Jurisdiction for Magistrates' Salary Disparity Claims: Labor Court Competence Absent Administrative Act Contest

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă la data de 23 septembrie 2020, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Cluj şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acestora - magistraţi în activitate la Judecătoria Vişeu de Sus şi magistraţi pensionari de la respectiva instanţă, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 - 23,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), plata diferenţelor salariale aferente, actualizate cu indicele de inflaţie, plus plata dobânzii legale penalizatoare şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea de noi ordine de salarizare pentru reclamanţi, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 - 23,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 115 din 01 februarie 2021, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei soluţionării acţiunii civile în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pornind de la procedura de salarizare a personalului din justiţie, ce presupune emiterea unor ordine de salarizare, în prealabil, de către ordonatorul principal de credite (în cazul din speţă fiind vorba despre Ministerul Justiţiei) şi având în vedere procedura instituită de dispoziţiile speciale ale legilor de salarizare (art. 7 şi art. 8 alin. (1) şi (2) din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010), Tribunalul a apreciat că reclamanţii critică practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare care să evite ori să înlăture diferenţierea salarială şi mai mult decât atât, solicită în mod expres obligarea Ministerului Justiţiei, în calitate de entitate însărcinată cu stabilirea salariilor judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, să înlăture în integralitate efectele situaţiei discriminatorii în care se află reclamanţii, prin emiterea ordinelor specifice de reîncadrare a acestora şi de recalculare a indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente.

S-a apreciat, că din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se solicită obligarea ordonatorului de credite de a emite un ordin de salarizare trebuie să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

S-a precizat că şi ipoteza în care ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 153/2017, soluţia din speţă ar fi aceeaşi, întrucât legiuitorul a păstrat acelaşi sistem de reglementare în Anexa V, Cap. 8 din actul normativ menţionat.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 943 din 15 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei acestei instanţe şi a declinat competenţa cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă şi de contencios administrativ.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, deşi nu sunt incidente dispoziţiile reţinute de Tribunalul Mureş din legile salarizării (a făcut trimitere la art. 7 cap. 8 din Anexa V din Legea nr. 153/2017), căci reclamanţii nu contestă/nu solicită anularea un ordin emis deja, existent în ordinea juridică, de salarizare a reclamanţilor-magistraţi, ci solicită obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui act administrativ de salarizare, totuşi, în raport de cele solicitate, litigiul apare ca fiind unul tipic de contencios administrativ, încadrabil în prevederile art. 18 alin. (1) cu referire la art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, litigiu potrivit căruia instanţa este chemată să "oblige autoritatea publică să emită un act administrativ".

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 88 din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, suspendând judecarea cauzei şi înaintând dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut, în esenţă, că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 284/2010 (art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI) şi nici cele ale Legii nr. 153/2017 (art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V). Fiind norme speciale, de interpretare restrictivă, impun o anumită competenţă materială specială, însă ipoteza avută în vedere de legiuitor este cu totul alta decât cea înfăţişată în dosar, distinctă de aceea a stabilirii drepturilor salariale prin intermediul unui act al ordonatorului de credite, şi care ar trebui să facă obiect al contestaţiei.

Totodată, a invocat Decizia nr. 9/2017, Decizia nr. 7/2018, Decizia nr. 10/2018 şi Decizia nr. 22/2020, toate pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 266 şi art. 269 din Codul muncii privind jurisdicţia muncii, precum şi a dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, care instituie în favoarea tribunalelor competenţa judecării conflictelor de muncă, stabilind şi că nu are puterea de a schimba natura cererii petitului accesoriu al obligării ordonatorului la emiterea unor acte (acte fără natură administrativă pe de-o parte, dar şi din perspectiva art. 123 C. proc. civ. pe de altă parte).

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Mureş, secţia civilă, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanţii A., B. şi C., magistraţi în activitate la Judecătoria Vişeu de Sus şi magistraţi pensionari de la respectiva instanţă, au solicitat, în principal, obligarea pârâţilor la recunoaşterea stării de discriminare şi la repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 - 23,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Înalta Curte constată că reclamanţii nu supun judecăţii examinarea legalităţii unui act administrativ (nici tipic şi nici asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreun ordin de încadrare salarială pe care îl contestă şi nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâţilor pentru recunoaşterea drepturilor pretinse).

De asemenea, acţiunea formulată nu prezintă configuraţia unei contestaţii promovate potrivit art. 7 din capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau potrivit art. 7, secţiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât reclamanţii nu s-au prevalat de existenţa unei hotărâri a colegiului de conducere al curţii de apel, prin care să le fi fost analizată contestaţia formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri." ori dispoziţiile art. 7, secţiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, conform cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti" şi nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile legale anterior menţionate sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal fiind reglementată pentru situaţii clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În raport cu obiectul cererii, având în vedere împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 ori la art. 7, secţiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială va fi determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

Prin urmare, competenţa soluţionării cauzei revine tribunalului, secţia specializată în conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă pe care, de altfel, reclamanţii au ales să o învestească iniţial, având în vedere şi dispoziţiile art. 127 alin. (21) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Cluj, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Maramureş, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.

Procesat de GGC - LM