Tax assessment of non-deductible expenses and suspension of administrative appeal pending criminal investigation

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti a formulat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, contestaţie fiscală împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/30.03.2017, comunicată societăţii la data de 04.04.2017, precum şi împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/30.03.2017 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere, solicitând instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunţa să dispună:

- anularea în parte a Deciziei de impunere şi constatarea nelegalităţii Raportului de inspecţie fiscală în ceea ce priveşte stabilirea ca fiind nedeductibile a următoarelor cheltuieli:

- în sumă de 13.734.020 RON şi a TVA în valoare de 3.280.488 RON aferente serviciilor de punere la dispoziţie de personal achiziţionate de A. în perioada supusă controlului de la societăţile S.C. B. S.R.L., S.C. x S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L, S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L.;

- în sumă de 546.598 RON şi a TVA în valoare de 90.954 RON aferente cheltuielilor înregistrate de A. în conturile 628, 625 şi 624;

- în sumă de 40.808 RON aferente utilităţilor achitate de către societate pentru spaţiul închiriat de la domnul G..

- exonerarea societăţii de la plata sumei de 2.291.428 RON reprezentând impozit pe profit şi a sumei de 3.371.442 RON reprezentând TVA ce au fost impuse suplimentar în sarcina A. prin Decizia de impunere, respectiv restituirea acestor sume în măsura în care ele vor fi stinse prin orice modalitate.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 344 din 28 septembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti - în insolvenţă, prin administrator judiciar H., astfel cum a fost completată şi precizată, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila.

A anulat în parte Decizia de soluţionare nr. 432/17.11.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu privire la măsura suspendării soluţionării contestaţiei reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017 emise de pârâta Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila pentru suma de 5.477.931 RON reprezentând 1.197.443 RON impozit pe profit şi 3.280.488 RON reprezentând TVA (punctul 1 al deciziei).

A obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.03.2017, pentru suma de 5.477.931 RON reprezentând 1.197.443 RON impozit pe profit şi 3.280.488 RON taxă pe valoare adăugată.

A respins în rest cererea; a respins cererea de majorare a onorariului de expert ca neîntemeiată şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să plătească reclamantei suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Prin recursul său, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, în sensul anulării în parte a Deciziei de impunere şi constatarea nelegalităţii Raportului de Inspecţie Fiscală în ceea ce priveşte stabilirea ca fiind nedeductibile a cheltuielilor în sumă de 546.598 RON şi a TVA în valoare de 90.954 RON aferente cheltuielilor înregistrate de societate în conturile 628, 625 şi 624, respectiv a cheltuielilor în sumă de 40.808 RON aferente utilităţilor achitate de societate pentru spaţiul închiriat de la domnul G..

În dezvoltarea primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 174 C. proc. civ.

Se invocă încălcarea principiului rolului activ al judecătorului cu referire la calificarea exactă a contestaţiei, a cererii completatoare în raport de Decizia nr. 432/17.11.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a probelor administrate în cauză.

Deşi în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize fiscale care a vizat întreaga sumă contestată, inclusiv suma pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei, respectiv 5.477.931 RON, instanţa de fond, cu nesocotirea prevederilor art. 22 şi 425 pct. 5 C. proc. civ., nu a motivat în niciun fel măsura dispusă, în raport de soluţia pronunţată în cauză şi pentru că volumul de înscrisuri pentru această sumă a fost foarte mare, soluţionarea pricinii s-a realizat într-un interval de timp foarte mare.

Din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, timpul scurs de la stabilirea obiectivelor, admiterea probei cu expertiză fiscală şi până la efectuarea raportului de expertiză a fost relativ mare, astfel că această împrejurare a cauzat societăţii prejudicii grave, care nu se mai pot repara ulterior.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255 C. proc. civ., respectiv dacă acestea sunt legale, concludente, verosimile şi pertinente, iar în ipoteza în care instanţa apreciază că administrarea acestora nu mai este necesară are obligaţia să revină asupra lor.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut existenţa unor considerente contradictorii cu privire la probele administrate.

În contradicţie cu argumentele reţinute de prima instanţă, referitor la cheltuielile în sumă de 546.598 RON şi TVA de 90.954 RON, aferente serviciilor de turism şi transport prestate cu ocazia deplasărilor pe care reprezentanţii societăţii le-au efectuat în ţară în legătură cu campaniile de promovare, se arată că există documente justificative, iar CMR-urile nu sunt obligatorii din perspectiva legislaţiei fiscale, în cazul transportului intern de bunuri.

Argumentele instanţei de fond aduse în scopul negării dreptului de deducere a TVA aferente utilităţilor sunt nelegale.

Societatea a desfăşurat o parte a activităţii sale în cadrul unui sediu secundar/punct de lucru care aparţine unui proprietar persoană fizică, iar potrivit art. 5 lit. j) din Contractul de închiriere nr. x/02.07.2014, părţile au stabilit ca toate cheltuielile cu utilităţile să fie suportate de către locatar, precum şi portarea contractelor de utilităţi încheiate de proprietar, pe numele recurentei-reclamante.

Deoarece portarea acestor contracte presupunea parcurgerea unei proceduri administrative greoaie şi îndelungate, prin intermediul Actului adiţional nr. x/02.07.2014, la contractul de locaţiune s-a stabilit ca utilităţile să rămână pe numele proprietarului, iar plata să se facă pe baza facturilor emise către acesta.

Negarea dreptului de deducere a acestor cheltuieli încalcă disp. art. 21 alin. (3) lit. m) din Codul fiscal şi disp. art. 27 din Normele metodologice date în aplicarea Codul fiscal.

În ceea ce priveşte baza impozabilă stabilită suplimentar, recurenta-reclamantă a susţinut că aceasta a fost calculată greşit, rezultând o diferenţă de 184.161 RON, indicând la filele x din recursul declarat exemple ale cheltuielilor, precum şi documentele justificative .

O ultimă critică adusă soluţiei pronunţate de instanţa de fond, este cea întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că toate cheltuielile înregistrate cu achiziţionarea de servicii sunt incluse în sfera cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, nefiind necesară dovedirea oportunităţii acestora, ci exclusiv necesitatea lor, prin raportare la obiectul de activitate al contribuabilului şi prestarea lor efectivă.

Astfel, autoritatea fiscală nu se poate subroga în atributul exclusiv al societăţii, să cenzureze deciziile de business pe care entitatea le ia în vederea dezvoltării propriei activităţi.

Aprecierea necesităţii serviciilor achiziţionate nu poate fi efectuată cu ignorarea principiului libertăţii de gestiune, întrucât interpretarea noţiunii de "necesitate" a serviciilor de consultanţă nu trebuie să se transforme într-o interdicţie pentru contribuabil de a efectua astfel de cheltuieli, iar beneficiul trebuie să fie obţinut în mod direct şi imediat, putând să fie observat ca urmare a creşterii cifrei de afaceri sau a altor indicatori financiari a urmare a experienţei aduse de specialişti.

Din prisma analizării disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, factura este considerată documentul justificativ care, în măsura în care este întocmită potrivit dispoziţiilor legale, face dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune.

Citând din hotărâri ale instanţelor naţionale şi hotărâri pronunţate de CJUE, recurenta-reclamantă arată că pe lângă facturi, în cadrul cheltuielilor cu serviciile, deductibilitatea acestora trebuie analizată în baza art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind necesare şi alte documente justificative pentru demonstrarea prestării efective a serviciilor, dar întotdeauna prevalează substanţa economică asupra formei, a economicului asupra juridicului.

3.2. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei civile recurate, în sensul respingerii în integralitate a acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii de atac promovate, pârâta a susţinut că prin pronunţarea sentinţei atacate s-au încălcat disp. art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că tranzacţiile efectuate cu un număr de şase societăţi nu sunt reale, acestea au ca rezultat disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unor operaţiuni de achiziţii servicii, scopul fiind unul exclusiv fiscal, cu implicaţii directe asupra cuantumului obligaţiilor fiscale cuvenite bugetului general consolidat, prin sustragerea de la plată a TVA şi a impozitului pe profit.

Faptele care au condus la calcularea obligaţiilor de plată suplimentare reprezentând impozit pe profit şi TVA, pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de disp. art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

De stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei, iar aceasta constă în stabilirea situaţiei dacă înregistrarea documentelor a avut la bază operaţiuni fictive, cu scopul creării de avantaje fiscale.

Reclamanta a înregistrat în contabilitate o serie de cheltuieli ce reprezintă achiziţii de servicii de la şase furnizori pentru care nu a prezentat documente justificative prin care să facă dovada efectuării operaţiunilor.

Recurenta-pârâtă citează jurisprudenţa naţională şi europeană, conform cărora pentru existenţa dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate şi dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile.

Aspectele relevate de organele fiscale, contrar celor reţinute de prima instanţă au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se dea în procedura administrativă, în acest sens fiind şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 72/1996, nr. 95/2011 şi nr. 401/2016.

Jurisprudenţa naţională s-a pronunţat constant în sensul necesităţii suspendării soluţionării contestaţiilor administrative în cazul îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege, dar şi pentru a se evita sancţionarea atât penală, cât şi administrativ-fiscală.

Recurenta-pârâtă invocă şi jurisprudenţa CEDO din cauza Lungu şi alţii împotriva României, susţinând necesitatea suspendării soluţiei contestaţiei administrative pentru a se evita o eventuală încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Recurenta-pârâtă critică şi dispoziţia primei instanţe prin care a fost obligată la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinite disp. art. 451 - 453 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 19.11.2020 recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond cu privire la anularea în parte a Deciziei nr. 432/17.11.2017, obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei administrative pentru suma de 5.477.931 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, ca fiind legală şi temeinică.

Recurenta-pârâtă a formulat, la rândul său, întâmpinare faţă de recursul reclamantei, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică arătând, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat corect prevederile legale incidente situaţiei de fapt reţinute, acţiunea reclamantei nefiind susţinută din punct de vedere al temeiului legal şi nici al probatoriului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la recursul formulat de S.C. A. S.R.L. Bucureşti

Prin intermediul primei critici aduse sentinţei de fond, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 174 C. proc. civ.

Normele procedurale încălcate au fost, în opinia recurentei-reclamante, disp. art. 22, art. 258 alin. (1), art. 425 C. proc. civ., precum şi prevederile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi dreptul la un proces echitabil.

Recurenta-reclamantă se arată nemulţumită de faptul că judecătorul fondului, deşi a încuviinţat administrarea probei cu expertiză fiscală, aceasta a vizat întreaga sumă contestată, ceea ce a dus la soluţionarea cauzei într-un interval de timp prea mare, iar prin hotărârea pronunţată s-a dispus numai obligarea organelor fiscale să soluţioneze contestaţia formulată împotriva deciziei de suspendare, în privinţa sumei de 5.477.931 RON.

În ceea ce priveşte suma în cuantum de 546.958 RON reprezentând cheltuieli, 90.954 RON reprezentând TVA şi cheltuieli aferente utilităţilor de 40.808 RON, instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul cererii, iar dacă expertiza fiscală încuviinţată s-ar fi referit doar la aceste sume, procesul ar fi avut o durată de soluţionare mult mai mici.

Înalta Curte reaminteşte recurentei-reclamante că obiectivele expertizei au fost indicate chiar de către această parte, iar prima instanţă le-a încuviinţat.

Faptul că judecătorul fondului ar fi trebuit să cunoască încă de la început că o expertiză fiscală în privinţa sumei de 5.477.931 RON este inutilă, nu i se poate imputa acestuia, deoarece recurenta-reclamantă a solicitat, prin acţiunea introductivă, anularea actelor administrative fiscale şi pronunţarea asupra fondului pricinii, fără să facă nicio deosebire în funcţie de sumele pentru care contestaţia fiscală a fost suspendată şi sumele pentru care aceeaşi contestaţie a fost respinsă.

Astfel, nu i se poate reproşa judecătorului de fond admiterea probei sau faptul că nu s-a revenit asupra probei cu expertiză, cât timp recurenta-reclamantă a introdus acţiunea cu obiectul sus-menţionat, în caz contrar, putându-i-se reproşa primei instanţe nerespectarea principiului disponibilităţii părţilor, prevăzut de disp. art. 9 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt întrunite şi, mai mult, întrunirea acestor motive de recurs ar fi condus la casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, aspect ce nu ar fi fost în favoarea recurentei-reclamante.

Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine existenţa unor motive contradictorii asupra probelor administrate în cauză.

Înalta Curte reţine că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care prima instanţă a interpretat şi valorificat probele din dosar, fără să existe o motivare contradictorie a argumentelor expuse în considerentele sentinţei atacate.

Prin urmare, critica subsumată disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată.

În privinţa dreptului de deducere a cheltuielilor în sumă de 546.598 RON şi TVA de 90.954 RON aferente serviciilor de turism şi transport persoane cu ocazia deplasărilor pe care reprezentanţii societăţii le-au efectuat în ţară în legătură cu campaniile de promovare, recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a disp. art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, în forma aplicabilă pentru perioada verificării, conform cărora "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile", motiv de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă faptul că deţine documente justificative aferente deplasării reprezentanţilor săi în diferite locaţii din ţară.

Înalta Curte constată că aceste cheltuieli au fost înregistrate de societate în conturile 628, 625 şi 624, iar prima instanţă a realizat o amplă analiză a susţinerilor recurentei-reclamante.

Astfel, prima instanţă, în privinţa cheltuielilor înregistrate în contul 628, pentru serviciile achiziţionate de la societăţile I., J. şi K., a constatat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui contract de prestări servicii încheiat între părţi, nu s-a dovedit prestarea serviciilor prin situaţii de lucrări, etc., nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziţionate prin specificul activităţilor desfăşurate (primul furnizor); nu există contract de transport încheiat, nu există facturi, doar înregistrare în contabilitate, nu este dovedită prestarea efectivă a serviciilor, nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziţionate prin specificul activităţilor desfăşurate (cel de-al doilea furnizor); nu s-a făcut dovada prestării efective a serviciilor de către transportator, nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziţionate prin specificul activităţilor desfăşurate (cel de-al treilea furnizor).

Recurenta-reclamantă reiterează prin motivele de recurs argumentele aduse prin acţiunea introductivă, fără să aducă nicio critică sentinţei de fond.

În privinţa conturilor 625 şi 624 pentru serviciile achiziţionate de la furnizorul L., recurenta-reclamantă enumeră în cuprinsul cererii de recurs documentele pe care le consideră că sunt justificative, arătând că toate serviciile au fost prestate în baza Contractului de prestări servicii nr. x/06.01.2015.

Prima instanţă a evidenţiat în considerentele sentinţei faptul că reclamanta a depus la dosar numai înscrisuri emise de aceasta, fără a avea dată certă, fără aprobarea beneficiarului, unele facturi sunt emise pentru alte bunuri, deconturile nu sunt însuşite de beneficiar, nu se probează existenţa unei legături între bonuri fiscale/bilete de tren şi serviciile prestate de societatea L..

Prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a probat prestarea efectivă a serviciilor şi nu s-a dovedit necesitatea serviciilor achiziţionate prin specificul activităţilor desfăşurate.

Cu privire la suma de 40.808 RON, înregistrată în contul 605, reprezentând cheltuieli cu energia electrică şi gaze, în baza facturilor emise de M. şi N. pe numele proprietarului (persoană fizică) imobilului închiriat, recurenta-reclamantă arată că, în mod greşit nu au fost deduse, deoarece prevederile art. 21 alin. (3) lit. m) Codul fiscal, în vigoare în perioada analizată, permit ca aceste cheltuieli de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, să fie deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţie societăţii în baza contractelor încheiate între părţi, în acest scop.

Înalta Curte constată că prima instanţă a respins acest capăt de cerere având în vedere că reclamanta a înregistrat în contabilitate cheltuielile sus-menţionate fără a avea la bază documente justificative, respectiv fără a deţine facturi fiscale pe care să le pună la dispoziţia organelor fiscale şi instanţei pentru a putea să fie verificată.

Prin urmare, se va reţine că şi cu privire la aceste cheltuieli recurenta-reclamantă nu a adus critici care să poată fi încadrate la cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa criticii ce are ca obiect existenţa unor erori de calcul la stabilirea sumelor suplimentare de plată, se constată că recurenta-reclamantă susţine că din însumarea tuturor cheltuielilor nedeductibile din raportul de inspecţie fiscală rezultă o valoare mai mică de 14.527.027 RON, în loc de 14.711.188 RON, sumă reţinută prin decizia de impunere.

Recurenta-reclamantă reiterează aceeaşi susţinere, identică cu cea invocată în faţa instanţei de fond.

Din considerentele sentinţei primei instanţe, se constată că această critică a fost formulată după închiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru lămuriri suplimentare, iar instanţa de fond a refăcut calculul, rezultând aceeaşi sumă stabilită prin decizia de impunere.

Având în vedere că prin motivele de casare nu se formulează un motiv concret de nelegalitate a sentinţei atacate cu privire la acest aspect, se va constata că susţinerea este nefondată.

În ceea ce priveşte argumentele expuse la filele x din cuprinsul recursului reclamantei, Înalta Curte observă că aceasta expune consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale legate de cheltuieli deductibile ale unei societăţi, cenzurarea oportunităţii efectuării unor cheltuieli şi contractării unor servicii, libertatea de gestiune a agentului economic, prestarea efectivă a serviciilor şi dovedirea prestării serviciilor, însă acestea nu pot fi privire drept critici întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se indică normele de drept material pretins a fi fost interpretate şi aplicate greşit de prima instanţă.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită de către prima instanţă a disp. art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, conform cărora organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale, când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită în cauză cea de-a treia condiţie impusă de dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv că această constatare a infracţiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Mai reţine prima instanţă că organul fiscal nu a motivat strânsa dependenţă care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă susţine că interdependenţa sus-menţionată constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie au stabilit că se pune problema înregistrării de documente care au la bază operaţiuni fictive, cu scopul creării de avantaje fiscale, provocând un prejudiciu bugetului de stat, aspecte ce urmează să fie stabilite de către organele penale de cercetare.

Argumentele recurentei-pârâte nu conduc la întrunirea motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cele învederate de recurenta-pârâtă nu explică şi nu dovedesc îndeplinirea condiţiei dependenţei dintre constatarea infracţiunii şi soluţionarea contestaţiei fiscale.

În cuprinsul deciziei administrative prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei s-a făcut doar o referire la faptul că organele de cercetare penală vor stabili dacă operaţiunile sunt fictive.

În condiţiile în care, astfel cum a arătat şi prima instanţă, organele fiscale au putut stabili obligaţii de plată suplimentare în sarcina reclamantei, precum şi baza de impunere, soluţia de suspendare dispusă nu este conformă cu cerinţele disp. art. 277 alin. (1) pct. a) Codul de procedură fiscală.

În plus, suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale în scopul preîntâmpinării derulării simultane şi în paralel a două proceduri independente, administrativă şi penală, reprezintă un alt caz de suspendare şi nu cel analizat, în temeiul disp. art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, iar în cauză nu s-a probat începerea urmăririi penale sau pronunţarea unei hotărâri penale asupra aspectelor sesizate de organul fiscal.

Critica ce priveşte plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând 100 RON taxă judiciară de timbru şi 900 RON onorariu de expert, este nefondată, întrucât raportul de expertiză a fost valorificat la pronunţarea sentinţei, iar cuantumul acestuia este corespunzător complexităţii cauzei şi muncii depuse de expert.

În concluzie, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2001, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti, în insolvenţă, prin administrator judiciar H. şi de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 344 din 28 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 04 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Procesat de GGC - LM