Competence of civil courts to compel Insurance Guarantee Fund to issue payment decision under Law 213/2015

Conflict negativ de competenţă. Nesoluţionarea cererii de despăgubire formulată în temeiul Legii nr. 213/2015. Acţiune în obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii. Competenţă materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: conflict negativ

acţiune în despăgubiri

Fondul de Garantare a Asiguraţilor

competenţă materială

instanţă civilă

C. proc. civ., art. 135 alin. (1), (4)

Legea nr. 213/2015, art. 121, art. 13 alin. (1), (4), (5), (51), art. 14 alin. (1)

O.U.G. nr. 102/2021

Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. (2)

Din economia dispoziţiilor art. 13 alin. (4)-(5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, reiese că aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123, în cazul respingerii lor emiţându-se o decizie de respingere, motivată, împotriva căreia se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările.

Astfel, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența aceloraşi instanţe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situaţie.

Aceasta întrucât, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar faţă de aceasta, nu există raţiune juridică care să justifice partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2638 din 7 decembrie 2022

Prin sentinţa civilă nr. 186 din 27 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială, invocată din oficiu, şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă.

În esenţă, instanţa a reţinut că, urmare a retragerii autorizaţiei de funcţionare a A. S.A. şi deschiderii procedurii falimentului acestei societăţi, în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, reclamanţii urmăresc obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de plată înregistrate la data de 11.10.2021, având numerele de înregistrare nr. 73533/29.12.2021, nr. 73522/29.12.2021, 73504/29.12.2021, nr. 73483/29.12.2021, nr. 73470/29.12.2021, nr. 73415/29.12.2021, ce vizează despăgubiri - daune morale şi materiale - suferite de reclamanţi ca urmare a producerii riscului asigurat - accidentul rutier din data de 19.12.2020, soldat cu uciderea din culpă a domnului B.

A reţinut instanţa că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Conform art. 13 alin. (4), aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 12^3; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3). Alineatul (5) al aceluiaşi articol prevede că, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, instanţa a mai reţinut că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvenţă poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condiţiile prevăzute la art. 12^1 şi alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancţiunea decăderii din drept.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea 213/2015, pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului, precum şi lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parţial sau total; listele se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare sau respingere la plată a sumelor solicitate, iar după aprobarea acestor liste de către comisia specială se efectuează plăţile creanţelor de asigurări către creditorii de asigurări. Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 500.000 lei stabilit conform art. 4 alin. (1) lit. e).

A mai menţionat instanța că, potrivit art. 17 din Legea 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Curtea a reţinut că, din motivarea acţiunii, rezultă că reclamanţii au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv au înaintat o cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 11.10.2021 prin care au solicitat Fondului plata unor sume de bani, reprezentând daune morale şi materiale şi invocă nerespectarea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a obligaţiei de a soluţiona cererea de plată, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum a apreciat Curtea, pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze acţiunea este esenţială intenţia exprimată de legiuitor, ca urmare a modificărilor operate prin O.U.G. nr. 102/2021 în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererilor de despăgubire adresate Fondului, de a acorda instanţelor civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect deciziile de respingere a cererilor de despăgubire adresate Fondului.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015, coroborate cu cele ale Legii nr. 503/2004, instituie o procedură specială (administrativă) pe care creditorii de asigurări sunt obligaţi să o parcurgă pentru a obţine plata despăgubirii, după intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă. Aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la norma generală, astfel că se aplică prioritar faţă de aceasta.

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului, în mod evident și soluționarea acțiunilor având ca obiect obligarea Fondului la emiterea acestor decizii este tot de competența aceloraşi instanţe, nefiind admisibilă partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

A mai arătat instanţa că, în forma iniţială, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prevedeau că împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea 503/2004, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii, contestaţia urmând a se judeca cu celeritate şi cu precădere, fără a suspenda executarea deciziei, hotărârea instanţei putând fi atacată cu recurs, în condiţiile legii.

Ulterior însă, astfel cum s-a arătat, opţiunea legiuitorului în materie de competenţă s-a schimbat.

Concluzionând, Curtea a constatat că noţiunea de „contencios administrativ” nu o implică în mod necesar şi pe cea de „instanţă de contencios administrativ”. Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, elementele definitorii ale noţiunii de „contencios administrativ” sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, fiind necesar ca acesta să emane de la o autoritate publică, precum şi de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţile litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al art. 126, rezultă că organul de jurisdicţie competent a soluţiona litigiul, deci a exercita controlul de legalitate, este cel stabilit potrivit legii.

Conform Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ actele administrative, de autoritate, propriu-zise sau tipice, actele asimilate (prin care se exprimă refuzul de rezolvare a unei cereri), dar şi actele administrativ-jurisdicţionale. Drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică sunt reglementate şi prin art. 52 alin. (1) din Constituţie, iar alin. (2) al art. 52 prevede: „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

Nu trebuie ignorată împrejurarea că autorităţile publice nu sunt angrenate numai în raporturi de drept administrativ, ci şi în raporturi juridice aparţinând altor ramuri de drept (dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei etc.), actele juridice care dau naştere, modifică sau sting un astfel de raport juridic nefiind acte administrative.

Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Este şi cazul soluţiei legislative la care s-a oprit legiuitorul atunci când a adoptat O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a dispoziţiilor relevante din Legea nr. 213/2015 în procedura administrativă desfăşurată în faţa Fondului, ştiut fiind că atunci când a intenţionat atribuirea unor litigii în competenţa de soluţionare a unor instanţe speciale, cum ar fi cele de contencios administrativ, legiuitorul a menţionat-o expres în cuprinsul acestui act normativ. Or, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 operează cu noţiunea de instanţe civile de la sediul Fondului, competenţa acestora fiind determinată potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, iar în raport cu aceasta, Legea nr. 554/2004 este normă specială [a se vedea art. 28 alin. (1) din Legea 554/2004].

Un alt argument expus de instanţă în sprijinul susţinerii competenţei materiale procesuale a instanţei civile este reprezentat şi de faptul că legiuitorul a prevăzut, în cadrul art. 13 alin. (51) din Legea nr. 213/2015, drept cale de atac împotriva soluţiei primei instanţe căile de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, respectiv apelul [art. 456, art. 466 alin. (1), art. 483 alin. (1) C. proc. civ.], cale de atac specifică materiilor civile.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 554/2004, calea de atac împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă în contencios administrativ este recursul, apelul fiind reglementat, cu titlu de excepţie, numai în materia executării silite, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004 (decizia RIL nr. 17/2017).

Aşadar, Curtea a reţinut că litigiul dedus judecăţii se circumscrie dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar competenţa dată de lege instanțelor civile de la sediul pârâtului este una exclusivă. Cererea fiind evaluabilă în bani şi având o valoare de peste 200.000 lei, față de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența materială şi teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2510 din 27 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată cauza în favoarea Curţii de Apel Cluj, Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă și s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluționării conflictului de competență.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, alin. (1), „În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege”. Totodată, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, „În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Tribunalul Bucureşti a apreciat însă faptul că teza premisă invocată în speţă nu este incidentă pentru a justifica competenţa instanţei civile, întrucât nu există o decizie de respingere a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care să facă obiectul vreunei contestaţii.

În realitate, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune prin care solicită obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii cu privire la cererile de despăgubire formulate de aceştia, dar şi obligarea pârâtului la plata unor penalităţi/zi de întârziere, respectiv aplicarea unei amenzi pentru conducătorul pârâtului.

Din motivarea acţiunii rezultă, aşadar, că reclamanţii au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi invocă nerespectarea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a obligaţiei de a soluţiona cererea de plată, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, din cuprinsul cărora rezultă că aprobarea sau respingerea sumelor pretinse de creditorii de asigurări este de competenţa comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2014.

A mai reţinut instanţa că, potrivit art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Aşadar, pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ actele administrative, de autoritate propriu-zise sau tipice, actele asimilate (prin care se exprimă refuzul de rezolvare a unei cereri), dar şi actele administrativ-jurisdicţionale.

Drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică sunt reglementate şi prin art. 52 alin. (1) din Constituţie, iar alin. (2) al art. 52 prevede: „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

De asemenea, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Ca atare, din perspectiva competenţei materiale, cererea reclamantei se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât reclamanţii se prevalează în mod expres de prevederile art. 10, art. 18 şi art. 24 ale Legii nr. 554/2004.

Or, o competenţă specială în favoarea instanţelor civile strict circumstanţiată ipotezei existenţei prealabile a unei decizii de respingere din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi extinsă altor situaţii, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens din partea legiuitorului.

În plus, astfel cum a apreciat instanţa, competenţa reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 nu poate fi reţinută şi în situaţia de fapt invocată în dosarul de faţă, doar ca urmare a unei interpretări extensive, întrucât acest aspect ar echivala cu o nesocotire a naturii raporturilor juridice născute între părţi ca urmare a refuzului unei autorităţi publice de a răspunde petenţilor în termenul prevăzut de lege şi care impune supunerea acestui refuz unui control de legalitate, respectiv sancţionarea lui cu penalităţi/amendă, astfel cum solicită reclamanţii.

Pe cale de consecinţă, apreciind că nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare, iar legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile doar litigiile având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ, tribunalul a concluzionat în sensul că soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi în nici un caz nu se poate extinde sfera de competenţă a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/33/2022, la data de 09.06.2022, reclamanţii C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat instanţei obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretenţiile pe care le-au solicitat conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, stabilirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în care pârâtul să emită decizia sub sancţiunea obligării la plata unei penalităţi de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului pârâtului.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanţii arată că au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv au înaintat o cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 11.10.2021 prin care au solicitat plata unor sume de bani, reprezentând daune morale şi materiale şi invocă nerespectarea de către pârât a obligaţiei de a soluţiona cererea de plată, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Totodată, potrivit aceluiaşi articol: „(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (51) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvenţă poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condiţiile prevăzute la art. 121 şi alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancţiunea decăderii din drept.

În mod corect a apreciat Curtea de Apel Cluj, în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar faţă de aceasta, că nu există raţiune juridică care să justifice partajarea competenţelor instanţelor în raport de conduita emitentului actului atacat. Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența aceloraşi instanţe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situaţie.

Deşi, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, aşa cum s-a arătat, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competenţa este determinată potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, inclusiv în situaţia acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei, moment care îl precedă pe cel reglementat de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, căruia i s-a trimis dosarul pentru continuarea judecăţii.