Disability discrimination claim fails for insufficient evidence; appeal dismissed with costs.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., a solicitat anularea Hotărârii nr. 423/05.11.2018 pronunţate de CNCD prin Colegiul Director în dosarul nr. x/2017, pentru nelegala constatare prin aceasta a inexistenţei unei fapte de discriminare, şi, în consecinţă, sancţionarea pârâtei B. potrivit art. 26 din O.G. nr. 137/2000, prin obligarea acesteia la plata unei amenzi între 1.000 RON şi 30.000 RON; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 248/2019 din 17 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, fiind obligat reclamantul să plătească suma de 2.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 248/2019 din 17 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, în opinia sa, trebuia doar să prezinte fapta pe baza căreia să se prezume existenţa unei discriminări şi nicidecum să fie dovedită dincolo de orice dubiu.

4. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-pârâţi B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu au formulat întâmpinarea în cauză, însă, au depus la dosar concluzii scrise.

4.1 Prin concluziile scrise intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

4.2 Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 12 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind ulterior amânată pentru 27 octombrie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A. a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la existenţa unei discriminări izvorâte din afirmaţiile jignitoare, pe criteriul discriminatoriu al handicapului, făcute de pârâta B. începând cu data de 18.09.2013 zilnic şi până la adresarea unor expresii jignitoare (defăimătoare) şi ameninţări că îi desfiinţează standul, aducându-i prejudicii de imagine.

Prin Hotărârea nr. 423/05.11.2018 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., anularea Hotărârii nr. 423/04.11.2018 prin care s-a decis că fapta sesizată nu întruneşte elementele constitutive ale unei fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, prin sentinţa recurată, acţiunea fiind respinsă, recurentul-reclamant formulând critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, "prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Totodată, potrivit art. 20 alin. (6) din acelaşi act normativ "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice."

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale citate, rezultă că pentru a fi în prezenţa unei discriminări, orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe baza criteriilor enunţate de legiuitor, inclusiv apartenenţa la o categorie profesională, trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

De asemenea, pentru a se constata existenţa unei stări de discriminare nu este suficient să se afirme că există o faptă de discriminare, ci, este necesar probarea existenţei acestei fapte, în materie de discriminare sarcina probei fiind partajată între cel ce invocă discriminarea şi cel acuzat de discriminare.

Astfel, doar în măsura în care existenţa faptei de discriminare este dovedită poate opera prezumţia existenţei unei discriminări instituită de alin. (6) al art. 20 din O.G. nr. 136/2000.

În speţă, reclamantul a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la existenţa unei discriminări izvorâte din afirmaţiile jignitoare, făcute de pârâta B., însă aceste aspecte nu au fost susţinute de probele administrate în cauză, nici reclamantul şi nici pârâta nu au adus dovezi care să poată conduce la existenţa unei stări de discriminare.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, singurului martor care susţine că a auzit-o pe pârâta B. folosind apelativele "elefant" şi "homosexual" (dar nu şi apelativul "handicapat") odată în martie şi odată în iunie 2017, respectiv în noiembrie şi decembrie 2018 este a martorul C., care este client vechi al magazinului condus de reclamant iar declaraţia acestuia nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză, nefiind de natură a conduce la concluzia dovedirii, dincolo de orice dubiu, a faptei de discriminare invocată de reclamant.

Aşa fiind, în aceste condiţii şi în lipsa unor probe din care să rezulte existenţa faptei, în mod corect a concluzionat prima instanţă că nu poate opera prezumţia reglementată de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte nu poate reţine alegaţiile recurentului-reclamant cum că era suficient doar să prezinte fapta pe baza căreia să se prezume existenţa unei discriminări, întrucât prezumţia reglementată de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 nu se poate constitui în favoarea reclamantului câtă vreme, în speţă, nu a fost dovedită existenţa faptei.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, s-a reţinut prin sentinţa recurată că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, pentru a se reţine existenţa unei fapte de discriminare.

În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant, care a formulat recurs privind modul de soluţionare a fondului litigiului de către prima instanţă, ceea ce a necesitat din partea intimatei-pârâte B. avansarea unor cheltuieli pentru asistenţă juridică calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 248/2019 din 17 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 1500 RON către intimata B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.

Procesat de GGC - LM