Presumption of ownership from construction permit in ex officio property tax assessment and failure to clarify factual situation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2, a solicitat anularea deciziei nr. 68619/27.09.2017 de soluţionare a contestaţiei administrative, a deciziei de impunere nr. x/20.02.2017 şi a înştiinţării f.n. din data de 20.02.2017, emise de DVBL Sector 2.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4220 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2, anulând decizia de impunere nr. x/20.02.2017 şi decizia nr. 68619/27.09.2017 de soluţionare a contestaţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material incidente. Deşi, în considerente, Curtea de Apel reţine prevederile art. 7 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală, care stabilesc obligaţia organului fiscal de a examina din oficiu starea de fapt, utilizând informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului, în pronunţarea sentinţei recurate nu a ţinut cont de următoarele aspecte:

1. Sistemul fiscal din România este unul de tip declarativ, legea stabilind obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice de a depune declaraţii privind bunurile supuse impozitării.

2. Legislaţia fiscală dă dreptul organului fiscal de a stabili situaţia fiscală a oricărui contribuabil din oficiu, pe baza informaţiilor la care organul fiscal are acces (ex. informaţii comunicate în temeiul legii de cabinetele notariale, D.R.P.C.I.V., alte organe ale statului).

3. Organul fiscal stabileşte sumele datorate de contribuabili, fie din oficiu, fie pe baza declaraţiilor acestora, sub rezerva verificării ulterioare.

4. Verificarea ulterioară presupune, printre altele, atât solicitarea de informaţii direct de la contribuabil cât şi de la celelalte organe ale statului ori instituţii care au obligaţia legală de a aduce la cunoştinţa organelor fiscale dobândirea de către persoanele fizice sau juridice a unor bunuri supuse impozitării.

În cauza de faţă, reclamantului i s-au solicitat documente în vedere clarificării situaţiei fiscale generate de emiterea autorizaţiei de construire nr. x/28.03.2008, însoţită de procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din data de 01.07.2008.

În conformitate cu prevederile legale în vigoare, solicitantul unei autorizaţii de construcţie este fie proprietarul terenului şi viitoarei clădiri, fie un împuternicit al acestuia.

Reclamantul face referire la un mandat acordat de către adevăraţii proprietari ai terenului/construcţiilor, dar nu face dovada existenţei acestui mandat.

În condiţiile nedovedirii unei asemenea împuterniciri, este logic să se prezume că solicitantul autorizaţiei de construire este chiar proprietarul.

Recurenta-pârâtă nu are calitatea de a verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, această sarcină revenind exclusiv emitentului acesteia, iar autorizaţia de construcţie se bucură de prezumţia de legalitate.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă a procedat tocmai în considerarea textelor legale reţinute de instanţa de fond la impunerea reclamantului, în calitate de proprietar, pentru construcţiile menţionate în autorizaţia de construire şi procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Reclamantul nu a dovedit contra prezumţiei de proprietate generată de existenţa autorizaţiei de construire, iar instanţa de fond a trecut cu uşurinţă peste prevederile legale referitoare la emiterea unei astfel de autorizaţii.

Instanţa de fond, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., ar fi trebuit să stăruiască în vederea clarificării calităţii în care reclamantul a solicitat emiterea autorizaţiei de construire, acest act stând la baza stabilirii obligaţiilor de plată ale reclamantului.

Decizia de impunere nr. x/20.02.2017 a fost emisă în conformitate cu prevederile art. 455 alin. (1) şi 461 alin. (2), (3) şi (4) din Codul fiscal, reclamantul fiind, în lipsa depunerii unor alte documente prin care să facă dovada contrară, considerat proprietarul clădirilor, în conformitate cu prevederile autorizaţiei de construire.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, arată că nu s-au indicat norme de drept material care să fi fost încălcate de instanţa de fond şi nici norme de procedură a căror nesocotire să atragă sancţiunea nulităţii.

Organele fiscale nu au făcut dovada că reclamantul este proprietarul clădirilor.

Instanţa a reţinut corect că, atâta vreme cât reclamantul nu a depus nicio declaraţie de impunere pentru respectivele imobile, organele fiscale erau obligate, în baza art. 7 alin. (2) şi (3) Codul de procedură fiscală, să examineze cauza în mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege. Or, eliberarea autorizaţiei de construire pe numele reclamantului, în lipsa oricărei dovezi asupra calităţii sale de proprietar al terenului, nu constituie un element suficient pentru a considera că este proprietar al construcţiilor şi, prin urmare, îi revine obligaţia de plată a impozitului.

Din contractul de închiriere rezultă calitatea sa de chiriaş al terenului, iar pentru un număr foarte mare de standuri (212) sunt înscrişi în evidenţele fiscale alţi proprietari, respectiv B. şi C..

În esenţă, recurenta susţine că instanţa de fond ar fi trebuit să stăruie, în baza art. 22 alin. (2) C. proc. civ., pentru aflarea adevărului, insinuând totodată că ar fi trebuit să administreze probe din oficiu. Or, conform art. 254 alin. (6) din acelaşi Cod, părţile nu pot critica în căile de atac soluţia instanţei prin prisma faptului că nu a ordonat probe din oficiu.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii nu prevede că autorizaţia se eliberează doar proprietarului terenului. Din contră, în anexa cu definiţii se specifică în mod cât se poate de clar că se eliberează titularului unui drept real (adică şi al unui dezmembrământ) şi chiar şi chiriaşului şi comodatarului pentru construcţiile provizorii, cum este cazul standurilor de la Europa.

Autorizaţia de construire nu poate constitui o dovadă a calităţii de proprietar atâta vreme cât, pe parcursul execuţiei, drepturile rezultând din autorizaţie pot fi oricând cesionate astfel încât recepţia şi intabularea în cartea funciară să se efectueze direct pe numele cesionarului, situaţie extrem de des întâlnită în practică.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă nu a solicitat niciodată clarificări, deşi avea obligaţia de a-l chema pe reclamant la audieri înainte de a emite decizia de impunere din oficiu, conform art. 9 şi art. 46 Codul de procedură fiscală.

Mai mult de atât, reclamantul a adus la cunoştinţa organelor fiscale faptul că nu mai este proprietar încă din anul 2016.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., fără aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22.05.2019, s-a fixat termen de judecată la data de 27.10.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Aspecte procedurale

Excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta DVBL Sector 2, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant A., a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărârii.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată fondat pentru următoarele argumente:

Pentru a anula decizia de impunere nr. x/20.02.2017, prin care reclamantului i s-a impus plata impozitului pe clădirile nerezidenţiale situate în şos. x, la nivelul anului 2017, instanţa de fond a reţinut că reclamantul neagă că ar fi proprietarul spaţiilor comerciale situate la adresa menţionată, iar pentru obţinerea autorizaţiei de construire nr. x/28.03.2008, reclamantul ar fi acţionat în calitate de mandatar al proprietarilor spaţiilor comerciale ce constituie Complexul comercial Europa.

Astfel, instanţa a soluţionat cauza pe baza afirmaţiilor reclamantului, fără să lămurească situaţia de fapt şi de drept a construcţiilor respective.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamantul este solicitantul în nume propriu şi beneficiarul autorizaţiei de construire menţionate referitoare, pe de o parte, la intrarea în legalitate cu privire la un corp de standuri comerciale construite anterior fără autorizaţie de construire şi, pe de altă parte, la edificarea altor trei noi corpuri destinate tot spaţiilor comerciale. Din documentaţia aferentă autorizaţiei de construire nu rezultă ca reclamantul să fi acţionat, aşa cum pretinde, în calitate de mandatar al proprietarilor existentelor sau viitoarelor spaţii comerciale. Reclamantul se rezumă la această afirmaţie, nedovedită în cauză, dar nu indică, deşi ar fi trebuit să fie în măsură să o facă, care sunt proprietarii la care se referă şi care i-au conferit mandatul de reprezentare.

Recurenta-pârâtă a avut în vedere că proprietarul/proprietarii construcţiilor respective nu şi-au îndeplinit obligaţia de declarare prevăzută de art. 461 din Codul fiscal. În atare condiţii, a procedat la impunerea din oficiu, pe baza datelor culese cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiilor.

Este fondată afirmaţia recurentei-pârâte, potrivit căreia în persoana solicitantului autorizaţiei de construire se naşte prezumţia că este proprietarul construcţiilor care sunt edificate conform autorizaţiei.

Potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire, care confirmă că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi că există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor, iar potrivit art. 1 alin, (1), autorizaţia de construire se emite la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.

De asemenea, în anexa 2 a Legii nr. 51/1990, în definirea sintagmei drept de execuţie a lucrărilor de construcţii, se arată că dreptul asupra construcţiei şi/sau terenului care conferă titularului dreptul de a obţine, potrivit legii, din partea autorităţii competente autorizaţia de construire/desfiinţare este:

1. dreptul real principal: drept de proprietate, drept de administrare, drept de concesiune având ca obiect terenuri aflate în domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, uz, uzufruct, superficie, servitute;

2. drept de creanţă dobândit prin: contract de cesiune, concesiune, comodat, locaţiune. Emiterea autorizaţiei de construire în baza unui contract de comodat/locaţiune se poate face numai pentru construcţii cu caracter provizoriu şi acordul expres al proprietarului de drept.

Potrivit art. 455 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care se prevede altfel.

Pe baza acestor temeiuri de drept coroborate, este justificat a se considera că beneficiarul unei autorizaţii de construire este prezumat a fi proprietarul construcţiilor edificate în baza autorizaţiei şi este dator cu plata impozitului pe clădiri.

Or, instanţa de fond a ignorat evidenţa calităţii de solicitant şi beneficiar al autorizaţiei de construire a reclamantului. Câtă vreme nu se face proba contrară stării dovedite prin autorizaţia de construire cu privire la dreptul de proprietate asupra construcţiilor, la nivelul anului de referinţă, nu se poate reţine o nelegalitate a deciziei de impunere.

Reclamantul are susţineri ambigui referitoare la situaţia juridică a imobilului. Pe de o parte, afirmă că ar avea numai calitatea de chiriaş al terenului în suprafaţă de 84.930 mp din şos. x, 456A, 458 şi al construcţiilor edificate pe teren, conform contractului de închiriere încheiat la 21 martie 2008 cu D. S.R.L., iar pe de altă parte, din dosarul autorizaţiei de construire rezultă că şi-a invocat calitatea de proprietar/coproprietar al terenului, împrejurare confirmată şi de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de ieşire din indiviziune - s.c. nr. 9532/2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Iar, într-un al treilea rând, reclamantul a demonstrat totuşi că, la nivelul anului de referinţă, pentru o parte din spaţiile comerciale, s-a îndeplinit obligaţia de declarare a dreptului de proprietate în vederea impunerii de către terţe persoane.

De asemenea, reclamantul a susţinut că cele trei corpuri de clădire ce urmau a fi edificate în baza autorizaţiei de construire nr. x/28.03.2008, altele decât cel deja edificat la data emiterii autorizaţiei şi pentru care aceasta a avut rolul de a asigura intrarea în legalitate, nu au mai fost construite. Procesul-verbal de recepţie din 1 iulie 2008 pare să confirme această împrejurare, referindu-se la recepţia numai a corpului deja construit la data emiterii autorizaţiei de construire. Or, impunerea s-a referit la o suprafaţă construită de 36.233 mp, mai mare decât suprafaţa primului corp de clădiri, aşa cum este menţionată în documentaţia autorizaţiei de construire. Şi totuşi, în cauză nu se cunoaşte dacă, în perioada de valabilitate a autorizaţiei, nu au fost totuşi edificate cele trei corpuri.

Prin urmare, cauza nu poate fi soluţionată fără lămurirea situaţiei de fapt a construcţiilor, în sensul verificării măsurii în care lucrările autorizate au fost edificate şi se găsesc la adresa anterior menţionată, dar şi a situaţiei juridice a clădirilor, în sensul lămuririi cui aparţine dreptul de proprietate asupra acestora, inclusiv prin verificări în evidenţele de publicitate imobiliară. Numai în urma lămuririi acestor aspecte se poate stabili dacă şi în ce măsură impunerea reclamantului este justificată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa civilă atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, neputând aplica normele de drept material incidente la o situaţie de fapt nelămurită de către instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 împotriva sentinţei civile nr. 4220 din data de 19 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.

Procesat de GGC - LM