Statute of limitations interruption: subsequent investigation acts interrupt prescription of antitrust sanctions under Law 21/1996 and Regulation 1/2003

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 12.05.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea în parte a Deciziei nr. 7/19.02.2016 emise de pârât, cu privire la sancţionarea sa şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 188.257 RON, reprezentând 0,506% din cifra de afaceri realizată în anul 2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1485 din 25 aprilie 2017, Curtea a admis acţiunea reclamantei, a anulat în parte Decizia nr. 7/19.02.2016 emise de pârâtul Consiliul Concurenţei, respectiv în ce priveşte sancţiunea aplicată reclamantei.

A obligat pârâtul la 18.695 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Consiliul Concurenţei a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Recurentul-pârât invocă interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art. 59 din Legea nr. 21/1996, în forma de la data epuizării faptei, susţinând că dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris.

Instanţa de fond interpretează în mod eronat că situaţiile de întrerupere a termenului de prescripţie pot fi plasate în timp doar anterior sau cel mult concomitent cu deschiderea investigaţiei.

Instanţa de fond face abstracţie de faptul că înţelesul expresiei "în scopul declanşării unei investigaţii" este acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii, nelimitându-se la momentul efectiv de deschidere a unei investigaţii.

Prin interpretarea oferită de prima instanţă se ajunge la o separare nejustificată a actului care marchează debutul unei investigaţii, respectiv ordinul Preşedintelui, de totalitatea actelor procedurale pe care autoritatea de concurenţă le are la dispoziţie pentru investigarea încălcării legii.

Având în vedere că, în conformitate cu prevederile legale şi cu finalitatea pentru care este instituită prescripţia "declanşarea investigaţiei" semnifică investigarea încălcării, rezultă că ultimul act întreruptiv al termenului de prescripţie este reprezentat de orice demers oficial al autorităţii, adus la cunoştinţa părţii, în scopul investigării încălcării.

Dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 consolidează argumentul potrivit căruia orice act întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării unei încălcări întrerupe termenul de prescripţie.

Astfel, în ipoteza în care voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a plasa situaţiile de întrerupere a termenului de prescripţie exclusiv în examinarea preliminară şi/sau cel mai târziu odată cu deschiderea investigaţiei, iar nu pe tot parcursul acesteia, textul alin. (2) al art. 59 ar fi enumerat doar acele acţiuni care, din punct de vedere legal puteau fi întreprinse de Consiliul Concurenţei în acest context (în examinarea preliminară şi/sau concomitent cu deschiderea investigaţiei).

Dispoziţia în cauză ar fi cuprins limitativ doar ordinul emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei şi cererile de informaţii, în ipoteza în care acestea ar fi coincis cu deschiderea investigaţiei.

Or, potrivit disp. art. 59 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1996, una dintre situaţiile enumerate ca întrerupând termenul de prescripţie este începerea procedurilor legale.

Noţiunii de "proceduri legale" i se circumscriu toate acţiunile oficiale întreprinse de autoritatea de concurenţă pentru investigarea unei încălcări, astfel de acte procedurale fiind ulterioare deschiderii investigaţiei, de exemplu, procedura de inspecţie, procedura acceptării propunerilor de angajamente sau procedura audierii părţilor.

Actele ce întrerup termenul de prescripţie prevăzut la art. 59 alin. (2) sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, fapt ce implică existenţa şi a altor situaţii care prin natura lor sunt plasate ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei.

O dovadă în sensul existenţei unei enumerări exemplificative este şi folosirea sintagmei "în principal", în cuprinsul art. 59 alin. (2) din lege.

Recurentul-pârât susţine că în ipoteza acceptării interpretării date de prima instanţă, instituţia întreruperii prescripţiei nu ar mai avea aplicabilitate, deoarece s-ar ajunge la o situaţie imposibilă, când autoritatea emite ordin de deschidere a unei investigaţii pentru analiza unei încălcări care continuă şi după deschiderea investigaţiei, fapta epuizându-se la o dată ulterioară deschiderii.

Astfel, interpretarea oferită de recurentul-pârât este singura posibilă, deoarece norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

Scopul instituirii prescripţiei este prevenirea şi sancţionarea pasivităţii autorităţii, limitând perioada în care acesta poate acţiona, însă interpretarea oferită de prima instanţă încurajează lipsa de acţiune a acesteia.

Eroarea abordării instanţei de fond rezultă inclusiv din interpretarea sistematică a prevederilor legale.

Astfel, potrivit disp. art. 35 din Legea nr. 21/1996:

"în realizarea investigaţiilor, precum şi a atribuţiilor conferite în baza prezentei legi, inspectorii de concurenţă pot solicita agenţilor economici informaţiile şi documentele care le sunt necesare, menţionând baza legală şi scopul solicitării, şi pot stabili termene până la care aceste informaţii şi documente să le fie furnizate sub sancţiunea prevăzută în prezenta lege".

Cererile de informaţii erau instrumente ce puteau fi utilizate de autoritate exclusiv în cadrul investigaţiilor.

În anul 2010, urmare a modificărilor legii prin O.U.G. nr. 75/2010, legiuitorul reglementează posibilitatea formulării de cereri de informaţii şi în etapa examinării preliminare, posibilitatea neprevăzută anterior, de unde rezultă că interpretarea primei instanţe nu este în acord cu interpretarea sistematică a dispoziţiilor legii.

Sfera de interpretare a art. 59 este necesar a se circumscrie conţinutului art. 35 din lege, rezultând că anterior O.U.G. nr. 75/2010 era exclusă posibilitatea legală a formulării de cereri de informaţii în realizarea examinării preliminare, ci doar în scopul investigării încălcărilor legii.

Prin urmare, o solicitare de informaţii poate opera ca act întreruptiv al cursului prescripţiei doar în cadrul investigaţiei, ulterior emiterii ordinului de deschidere a acesteia, de unde rezultă o altă concluzie, în sensul că ordinul de deschidere a investigaţiei nu este ultimul act care întrerupe termenul de prescripţie.

Interpretarea eronată oferită de prima instanţă, decurge şi din necesitatea respectării principiului aplicării uniforme a prevederilor incidente în materie, ce reclamă ca dispoziţiile naţionale să fie congruente cu cele europene.

Dacă s-ar accepta că ultimul act întrerupător de prescripţie este exclusiv ordinul de declanşare a investigaţiei, ar rezulta un dezacord între interpretarea şi aplicarea normelor privind prescripţia la nivel european, exemplificate prin disp. art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003 şi aplicarea prevederilor în materie de prescripţie la nivel naţional.

Interpretarea primei instanţe echivalează cu susţinerea potrivit căreia dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale este de 5 ani.

Potrivit art. 58 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data epuizării faptei; "în cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză".

Fapta săvârşită de intimata-reclamantă este continuă, pe toata durata de valabilitate a contractelor de distribuţie încheiate cu producătorul B., prescripţia începe să curgă la data epuizării faptei, respectiv de la data încetării relaţiilor comerciale - 28.02.2006.

Decizia adoptată la data de 19.02.2016 a fost emisă înăuntrul termenului special de prescripţie de 10 ani de la data epuizării faptei, fiind aplicabile disp. art. 62 alin. (4) din lege, referitoare la întreruperea termenului de prescripţie.

Pentru desfăşurarea investigaţiilor Consiliului Concurenţei nu există un termen standard, ci doar un termen de prescripţie specială de 10 ani de la data epuizării faptei.

În ipoteza în care legiuitorul ar fi dorit să stabilească o durată maximă a unei investigaţii a autorităţii, s-ar fi reglementat expres acest aspect, putându-se exemplifica disp. art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 21/1996 care au instituit un termen maxim al investigaţiei de 5 luni de la primirea notificării complete a operaţiunii de concentrare economică.

De asemenea, investigaţiile desfăşurate de Comisia Europeană nu au un termen maxim de finalizare, iar modificările textului de lege naţională care reglementează prescripţia sunt exclusiv modificări de formă şi nu de fond.

Normele naţionale în materie de prescripţie au fost transpuse în legislaţie prin O.U.G. nr. 121/2003 care a urmărit transpunerea aquis-ului comunitar în domeniul concurenţei, aşa cum reiese din nota de fundamentare a guvernului cu privire la adoptarea ordonanţei de urgenţă.

Prin urmare, recurentul-pârât arată că decizia atacată a fost emisă înăuntrul termenului special de prescripţie de 10 ai, impunându-se casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.695 RON se susţine încălcarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză de către intimata-reclamantă A. SA

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă susţine respingerea recursului ca nefondat, dreptul autorităţii de concurenţă de a aplica sancţiunea contravenţională fiind prescris.

Se arată că Decizia nr. 7/19.02.2016 este emisă după împlinirea termenului general de prescripţie de 5 ani, respectiv de maxim 10 ani, urmându-se regulile cuprinse în Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la data încălcării legii, atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi cauzele de întrerupere ale acestuia.

Intimata-reclamantă opinează că data pretinsei încălcări a Legii nr. 21/1996 este data la care a intervenit înţelegerea anticoncurenţială - 01.05.2005 sau data ultimei comenzi a contractului nr. x/2005 - 11.12.2005, ori cel mai târziu la data expirării valabilităţii contractului nr. x/2005 - 28.02.2006.

Indiferent de data aleasă, Legea nr. 21/1996, atât în forma în vigoare la data consumării înţelegerii anticoncurenţiale - 01.05.2005, cât şi în forma în vigoare la data epuizării înţelegerii anticoncurenţiale - 28.02.2016, cuprindea aceleaşi dispoziţii referitoare la prescripţia dreptului autorităţii de a aplica sancţiuni contravenţionale.

Dintre actele cu pretins efect întreruptiv de prescripţie, invocate prin recurs, numai Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 87/14.03.2008, prin care a fost declanşată investigaţia, a întrerupt cursul prescripţiei.

Un nou termen de 5 ani a început să curgă de la data de 14.03.2008 şi s-a împlinit la 14.03.2013.

Celelalte acte invocate de recurentul-pârât, respectiv Ordinul nr. 395/2011, prin care s-a disjuns investigaţia, transmiterea de solicitări de informaţii către reclamantă şi transmiterea Raportului de investigaţie în anul 2016, sunt ulterioare declanşării investigaţiei şi nu pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

Prin apariţia O.U.G. nr. 3/2015, articolul corespunzător din Legea nr. 21/1996 s-a modificat în sensul că "orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a legii întrerupe cursul termenelor de prescripţie [...].

În acest sens, Decizia nr. 7/19.02.2016 este emisă cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi după împlinirea unei perioade egale cu dublul termenului de prescripţie (termenul general de 10 ani).

Intimata-reclamantă consideră că prescripţia a început să curgă de la data perfectării celui de-al doilea contract, ca ultim act anticoncurenţial săvârşit în cauză, respectiv 20.04.2005, prin urmare Decizia nr. 7/19.02.2016 a fost emisă după expirarea termenului de 10 ani, la 20.04.2015.

5. Prin încheierea de şedinţă din data de 5.12.2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunţarea de către CJUE asupra întrebării preliminare formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015.

Dosarul a fost repus pe rol la solicitarea recurentului-pârât, urmare a hotărârii CJUE din data de 21.01.2021, în cauza C-308/19, Conciliul Concurenţei împotriva C. S.R.L.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat de Consiliul Concurenţei

Analiza motivelor de casare

Prima instanţă consideră că prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea nu este întreruptă pe tot parcursul investigaţiei, deoarece art. 59 din Legea nr. 21/1996 (forma anterioară a legii) stabileşte drept cauză de întrerupere orice acţiune întreprinsă de Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări prealabile sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii.

Astfel, în opinia primei instanţe, ultimul act ce întrerupe curgerea termenului de prescripţie este Ordinul nr. 87/14.03.2008, conform disp. art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, iar sintagma "în scopul declanşării unei investigaţii" este folosită pentru a circumstanţa categoria de acte care determină întreruperea cursului termenului de prescripţie a dreptului autorităţii de a aplica sancţiunea.

Potrivit disp. art. 58 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 (în forma în vigoare la momentul epuizării faptei), în cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Înţelegerea anticoncurenţială ce are ca obiect fixarea preţului de revânzare s-a realizat prin încheierea a două contracte de distribuţie având nr. 84/2004 şi nr. 85/2005.

Contractul nr. x/2004 are o durată de valabilitate în perioada 2004 - 2005, iar contractul nr. x/2005, pentru perioada 2005-2006, mai precis 28.02.2006.

Această ultimă dată - 28.02.2006, reprezintă punctul de pornire al curgerii prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea, întrucât este momentul ce marchează epuizarea faptei prin ajungerea la termen a contractului nr. x/2005.

Instanţa de fond ia în calcul un termen maxim de investigare şi sancţionare de 5 ani, pe când Legea nr. 21/1996, prin disp. art. 62 alin. (4), arată că în cazul întreruperii prescripţiei, un nou termen cu o durată similară începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2), iar termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus niciuna dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Aşadar, Legea nr. 21/1996 stabileşte şi un termen special de prescripţie de 10 ani de la data epuizării faptei, în situaţia în care termenul de prescripţie de 5 ani a fost întrerupt.

În speţă, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 28.02.2006, a fost întrerupt prin emiterea anumitor acte şi a început să curgă un nou termen cu durată similară (de 5 ani), care se împlineşte cel mai târziu la 28.02.2016.

Prima instanţă a considerat că singurul act ce întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea este Ordinul nr. 87/14.03.2008, prin care a fost declanşată investigaţia, astfel că de la acest moment reîncepe să curgă un termen de 5 ani, care s-a împlinit la 14.03.2013.

Instanţa de fond a indicat ca temei de drept pentru justificarea soluţiei, dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 (în forma în vigoare la data epuizării faptei).

Potrivit disp. art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele:

a) Solicitări de informaţii, în scris;

b) Ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;

c) Începerea procedurilor legale.

Judecătorul fondului, interpretând disp. art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 a concluzionat în sensul că numai aceste trei acţiuni/acte întrerup cursul termenului de prescripţie, iar înţelesul expresiei "scopul declanşării unei investigaţii" are în vedere momentul anterior sau, cel mult, chiar momentul deschiderii investigaţiei.

Înalta Curte constată că prima instanţă, realizând interpretarea disp. art. 29 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 nu a observat că dispoziţia legală nu enumeră limitativ acţiunile ce pot fi întreprinse şi care întrerup cursul prescripţiei, ci foloseşte sintagma "în principal",

Astfel, doar lecturând textul se poate observa foarte uşor că Legea nr. 21/1996 dă relevanţă şi altor acţiuni ce pot fi întreprinse de autoritatea de concurenţă şi care pot întrerupe cursul termenului de prescripţie.

De asemenea, potrivit disp. art. 59 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 (în forma în vigoare la data epuizării faptei), susţine că orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenului de prescripţie prevăzut la art. 58.

În ipoteza în care s-ar considera că interpretarea oferită de prima instanţă este cea corectă, ar însemna că şi pentru etapa examinării preliminare numai prima acţiune întreprinsă de Consiliul Concurenţei ar conduce la întreruperea cursului termenului de prescripţie, deoarece expresia "în scopul" trebuie să aibă acelaşi înţeles atât în faza preliminară, cât şi în faza investigaţiei propriu-zise.

Or, prima instanţă a considerat că acţiunile ce întrerup cursul prescripţiei sunt toate cele întreprinse în faza examinării preliminare, până la ordinul de declanşare a investigaţiei, ce marchează începutul celei de-a doua faze.

Înalta Curte consideră că o astfel de interpretare nu poate fi primită deoarece dacă pentru etapa preliminară, expresia "în scopul" are semnificaţia luării în considerare a tuturor acţiunilor întreprinse de autoritate, şi pentru etapa investigaţiei, acţiunile în vederea declanşării investigaţiei sunt reprezentate de totalitatea actelor procedurale întreprinse.

Dispoziţiile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 se interpretează coroborat cu cele ale art. 59 alin. (2) lit. a)-c) din lege, care permit ca orice acţiune întreprinsă de Consiliul Concurenţei, în legătură cu o anumită încălcare a legii, să întrerupă cursul prescripţiei.

Un alt argument în favoarea interpretării oferite de Înalta Curte este acela că solicitarea de informaţii are loc în etapa a doua, iar începerea procedurilor legale se referă la acţiuni întreprinse în etapa investigaţiei, precum procedura de inspecţie sau procedura audierii părţilor.

Art. 35 din Legea nr. 21/1996 (în forma în vigoare la data epuizării faptei) permitea formularea de cereri de informaţii, doar în etapa investigaţiei, text modificat abia prin apariţia O.U.G. nr. 75/2010, ceea ce conduce la concluzia că prima instanţă nu a realizat o interpretare corectă a textelor legale incidente, din punct de vedere al interpretării gramaticale, dar şi sistematice.

În ceea ce priveşte aplicarea uniformă a prevederilor europene în materie, Înalta Curte reţine că potrivit disp. art. 25 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevăd că:

"orice act al Comisiei sau al autorităţii de concurenţă a unui stat membru în scopul examinării sau investigării unei încălcări întrerupe cursul termenului de prescripţie pentru aplicarea amenzilor sau a penalităţilor cu titlu cominatoriu. Întreruperea termenului de prescripţie produce efect de la data la care actul este notificat cel puţin unei întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi care a participat la încălcare. Actele care întrerup termenul de prescripţie includ, în special, următoarele: a) solicitări de informaţii în scris de către Comisie sau de către autoritatea de concurenţă a unui stat membru; b) autorizaţii scrise de desfăşurare a inspecţiilor emise pentru reprezentanţii săi oficiali de către Comisie sau de către autoritatea de concurenţă a unui stat membru; c) iniţierea procedurilor de către Comisie sau de către autoritatea de concurenţă a unui stat membru; d) comunicarea privind obiecţiunile de către Comisie sau de către autoritatea de concurenţă a unui stat membru".

Normele naţionale în materie de prescripţie au fost introduse în Legea nr. 21/1996 prin emiterea O.U.G. nr. 121/2003, ce a avut rolul de a transpune acquisul comunitar în domeniul concurenţei, respectiv a dispoziţiilor art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, iar emiterea O.U.G. nr. 31/2015 a urmărit eliminarea confuziilor cu privire la prescripţia dreptului la acţiune şi dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni, aşa cum se arată în nota de fundamentare a actului normativ.

Prin Hotărârea CJUE din 21.01.2021, în cauza C-308/19 Consiliul Concurenţei împotriva C. S.R.L., s-a declarat că "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice art. 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute în articolele [101 şi 102 din TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei ale Uniunii. Articolul 4 alin. (3) TFUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere".

Intimata-reclamantă a susţinut că hotărârea pronunţată în Cauza C-308/19, pentru care judecarea litigiului de faţă a fost suspendat până la soluţia adoptată de CJUE, nu este aplicabilă, deoarece înţelegerea anticoncurenţială a avut loc anterior aderării României la UE, din anul 2007, astfel că instanţa naţională nu este ţinută de interpretarea oferită de instanţa europeană.

Înalta Curte reţine că, în speţă, autoritatea de concurenţă a aplicat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 21/1996 şi nu cele ale art. 101 TFUE, epuizarea faptei concurenţiale a avut loc în anul 2006, anterior aderării României la UE, iar interpretarea textelor legale incidente prescripţiei s-a realizat conform metodelor de interpretare prevăzute în legislaţia internă.

Aceste împrejurări nu înlătură constatarea că atât Legea nr. 21/1996, cât şi modificările aduse acesteia, au transpus în legislaţia naţională acquisul comunitar, în vederea aderării României la UE.

Aşadar, dispoziţiile transpuse nu pot avea o interpretare anterior anului 2007 şi o altă interpretare ulterior anului 2007, deşi conţinutul acestora este identic.

Interpretarea dată de Înalta Curte este în concordanţă cu principiul efectivităţii, ţinându-se seama şi de existenţa unui risc sistemic de impunitate a faptelor dacă interpretarea ar fi diferită, precum cea propusă de prima instanţă.

O interpretare restrictivă este de natură să reducă rolul autorităţii de concurenţă, având în vedere că investigaţia este complexă şi pe parcursul acesteia pot interveni numeroase acte procedurale şi incidente procedurale.

Se va ţine seama şi de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în materia întreruperii cursului prescripţiei exemplificată prin Deciziile nr. 1433/15.03.2019, nr. 4454/17.09.2020, nr. 1259/02.03.2021 şi nr. 3426/04.06.2021.

Faţă de acestea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul, se va casa sentinţa recurată şi, în consecinţă, urmează să se trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatându-se întrunite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 1485 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Procesat de GGC - LM