într-un prim motiv de recurs formulat sub acest aspect, recurenta petentă susţine, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa a încălcat Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii întrucât greşit s-a reţinut culpa sa procesuală constând în faptul că s-ar fi opus probei cu expertiză topo solicitată de reclamantul Statul Român, deşi a reiterat această solicitare în apel în condiţiile în care interpretarea obligatorie a instanţei supreme exclude imputarea pasivităţii părţii care nu a propus probe în faţa primei instanţe sau a propus probe, dar au fost respinse (chiar şi ca urmare a constatării decăderii), indiferent de motivele care au stat la baza acestei conduite procesuale. Consideră că deşi a invocat decizia menţionată, instanţa nu a analizat incidenţa acesteia în cauză.

Mai susţine că atunci când s-a pus în discuţie administrarea probei cu expertiză topo-cadastrală, nu a contestat amplasamentul imobilului pe care îl deţinea în proprietate la data respectivă, fapt ce nu echivalează cu necontestarea suprafeţei de teren revendicate de reclamantul Statul Român; recurenta a arătat că deţine în proprietate o suprafaţă mai mare de teren decât cea revendicată, motiv pentru care se impune individualizarea exactă a suprafeţei revendicate şi delimitarea celor două suprafeţe.

Critica este nefondată. Astfel potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Or, în prezenta cauză, legat de expertiza topografică nu s-a reţinut decât faptul că în dosarul principal instanţa de fond a respins cererea reclamantei de administrare a acestei probe în contextul în care petenta s-a opus probei şi că, în actualul cadru procesual, nu se pot administra probe suplimentare şi nici nu s-au cerut, după care instanţa a făcut o apreciere asupra utilităţii probei raportat la alte elemente de identificare ale imobilului.

Prin urmare, faţă de conţinutul hotărârii atacate, nu rezultă realitatea susţinerilor recurentei în sensul că instanţa de judecată ar fi nesocotit dispoziţiile Deciziei nr. 9/2020 întrucât instanţa nu a respins proba ca inadmisibilă ci a făcut o apreciere asupra utilităţii ei. În aceste condiţii, aspectele privind situaţia de fapt a delimitării terenului în raport de elementele factuale descrise nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat, fiind o chestiune de netemeinicie a cărei verificare este incompatibilă cu faza procesuală a recursului.

2. Într-o altă critică întemeiată, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 194 lit. c) C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, a reţinut eronat că nu este necesar să se facă referire la adresa administrativă a imobilului pentru că nu are vreo relevanţă în sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cartea funciară, iar pe de altă parte, a validat sentinţa primei instanţei de admitere a acţiunii în revendicare în care reclamantul a individualizat imobilul prin trimiterea la cărţi funciare sistate; consideră că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia, prevăzută sub sancţiunea nulităţii, de a anexa cererii de chemare în judecată extrasul actual de carte funciară în condiţiile în care nu a fost individualizat obiectul material şi juridic al acţiunii în revendicare şi nu s-a efectuat niciun demers pentru verificarea suprapunerii imobilului; de asemenea, instanţa a atribuit greşit sarcina probei, încălcând prevederile art. 249 C. proc. civ.

Precizează că, deşi a solicitat, prin apelul formulat, administrarea probei cu expertiza topo-cadastrală, proba a fost respinsă pentru ca mai apoi aceeaşi instanţă să reproşeze recurentei că nu a solicitat proba cu expertiză prin apelul formulat.

Critica nu poate fi analizată întrucât excedează limitelor procesuale prevăzute de art. 443 C. proc. civ.. Astfel, obiectul prezentei judecăţi îl constituie solicitarea de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti care, susţine petenta, nu poate fi pus în executare. Este străină de acest cadru procesual orice argumentaţie ce vizează condiţiile de formă sau de fond ale acţiunii introductive de instanţă din dosarul principal sau orice discuţie despre utilitatea unei probe ce trebuia administrată în acel dosar întrucât aceasta presupune efectuarea unui control de legalitate, respectiv de temeinicie cu privire la hotărârea pronunţată în dosarul principal, inadmisibil în procedura de lămurire a dispozitivului unei hotărâri. Dispoziţiile art. 443 C. proc. civ. se limitează exclusiv la explicitarea înţelesului sau întinderii dispozitivului ce nu este suficient de clar şi ar putea genera dificultăţi de executare, nefiind un mijloc procesual prin care să fie cenzurate aspecte ce privesc fondul cauzei (pe care, de altfel, partea le-a dedus judecăţii şi în dosarul principal) iar petenta nu a făcut dovezi în sensul imposibilităţii de aplicare al acestuia.

3. Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., petenta susţine că hotărârea este doar în aparenţă motivată, întrucât nu răspunde într-o manieră logică niciunuia dintre argumentele sale, lipsind din considerentele hotărârii explicaţia motivului pentru care cărţile funciare sistate, la care face trimitere reclamantul prin acţiunea în revendicare, permit individualizarea imobilului, independent de cărţile funciare în care este înscris imobilul în prezent; consideră că rectificarea cărţilor funciare în baza hotărârilor judecătoreşti reţinute nu poate fi premisa soluţionării acţiunii în revendicare (în condiţiile în care în CF x a rămas intabulat dreptul de proprietate al S.C. B.; sentinţa nr. 308/2019 a Tribunalului Cluj dispune, în mod nelegal, dincolo de dispozitiv, prin aceea că s-a realizat rectificarea cărţii funciare, în temeiul sentinţei nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca).

Consideră că instanţa de apel nu a indicat modalitatea de individualizare a imobilului şi nu a examinat imposibilitatea de punere în executare a dispozitivului; nu au fost analizate criticile recurentei referitoare la caracterul lapidar al dispozitivului sentinţei nr. 308/2019 care nu a avut în vedere faptul că terenul vizat a făcut succesiv obiectul unor înscrieri, reînscrieri, transcrieri, dezmembrări, figurând în alte cărţi funciare decât cele indicate în dispozitivul sentinţei.

Înalta Curte observă că recurenta petentă, deşi a învederat că decizia atacată este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu a indicat, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea apel au fost ignorate de instanţa de apel. Ceea ce combate în realitate recurenta este raţionamentul juridic pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, contestând elementele reţinute în motivare în ceea ce priveşte situaţia cărţilor funciare şi a litigiilor anterioare, ceea ce nu se încadrează în sfera de reglementare a cazului de nelegalitate invocat.

Într-o altă critică întemeiată pe acelaşi motiv de recurs, petenta susţine că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, în sensul că nu răspunde motivelor referitoare la dificultatea executării hotărârii, curtea apreciind doar că punerea în executare a sentinţei nu pare a fi susceptibilă de a genera dificultăţi sau posibile alte litigii între părţi.

Apreciază că instanţa a folosit acelaşi considerent pentru a combate toate susţinerile sale, respectiv referirea la hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior: sentinţa civilă nr. 10102/1999 a Judecătoriei Cluj Napoca, decizia civilă nr. 5277/2002 a Curţii de Apel Craiova, decizia nr. 74/2010 a Curţii de Apel Cluj, sentinţa civilă nr. 1453/09.03.2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, sentinţa civilă nr. 8489/07.10.2016 a Judecătoriei Cluj Napoca, deşi nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti indicate mai sus întrucât dosarele menţionate au un alt obiect material şi juridic faţă de acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului dosar.

Critica este nefondată, recurenta neindicând în mod concret care sunt motivele străine de cauză, în condiţiile în care ea însăşi depăşeşte, prin susţinerile sale, cadrul procesual al unei cereri de lămurire a dispozitivului unei hotărâri, formulând critici referitoare la modul de valorificare a hotărârilor anterioare pronunţate în legătură cu imobilul ce constituie obiect al litigiului, ce ţin de soluţionarea dosarului principal. Pe de altă parte, nu rezultă din petitul cererii în ce constă dificultatea punerii în executare a sentinţei, acest aspect fiind doar prezumat de petentă în raport de argumentele ce constituie criticile din dosarul principal.

În fine, consideră recurenta că greşit i s-a reproşat faptul că nu a solicitat proba cu expertiză topografică în prezentul apel pe motiv că lămurirea dispozitivului unei hotărâri se face pe baza probelor existente şi nu a unora noi.

Această susţinere reprezintă o reluare a criticii dezvoltate anterior în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., căreia Înalta Curte i-a răspuns în analiza punctului 1 din prezentul recurs. În plus, deşi de plano nu se poate considera că într-o astfel de cerere este exclusă administrarea altor probe, aşa cum s-a arătat anterior, în cauză a fost reţinută nu inadmisibilitatea probei, ci lipsa utilităţii sale în condiţiile în care dispozitivul este clar şi neechivoc şi nu creează premisele unor impedimente la executare.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 294/A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul conex având ca obiect cererea de lămurire a dispozitivului, neputând fi reţinute motive de nelegalitate ale hotărârii atacate care să se circumscrie exclusiv procedurii reglementate de dispoziţiile art. 443 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, de pârâta S.C. B. şi de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 293/A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 294/A din 17 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.