Inadmissibility of appeal against jurisdiction declination in annulment of government health emergency measures

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., FFFFFF., GGGGGG., HHHHHH., IIIIII., JJJJJJ., KKKKKK., LLLLLL., prin avocat WWWW., au solicitat anularea Hotărârii nr. 1130/2021 privind modificarea Anexelor 2 şi 3 din Hotărârea nr. 1090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19; precum şi obligarea pârâtului Guvernul României ca toate măsurile instituite odată cu prelungirea stării de alertă în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 să fie stabilite cu respectarea considerentelor sentinţei civile nr. 166/2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, de anulare a H.G. nr. 531/2021, modificată prin H.G. nr. 580/2021 şi a sentinţei civile nr. 1465/21.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021 de anulare a H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021.

La data de 28 octombrie 2021, avocatul reclamanţilor a depus la dosar o cerere prin care a solicitat lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză în calitate de reclamanţi şi a numiţilor: MMMMMM., NNNNNN., OOOOOO., PPPPPP., QQQQQQ., RRRRRR., SSSSSS., TTTTTT., UUUUUU., VVVVVV., WWWWWW., XXXXXX..

La aceeaşi dată, reprezentantul părţilor a formulat o cerere prin care a solicitat înlăturarea din citativ a următoarelor persoane: B., E., BB., RR., TT., SS., MM., NNN., NNNN., RRRR., susţinând că aceştia nu şi-au menţinut intenţia de a se alătura cauzei.

La termenul de judecată din 29 octombrie 2021 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială şi funcţională a Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1541 din data de 29 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2021, cu majoritate, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi funcţională a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal-complet de fond (judecător unic).

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte rangul emitentului actului a cărui anulare se solicită, iar pe de altă parte domiciliul reclamantei FFF., precum şi faptul că avocatul care a introdus acţiunea are sediul profesional în Piatra Neamţ, judeţul Neamţ, competenţa soluţionării cauzei revenind astfel Curţii de Apel Bacău, instanţă în a cărei circumscripţie se află domiciliul reclamantei FFF.

Totodată, a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/2020, astfel încât soluţionarea acesteia nu revine unui complet format din 3 judecători, ci unui complet de fond format dintr-un judecător unic.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 din C. proc. civ. Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială şi admiterea cererii.

În dezvoltarea recursului promovat reclamanţii au susţinut, în prealabil, sub aspectul identificării legii procedurale de urmat şi stabilirii admisibilităţii cererii, că deciziile Curţii Constituţionale au putere de lege şi se publică în Monitorul Oficial, fiind obligatorii pentru instanţa de fond, aceasta fiind obligată să motiveze exceptarea de la puterea obligatorie a considerentelor de drept constituţional invocate în cauză, respectiv considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 392/2021, paragrafele 44 - 47, în temeiul cărora se exclude procedura prevăzută de legea contenciosului administrativ şi procedura de drept comun, singura aplicabilă fiind Legea nr. 136/2020.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond nu avea dreptul să expună propriul raţionament cu privire la procedura reglementată de legea de procedură de drept comun şi de contencios administrativ, ci să argumenteze de ce nu este aplicabilă în speţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2021 referitoare la Legea nr. 55/2020.

Au mai arătat recurenţii că singura lege specială, derogatorie, în vigoare încă din anul 2020, este Legea nr. 136/2020 prin care a fost introdusă noţiunea de "carantină zonală", iar prin Legea nr. 55/2020 s-a introdus noţiunea de "carantină asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice". În acest context, instanţa de fond avea dreptul şi obligaţia să verifice dacă o măsură de separare fizică a persoanelor nevaccinate de cele vaccinate în anumite clădiri reprezintă o măsură dintre cele prevăzute de art. 3 lit. b) din Legea nr. 136/2020 şi dacă Guvernul României menţionează expres în hotărârea adoptată, sintagma "spaţii închise", "interior", fără să menţioneze expres cuvântul "carantină".

Au făcut trimitere la prevederile art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2021, arătând în ceea ce priveşte carantina zonală că aceasta vizează un perimetru învecinat cu un alt perimetru şi nu o zonă geografică, putând afecta unul sau două judeţe, trei sau mai multe judeţe, sau chiar toate judeţele. Sub acest aspect, au precizat cu referire la carantina asupra unor clădiri că aceasta nu este carantina persoanelor şi nici carantina într-un judeţ sau două judeţe învecinate, aşa încât procedura nu este cea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 136/2020.

Astfel, chiar dacă afectează toate judeţele, carantina este zonală dacă nu afectează 100% din aria geografică a României, iar în actul contestat clădirile de birouri private în care îşi desfăşoară activitatea mai puţin de 50 de persoane simultan sau o singură persoană, nu sunt carantinate, fiind instituită carantina asupra clădirilor care nu au nici măcar 4 pereţi, nu se situează într-un judeţ sau două judeţe învecinate, ci pe tot teritoriul României.

În continuare, au enunţat prevederile art. 6 din actul contestat şi au subliniat că orice carantină care nu este a persoanei este o carantină zonală, noţiune legală stricto sensu - perimetru/perimetru învecinat, apreciind că nu se aplică art. 12 din Legea nr. 136/2020 deoarece clădirile şi spaţiile închise menţionate în H.G. nr. 1130/2020 sunt situate în mai mult de două judeţe, ceea ce depăşeşte sfera de competenţă a şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă.

În referire la motivele de nelegalitate a sentinţei de fond, recurenţii au arătat că înţeleg să invoce nulităţi de procedură relativ la identitatea părţilor şi a calităţii de reprezentant al acestora, apreciind că prima instanţă a procedat în această manieră în considerarea faptului că soluţia ce urma a fi adoptată este fără cale de atac.

Sub aspectul reliefat recurenţii au susţinut, dimpotrivă, că hotărârea de fond poate fi atacată cu recurs în temeiul prevederilor art. 15 din Legea nr. 136/2020 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu care nu este incompatibil, întrucât cursul judecăţii în baza Legii nr. 136/2020 a fost întrerupt pentru a continua în baza Legii nr. 554/2004, deşi au solicitat în mod expres să nu fie recalificată cererea de chemare în judecată. În opinia recurenţilor, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii părţilor.

Totodată, au considerat recurenţii că în adoptarea soluţiei de declinare a competenţei, instanţa de fond a sperat să înlăture de la aplicare art. 21 din Legea nr. 304/2004 pe motiv că judecata va continua în faţa unei instanţe de acelaşi grad, însă, în opinia acestora, judecata poate continua în faţa unei curţi de apel doar dacă este vorba despre aceeaşi cerere, nu şi de o cerere recalificată.

Au subliniat că judecata de urgenţă a fost întreruptă în mod eronat, deoarece competenţa în procedura de urgenţă este expres prevăzută şi aparţine curţii de apel din circumscripţia sediului emitentului actului contestat. De asemenea, au apreciat că soluţia de necompetenţă materială priveşte altă cerere decât cererea formulată de aceştia, obligaţia instanţei de fond fiind aceea de a analiza cererea astfel cum a fost formulată şi nu cererea recalificată, fără punerea în discuţie în şedinţă publică a temeiurilor de drept avute în vedere.

Sub aspectul domiciliului reclamanţilor, au susţinut că unii dintre aceştia au domiciliul în municipiul Bucureşti şi, în raport de acest criteriu, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti, neavând relevanţă domiciliul procesual ales la cabinetul avocatului ales.

În final, recurenţii-reclamanţi au evidenţiat mai multe încălcări ale instanţei de fond cu privire la normele de procedură ce reglementează publicitatea şedinţei de judecată, citarea şi reprezentarea procesuală, fiindu-le astfel încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 din C. proc. civ. şi art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, au evocat art. 5 alin. (3) şi art. 12 din Legea nr. 55/2020, precum şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, ale căror dispoziţii au fost enunţate, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât prin poşta electronică, la data de 03 noiembrie 2021, iar dezvoltarea motivelor de recurs a fost transmisă acestuia la data de 04 noiembrie 2021, însă nu a formulat întâmpinare faţă de calea de atac promovată de reclamanţi şi nu a fost prezent la termenul de dezbateri.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, excepţie invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamanţilor, în considerarea argumentelor ce succed.

Obiectul cererii de recurs de faţă îl reprezintă sentinţa civilă nr. 1541 din data de 29 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia menţionată, cu majoritate,s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi funcţională a Curţii de Apel Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal-complet de fond (judecător unic).

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege enunţate supra, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauza de faţă, reclamanţii au formulat critici cu privire la Hotărârea nr. 1130/2021 privind modificarea Anexelor 2 şi 3 din Hotărârea nr. 1090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Au solicitat anularea actului contestat şi obligarea pârâtului Guvernul României ca toate măsurile instituite odată cu prelungirea stării de alertă în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 să fie stabilite cu respectarea considerentelor sentinţei civile nr. 166/2021 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a anulat H.G. nr. 531/2021, modificată prin H.G. nr. 580/2021, şi a sentinţei civile nr. 1465/21.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2021, prin care s-a anulat H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021.

Instanţa de fond învestită cu acţiunea în anulare a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială şi funcţională, şi, cu majoritate, apreciind-o întemeiată, a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal-complet de fond (judecător unic).

Potrivit art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent."

Aşadar, instanţa de fond a pronunţat o soluţie de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei, hotărâre care, astfel cum s-a evidenţiat, nu este supusă niciunei căi de atac, în sensul că nu poate fi atacată cu apel sau recurs, dar nici cu revizuire sau contestaţie în anulare. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite alegaţiile recurenţilor-reclamanţi conform cărora hotărârea de fond poate fi atacată cu recurs în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/2020 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, deoarece normele de organizare judiciară cuprinse la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, prevăd că " secţia I civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".

În speţă nu sunt incidente dispoziţiile evocate, cu privire la hotărârea de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei legiuitorul prevăzând în mod expres faptul că nu este supusă niciunei căi de atac. În acest sens, este important a se reţine că intenţia legiuitorului prin adoptarea acestor prevederi a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.

În egală măsură, nu trebuie pierdut din vedere principiul conform căruia, "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii", în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că prin pronunţarea soluţiei de declinare a competenţei în favoarea altei instanţe, părţilor nu le este respectat dreptul la apărare sau accesul la justiţie, câtă vreme acestea au avut posibilitatea să formuleze concluzii cu privire la excepţia de necompetenţă invocată şi au dreptul de a uza de prevederile legale incidente în materie în faţa instanţei învestite prin hotărârea de declinare a cauzei.

În fine, Înalta Curte apreciază că este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., exemplificându-se în acest sens Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 16 decembrie 2014, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatându-se astfel că dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Aşa fiind, sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele: "15. (...)Curtea a reţinut că, în materia excepţiei de necompetenţă, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se declara necompetentă. O atare soluţie era prevăzută de art. 158 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865 şi prevedea că, în situaţia în care instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare.

Această soluţie legislativă a fost modificată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind preluată şi în noul C. proc. civ., în cuprinsul art. 132 alin. (3) (...)" Totodată, "20. Referitor la pretinsa discriminare instituită prin textul de lege criticat, dedusă din perspectiva succesiunii în timp a normelor care reglementează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări". " 22.

Curtea a apreciat că intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor (….). Curtea a mai reţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 3 din C. proc. civ., actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt nule". 24. "Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acestea, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 483 alin. (1) din acelaşi cod, "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului." Prin urmare, sunt supuse recursului acele hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege.

Mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituţie prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părţile interesate şi Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege".

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind incident principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea căruia va respinge recursul declarat, ca inadmisibil.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta WWWW., în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Y., YYYYYY., M. şi alţii, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta WWWW., în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Y., YYYYYY., M. şi alţii, împotriva sentinţei civile nr. 1541 din data de 29 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2021.

Procesat de GGC - LM