Taxpayer's appeal rejected: precautionary seizure upheld despite missing tax title deadline

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 7 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă data de 08.08.2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 644 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că este întemeiată măsura instituită de intimata-pârâtă şi că pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens.

Societatea recurentă nu a ascuns sau risipit patrimoniul său, nu a înstrăinat niciun bun mobil sau imobil şi a cooperat cu organele fiscale, punând la dispoziţia acestora toate documentele solicitate (în măsura în care acestea au fost reconstituite).

De asemenea, nu se sustrage de la plata datoriilor către bugetul de stat, dimpotrivă a cerut şi obţinut ajutorul pârâtei pentru eşalonarea datoriilor, asumându-şi o rată lunară de 20.000 euro. Societatea recurentă încearcă să găsească soluţii pentru o bună şi corectă funcţionare.

Or, instituirea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o atitudine reală de rea-credinţă a debitorului, care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Simpla completare a unui formular tipizat de către intimata-pârâtă, fără ca acesta (decizia) să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situaţiei contribuabilului faţă de care se instituie măsura, nu este de natură a suplini motivarea instituirii măsurilor restrictive asupra patrimoniului contribuabilului şi nici nu o exonerează pe intimata-pârâtă de a dovedi (nu doar a afirma) în faţa instanţei de judecată existenţa concretă a unui pericol.

Măsura aduce atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, nefiind justificată şi nici proporţională.

Acţiunea de sustragere la care face trimitere textul legal se referă la obligaţiile fiscale stabilite prin chiar actul de constatare şi nu la activitatea contribuabilului de a nu înregistra sau înregistra eronat anumite facturi în contabilitate ori de a completa eronat anumite declaraţii. Existenţa unor înregistrări eronate sau apreciate cu ocazia controlului ca fiind fictive nu poate fi asimilată de plano cu o acţiune de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Recurenta-reclamantă şi-a achitat integral obligaţiile fiscale aferente activităţii economice desfăşurate, iar aspectele care au stat la baza luării măsurilor reprezintă numai o eroare umană a contabilei societăţii, care a omis să declare toţi furnizorii, ca denumire, însă sumele declarate cu titlu de TVA şi impozit pe profit sunt corecte.

Societatea a avut în perioada 2011 - 2013 peste 400 de furnizori, a declarat în mod inexact achiziţiile de la toţi furnizorii din perioada de raportare pe seama a 15 - 20 furnizori principali şi nu a detaliat corect în Declaraţiile informative D394 sumele reprezentând tva deductibil/colectat care au fost înscrise în Decontul de Taxa pe Valoarea Adăugată (D300).

Această situaţie însă nu este de natură să genereze un pericol iminent de sustragere de la plata eventualelor datorii.

Chiar şi în condiţiile în care pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, aşa cum eronat reţine instanţa de fond, nu s-a menţionat nici măcar un indiciu, un motiv care să fie temeinic şi să probeze pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală.

Instanţa a reţinut în mod eronat că recurenta nu a respectat dispoziţiile care reglementează modul de păstrare a documentelor contabile aferente tranzacţiilor comerciale câtă vreme la dosarul cauzei se aflau depuse din data de 28.11.2017 notele scrise prin care reclamanta a precizat că evidenţa contabilă este reconstituită în procent de aproximativ 80% pentru anii 2011 - 2013.

Instanţa de fond nu a avut în vedere nici apărarea potrivit căreia finalizarea procedurii de reconstituire a evidenţei contabile nu poate avea loc tocmai din cauza intimatei-pârâte care refuză să-şi dea concursul.

În fine, conform alin. (7) al art. 213 Codul de procedură fiscală, dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse masurile asigurătorii sau cel mult un an dacă acest termen a fost prelungit prin decizie de organul fiscal competent, acesta are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni, respectiv un an.

În cazul de faţă, măsurile asigurătorii au fost luate la 08.08.2017. Termenul de 6 luni s-a împlinit pe data de 08.02.2018, nefiind comunicată vreo decizie prin care organul fiscal să fi prelungit termenul de emitere a titlului de creanţă până la un an. Or, intimata nu a comunicat decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii, deşi dispoziţiile legale stabilesc un termen clar de 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni, acesta fiind un motiv în plus pentru admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă ANAF - DRAF Bucureşti solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/08.08.2017 a fost emisă pentru motivele detaliate în referatul justificativ.

Referitor la imposibilitatea recurentei de a prezenta documentele de evidenţă contabilă solicitate, arată că aceasta şi-a încălcat obligaţia de a păstra şi arhiva registrele de contabilitate şi documentele financiar-contabile conform dispoziţiilor prevăzute în Anexa 1 lit. C) din OMFP 2634/2015 privind documentele financiar contabile.

Pe cale de consecinţă, prin procesul-verbal nr. x/1/07.02.2017 s-a dispus ca recurenta să refacă documentelor de evidenţă contabilă, aferente perioadei 01.01.2011 - 31.12.2016, în termen de 30 de zile, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 26/1991 republicată şi a Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile.

Reprezentantul societăţii, B. a susţinut, în nota explicativă formulată în data de 21.06.2017, că documentele de evidenţă contabilă (registrul jurnal, registrul inventar, jurnale cumpărări) din perioada 2011 - 2013 nu au putut fi reconstituite datorită numărului mare de parteneri comerciali ai reclamantei.

Nici până în prezent societatea nu a prezentat documente de evidenţă contabilă (registrul jurnal, registrul inventar, jurnal de vânzări/jurnal cumpărări) din perioada 2011 - 2013, din care să reiasă înregistrarea operaţiunilor comerciale cu furnizorii, respectiv cu clienţii identificaţi de organele fiscale şi nici alte documente de evidenţă contabilă sau documente justificative privind relaţiile comerciale cu cei aproximativ 400 de furnizori invocaţi de reclamantă.

Având în vedere aspectele relevate cu ocazia controlului, organul fiscal în mod întemeiat a statuat ca există suspiciunea ca reclamanta să fi alterat sau ascuns documentele de evidenţă financiar-contabilă, din perioada 2011 - 2013.

Faţă de prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală şi ale Capitolului III lit. A) din OMFP nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, acestea pot fi dispuse când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:

a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanţele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare; (...)

c) în timpul desfăşurării acţiunii de control, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, până la stabilirea diferenţelor de impozite, taxe şi contribuţii prin acte administrative fiscale.

Este adevărat că pericolul la care se referă art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci el trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, elemente care, în cauza de faţă au fost prezentate detaliat, atât în decizia contestată, cât şi în referatul justificativ, respectiv identificarea unor operaţiuni care nu au un conţinut real şi care au făcut posibilă sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor legale.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24.05.2019, s-a fixat termen de judecată la data de 27.10.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care reglementează instituirea măsurilor asigurătorii, întrucât aspectele factuale relevate de referatul justificativ nr. x/08.08.2017 nu sunt apte să susţină existenţa unui pericol ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Rezumând conţinutul referatului justificativ menţionat, rezultă că, în cadrul unui control exercitat în 2016 - 2017 de DRAF Bucureşti asupra realităţii şi legalităţii operaţiunilor derulate de societatea reclamantă în perioada ianuarie 2011 - noiembrie 2013, s-a constatat că societatea reclamantă nu deţinea documentaţia contabilă a operaţiunilor derulate în perioada respectivă. Organul fiscal a dispus în sarcina reclamantei reconstituirea documentelor de evidenţă contabilă, în 30 de zile, printr-un proces-verbal întocmit în 7 februarie 2017.

Recurenta-reclamantă nu contestă că nu a îndeplinit întocmai obligaţia menţionată, motivele nefiind relevante în cauza de faţă, care are ca obiect legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Ceea ce este relevant este că, în măsura în care documentaţia contabilă a fost refăcută, s-au constatat de către organul fiscal discrepanţe semnificative între volumul achiziţiilor reclamantei de la un număr de16 furnizori, reflectat în evidenţa contabilă refăcută, în raport de volumul achiziţiilor de la aceiaşi furnizori reflectat în perioada 2011-2013 în declaraţiile informative ale societăţii (D394) şi în deconturile de TVA (D300). Aceasta a condus organul fiscal la concluzia că reclamanta a înregistrat cheltuieli nereale şi a dedus fără drept TVA. O situaţie asemănătoare a fost constatată şi în privinţa livrărilor societăţii reclamante către patru clienţi, în raport de care s-a reţinut că reclamanta nu a înregistrat toate veniturile, de asemenea cu influenţă asupra obligaţiilor fiscale ale societăţii în materie de TVA şi impozit pe profit.

Recurenta-reclamantă nu neagă situaţiile factuale anterior enunţate, aducând justificări nepertinente şi nedovedite, potrivit cărora lista furnizorilor săi ar cuprinde nu 16, ci peste 400 de societăţi, dar declaraţiile informative şi deconturile de TVA ar fi fost incorect întocmite de reprezentanţii săi.

În acest cadru factual, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, coroborat cu prevederile OMFP nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, Capitolul III lit. A), instanţa de fond a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, date fiind neregulile contabile şi identificarea unor operaţiuni care nu au un conţinut real şi care indică neîndeplinirea cu corectitudine a obligaţiilor fiscale de către societatea recurentă-reclamantă.

Susţinerile recurentei sunt contradictorii, pe de o parte afirmă că şi-a achitat integral obligaţiile fiscale aferente activităţii economice desfăşurate şi că nu datorează sume suplimentare la bugetul general consolidat al statului, iar pe de altă parte invocă existenţa unui acord cu autoritatea fiscală de eşalonare a datoriilor.

Afirmaţiile potrivit cărora aspectele identificate nu ar reflecta un pericol la adresa corectei colectări a obligaţiilor fiscale nu pot fi primite. Încălcarea reglementărilor contabile, respectiv a obligaţiei păstrării registrelor de contabilitate, a celorlalte documente contabile, precum şi a documentelor justificative care stau la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, coroborată cu identificarea caracterului nereal al unora dintre operaţiunile declarate îmbracă forma pericolului social al unor acţiuni în raport de care se justifică instituirea măsurilor asigurătorii necesare garantării executării obligaţiilor către bugetul de stat.

În fine, cel din urmă motiv de recurs invocat este cel prin care se arată că, potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii ar fi trebuit să înceteze, nefiind emis şi comunicat un titlu de creanţă în termen de cel mult 6 luni de la data la care aceste măsuri au fost dispuse.

Înalta Curte constată că încetarea măsurilor asigurătorii este o chestiune juridică distinctă de instituirea acestor măsuri şi care se bazează pe evenimente ulterioare datei emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Neemiterea titlului de creanţă în termenul prevăzut de lege poate constitui cauza juridică a unei cereri de ridicare a măsurii, iar nu de anulare a acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 644 din data de 16 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.

Procesat de GGC - LM