Scope of Direct Action Against Beneficiary Under Civil Code: Inclusion of Legal Entities and Subcontractors

Acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 din Codul civil. Modalitatea de aplicare a acestui text legal, din perspectiva subiecţilor care au deschisă calea acţiunii directe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de antrepriză

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

contract de subantrepriză

acţiunea directă a lucrătorilor

beneficiar

principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus

C. civ., art. 1856

Legea nr. 71/2011, art. 8

Legea nr. 24/2000, art. 45 alin. (5)

C. civ. 1864, art. 1488

Potrivit dispoziţiilor art.1856 C. civ., în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

Singura modalitate prin care legiuitorul a înţeles să contureze sfera titularilor acestei acţiuni directe a fost aceea ca persoanele să fi desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, fără nicio diferenţiere cu privire la anumite categorii de persoane.

Astfel, a restrânge sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. doar în cazul persoanei fizice aflate într-un raport juridic de muncă cu un angajator, cu excluderea oricărei forme de profesionist, persoană fizică sau juridică, echivalează cu o limitare majoră a categoriei de persoane care pot acţiona direct împotriva beneficiarului în temeiul acestui text.

Prin urmare, interpretarea limitativă a acestor prevederi legale, ce a condus la înlăturarea de către instanţele de fond a aplicării textului de lege invocat în privinţa reclamantului, este contrară principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 837 din 7 aprilie 2022

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov la 14 mai 2014, reclamanta A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA (CNAIR) a solicitat obligarea pârâtei, în baza art. 1865 C. civ., să procedeze la recepţia lucrării „Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X” şi, în consecinţă, să achite în contul unic de insolvenţă al SC A. SA deschis la C. Agenţia Mureşenilor Braşov cod (...) lucrările executate de reclamant, conform contractului de subantrepriză nr. 1003/23.05.2012 având ca obiect execuţie lucrări la obiectivul Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X, încheiat cu antreprenorul general D. GmbH Austria - în prezent în insolvenţă, în sumă de 827.714,12 lei inclusiv TVA, pentru lucrări executate şi neachitate în lunile mai şi iunie 2013, care nu au fost recepţionate de antreprenorul general datorită intrării sale în insolventă, precum şi suma de 1.447.891,00 lei inclusiv TVA, reprezentând lucrări executate, în baza Contractului de subantrepriză nr. 1003/2012, recepţionate şi facturate, dar neachitate de antreprenorul general, cu cheltuieli de judecată, în măsura în care acestea vor fi efectuate.

Prin sentinţa civilă nr. 3575 din 29 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SA - prin lichidator judiciar B. SPRL Braşov, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.I.R. şi ca neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Braşov, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate în sensul: admiterii capătului 2 de cerere privind obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 1) 1.827.714,12 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă în lunile mai şi iunie 2013, nerecepţionate formal şi neachitate de antreprenorul general D. GmbH; 2) 1.447.891,00 lei inclusiv TVA pentru lucrările executate de reclamantă, recepţionate de antreprenorul general D. GmbH, dar neachitate de acesta, respectiv lucrările ce fac obiectul facturii nr. 2249/16.05.2013; 3) obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din fond şi din apel.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 326 din 24 februarie 2021, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Braşov împotriva sentinţei civile nr. 3575 din 29 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimata C.N.A.I.R. SA.

Recurenta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Braşov a formulat cerere de recurs împotriva acestei decizii.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Se susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cauză, apelul reclamantei nefiind limitat la o soluţie din dispozitiv.

Astfel, apelul reclamantei, deşi cuprinde critici cu privire la analiza celei de a doua condiţii prevăzute de art. 1856 C. civ., acestea nu au fost analizate de către instanţa de apel.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1856 C. civ.

Instanţa de apel a limitat în mod nelegal sfera de incidenţă a acestei prevederi legale de la „persoanele” la „persoanele angajate”, încălcând principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Interpretarea dată de instanţa de apel este o veritabilă adăugare la lege, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti şi erijându-se în atribuţiile legiuitorului. De asemenea, se mai susţine că interpretarea instanţei de apel încalcă prevederile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În concluzie, instanţa de apel a interpretat prevederile art. 1856 C. civ. prin prisma denumirii sale marginale care face referire la lucrători, contrar prevederilor clare ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 24/2000 care nu permit aceasta.

Interpretarea instanţei de apel, în sensul că art. 1856 C. civ. nu s-ar aplica şi persoanelor juridice, ci doar persoanelor fizice este neîntemeiată, neţinând cont de următoarele aspecte relevante:

Prevederile art. 1856 C. civ. trebuie interpretate în sensul că nu distinge între persoanele fizice şi juridice, concluzia instanţei de apel care distinge între profesionişti şi angajaţi fiind greşită. Interpretarea dată de instanţa de apel goleşte de conţinut prevederile art. 1856 C. civ., raportat la contextul contemporan, în care lucrările nu se mai contractează cu persoane fizice.

Aşadar, interpretarea dată de instanţa de apel încalcă principiul de interpretare stabilit de art. 1268 alin. (3) C. civ., prevedere care vizează interpretarea prevederilor din contracte, însă stabileşte un principiu aplicabil şi în materie de interpretare a prevederilor legale, această situaţie neintrând în sfera relaţiilor în care este interzisă analogia conform art. 10 C. civ.

De asemenea, se susţine că interpretarea dată de instanţa de apel provine din interpretarea dată de unele instanţe fostului articol 1488 C. civ., dispoziţiile din noul Cod civil fiind adoptate tocmai pentru a legifera contextul contemporan.

Astfel, instanţa de apel a pierdut din vedere prevederile art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că nu există niciun fel de prevedere legală care să prevadă faptul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1856 C. civ.

Prima instanţă a interpretat greşit condiţia ca beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, condiţie necesară pentru a se putea dispune obligarea beneficiarului la plată, conform art. 1856 C. civ.

Condiţia cerută de art. 1856 C. civ. trebuia analizată în raport cu data de 12.05.2014, înainte de efectuarea plăţilor de către beneficiar faţă de antreprenor.

În spiritul prevederilor art. 1856 C. civ., rezultatul aplicării practice a normei juridice trebuia să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor.

Instanţa de apel nu a interpretat prevederile art. 1856 C. civ. ţinând cont de exigenţele şi previzibilitatea legii, de necesitatea de a preveni rigiditatea legii şi obstacolele în evoluţia sa.

În continuare, recurenta enumeră jurisprudenţa care confirmă că noţiunea de lucrător include şi persoanele juridice.

De asemenea, recurenta solicită sesizarea completului Înaltei Curţi cu dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prevederile art. 1856 C. civ. se aplică persoanelor juridice care prestează o activitate în temeiul unui contract de subantrepriză;

- dacă prevederile art. 1856 C. civ. se aplică situaţiilor în care beneficiarul nu plătise antreprenorul la data acţiunii formulate de subantreprenorul persoană juridică, dar în cursul procesului beneficiarul a plătit debitul datorat antreprenorului, fără să plătească debitul solicitat de subantreprenori.

Raportat la prevederile art. 519 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi solicită să se dispună sesizarea completului Înaltei Curţi privind dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunilor de drept menţionate anterior.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel care a pronunţat decizia atacată, în vederea admiterii capătului doi al cererii din cadrul acţiunii formulate de reclamantă.

La 16 iulie 2021, intimata-pârâtă C.N.A.I.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, tardivitatea recursului şi nulitatea acestuia, în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei formulată la 3 august 2021, recurenta-reclamantă A. SA a solicitat înlăturarea susţinerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Braşov împotriva deciziei civile nr. 326 din 24 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Braşov este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Între pârâta Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA (C.N.A.D.N.R. SA), în calitate de beneficiar, şi societatea D. GmbH, în calitate de antreprenor, s-a încheiat acordul contractual nr. 92/15238/12.03.2012 având ca obiect Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X.

Subsecvent acestui contract de lucrări, între D. GmbH, în calitate de antreprenor general, şi reclamanta A. SA, în calitate de subantreprenor, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr.1003/23.05.2012 având ca obiect execuţie lucrări la obiectivul Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X, în valoare de 20.810.256,54 lei, fără TVA.

Contractul nr. 92/15238/12.03.2012 a fost reziliat la data de 10.07.2013 de către C.N.A.D.N.R. S.A.

La data de 13.08.2013, reclamanta A. S.A. a transmis antreprenorului general D. GmbH situaţiile de lucrări executate în lunile mai şi iunie 2013 în baza contractului de subantrepriză nr. 1003/23.05.2012, dar administratorul special al societăţii a comunicat că prin decizia Tribunalului Comercial din Viena din 19 iunie 2013 a fost deschisă procedura de insolvenţă împotriva D. GmbH, astfel că declaraţiile de creanţe trebuie depuse la Tribunalul Comercial din Viena în dosarul nr. x/13v.

În prezenta cauză, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. S.A. să procedeze la recepţia lucrării „Construcţia variantei ocolitoare a Municipiului X” şi să efectueze plata următoarelor sume:

- 1.827.714,12 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă în lunile mai şi iunie 2013, nerecepţionate formal şi neachitate de antreprenorul general D. GmbH;

-1.447.891,00 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă, recepţionate de antreprenorul general D. GmbH, dar neachitate de acesta, lucrările ce fac obiectul facturii nr. 2249/16.05.2013.

În susţinerea acţiunii în pretenţii, reclamanta A. SA a indicat dispoziţiile art. 1856 C. civ., în conformitate cu care, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

Instanţele de fond au reţinut deopotrivă inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. în raport de calitatea reclamantei de persoană juridică, ce nu ar fi cuprinsă în noţiunea de „lucrători”, categorie specială de subantreprenori în favoarea căreia legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării tipului de acţiune directă instituit de acest text.

În acest cadru, s-a apreciat că noţiunea de „lucrători”, cuprinsă în chiar denumirea marginală a textului de lege, care reglementează o excepţie de la principiul general al relativităţii efectelor contractului, nu include şi sfera persoanelor juridice încadrate sferei profesioniştilor, textul având drept scop doar protejarea drepturilor persoanelor fizice care au lucrat efectiv.

Din coroborarea reglementării actuale a acţiunii directe a lucrătorilor cu cea corespunzătoare regăsită în dispoziţiile art. 1488 C. civ. 1864, Curtea de apel a reţinut că noţiunea de „lucrător” este specifică relaţiilor de muncă şi este una diametral opusă celei de profesionist. Lucrătorul este persoana aflată într-un raport juridic de muncă încheiat cu un angajator, pe temeiul căruia lucrătorul prestează muncă în folosul şi sub coordonarea angajatorului, în schimbul unei remuneraţii lunare, fixe sau variabile, pe când profesionistul include, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale.

În consecinţă, instanţa de apel a limitat categoria de lucrător la persoana fizică aflată într-un raport juridic de muncă cu un angajator (persoană juridică în marea majoritate a ipotezelor, chiar şi persoană fizică pentru anumite situaţii de excepţie), reţinând în acest sens şi dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, din cuprinsul cărora a apreciat că, fără a prezenta o semnificaţie proprie, în sensul că menţiunile denumirii marginale nu sunt apte a genera prin ele însele drepturi şi obligaţii juridice, denumirile marginale exprimă sintetic conţinutul reglementării, şi anume obiectul acestei reglementări.

Totodată, din perspectiva dispoziţiilor speciale din materia achiziţiilor publice, respectiv Legea nr. 98/2016 prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice, s-a reţinut că plata activităţii desfăşurate de subcontractant putea fi dispusă de către autoritatea contractantă (beneficiarul lucrării) atunci când subcontractorul ce solicită plata şi-a exprimat această opţiune încă de la momentul iniţial al încheierii contractului de achiziţie publică sau chiar ulterior, dar cu condiţia introducerii sale în contractul de achiziţie publică (spre exemplu, prin încheierea unui act adiţional) şi exprimarea opţiunii sale de voinţă în acest sens (bineînţeles, cu acceptul şi al autorităţii contractante).

În subsidiar, prima instanţă a constatat că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia ca beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, condiţie necesară pentru a se putea dispune obligarea beneficiarului la plată în condiţiile art. 1856 C. civ. Astfel, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că pârâta C.N.A.I.R. S.A. a efectuat plata integrală a lucrărilor executate de antreprenorul D. GmbH în baza acordului contractual nr. 92/15238/12.03.2012 având ca obiect Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X, aşa cum a fost obligată prin Sentinţa arbitrală nr. 88/16.07.2015 pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2015, Sentinţa arbitrală parţială nr. 101/08.11.2016 şi Sentinţa arbitrală nr. 11/18.01.2018 pronunţate în dosarul arbitral nr. x/2015, astfel încât nu mai putea fi obligată la plata niciunei sume de bani în legătură cu lucrările legate de Construcţia Variantei de Ocolire a Municipiului X.

Ulterior, Curtea de apel a considerat inutilă reluarea considerentelor expuse pe acest aspect de prima instanţă, cu motivarea că nu au fost formulate critici din această perspectivă în calea de atac a apelului.

Faţă de acestea, analizând critica recurentei circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C. civ., restrângând nejustificat sfera de aplicare a acestui text din perspectiva persoanelor ce pot valorifica acţiunea directă instituită de acesta.

În acest cadru, se observă că, deşi denumirea marginală a art. 1856 C. civ. 2009 face trimitere la lucrători, părând inspirată din formularea fostei reglementări cuprinse în art. 1488 C. civ. 1864, dispoziţiile invocate în prezenta cauză profită în mod expres persoanelor care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate. Nu există în cuprinsul acestei reglementări şi nici în alte norme de trimitere o restrângere a persoanelor beneficiare ale acţiunii directe la categoria persoanelor fizice, cu excluderea celor juridice. Mai mult, actuala realitate social-economică ilustrează faptul că, spre deosebire de momentul adoptării Codului civil 1864, activităţile de prestări servicii sau execuţie lucrări specifice contractului de antrepriză se desfăşoară preponderent în mod organizat, resursele şi forţa de muncă destinate acestor activităţi fiind concentrate în forme juridice anume reglementate.

A restrânge sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. 2009, astfel cum propun instanţele de fond, doar în cazul persoanei fizice aflate într-un raport juridic de muncă cu un angajator, cu excluderea oricărei forme de profesionist, persoană fizică sau juridică, echivalează cu o limitare majoră a categoriei de persoane care pot acţiona direct împotriva beneficiarului în temeiul acestui text, deşi conţinutul acestui articol nici măcar nu sugerează o asemenea distincţie. Singura modalitate prin care legiuitorul a înţeles să contureze sfera titularilor acestei acţiuni directe a fost aceea ca persoanele să fi desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate (conform contractului de antrepriză, s.n.) în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, fără nicio diferenţiere cu privire la anumite categorii de persoane.

Totodată, valorificarea subsidiară de către instanţa de apel, în susţinerea interpretării propuse textului incident, a dispoziţiilor speciale din materia achiziţiilor publice omite faptul că Legea nr. 98/2016 prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice nu poate avea relevanţă în speţă, fiind adoptată ulterior încheierii contractului de lucrări şi a contractului de subantrepriză din prezenta cauză şi neputând, prin urmare, retroactiva. Şi chiar dacă reglementarea specială din materia achiziţiilor publice în vigoare la data încheierii contractelor amintite, respectiv O.U.G. nr. 34/2006, amintită şi de prima instanţă, nu cuprinde nicio referire la o posibilă acţiune directă, asta nu exclude de la aplicare norma generală cuprinsă în art. 1856 C. civ. 2009.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră nefondată interpretarea limitativă a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. 2009, ce a condus la înlăturarea de plano de către instanţele de fond a aplicării textului de lege invocat în privinţa reclamantului din cauza de faţă, contrar principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În ceea ce priveşte critica recurentei circumscrisă de aceasta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., verificând memoriul de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a reţinut în mod nejustificat faptul că apelanta nu ar fi formulat critici în ceea ce priveşte considerentele primei instanţe referitoare la neîndeplinirea cerinţei ca beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări ori servicii antreprenorului, la termenele şi în cuantumul convenit. Astfel, instanţa de apel a omis să observe pct. 2.2 din memoriul de apel, în cuprinsul căruia apelanta critică argumentele primei instanţe referitoare la plata integrală a lucrărilor de către beneficiar, susţinând, în esenţă, că plăţile invocate de pârâtă s-au realizat după momentul introducerii acţiunii directe şi nu ar avea relevanţă din perspectiva condiţiilor impuse acesteia conform dispoziţiilor art. 1865 C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiat şi acest motiv de recurs, în considerentele deciziei atacate neregăsindu-se o analiză proprie a acestor critici din apel, de o relevanţă considerabilă din perspectiva ansamblului argumentelor exprimate de parte în demersul său judiciar. Încadrarea corectă a acestei critici presupune, însă, reţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă în mod special la calitatea motivării hotărârii atacate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis prezentul recurs, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat.

Cu prilejul rejudecării după casare, se impune complinirea omisiunilor constatate în cuprinsul motivării soluţiei din apel ţinând cont şi de noul context generat de efectele deciziei de casare sub aspectul celor reţinute în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.