Economic-financial inspection recovery measures in insolvency: appeal allowed, lower decision annulled and case remanded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Chestiune prealabilă

Prin Sentinţa nr. 206 din 30 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

S-a declinat competenţa privind pe reclamantul A. S.R.L. - reprezentată de administrator judiciar C. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi contestaţiilor în favoarea Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

S-a constatat conflict negativ de competenţă.

Prin Decizia nr. 2484 din 12 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2018, a fost stabilită competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa nr. 231/2018 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

A fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Biroul Executorului Judecătoresc D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

S-a constatat conflict de competenţă negativ.

Prin Decizia nr. 2879 din 19 septembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înaintată Tribunalului conform acestui regulator, instanţă care a dispus conexarea la dosarul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 .

Prin Sentinţa nr. 483/2018 din 26 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, s-a luat act de renunţare la judecarea cererii de suspendare a Deciziei nr. 60/P/31.07.2017, a Dispoziţiei 786/13.03.2017 şi a Raportului x/13.03.2017.

2. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. x/2017, în data de 26.09.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova:

- anularea Deciziei nr. 60/P/31.07.2017 emisă de Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice ca fiind nefondată şi nelegală,

- anularea în parte a Dispoziţiei obligatorii nr. 786/13.03.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova cu referire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 14 şi nr. 15

- anularea în parte a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. CRR-AIF 785/13.03.2017 cu referire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 14 şi nr. 15.

Prin acţiunea formulată de reclamantul BEJ D. împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova a solicitat, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anularea, în parte, a Dispoziţiei Obligatorii nr. CRR - AIF 786/13.03.2017 în ceea ce priveşte măsurile stabilite la pct. 4.11 şi anularea, în tot, a Deciziei nr. 63/P/04.08.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 146/2019 din 12 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. reprezentată prin administrator judiciar C. cât şi acţiunea formulată de reclamanta BEJ D. şi a dispus anularea Deciziilor 60/P/2017 şi 63/P/2017, precum şi anularea, în parte, a Raportului de inspecţie economico-financiară CRR - AIF 785/2017 şi Dispoziţia obligatorie 786/2017 pentru măsurile 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu, precum şi în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare, şi pe fond, respingerea în totalitate a cererii introductive ca fiind neîntemeiată şi nelegală şi menţinerea actelor administrative ca temeinice şi legale.

În motivarea recursului, ca şi motiv principal, se arată de către recurentă faptul că prin actele administrative încheiate de organele fiscale nu s-au stabilit creanţe fiscale reprezentând taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.

Aducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite prin dispoziţia obligatorie nr. 786/2017, emisă ca urmare a realizării unei inspecţii economico-financiare, reglementată de O.U.G. nr. 94/2011, privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare şi H.G. nr. 101/2012, pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, are ca scop reîntregirea patrimoniului debitoarei şi nu realizarea unor creanţe fiscale aşa cum a reţinut în mod eronat instanţa de fond.

Se susţine de către recurentă că prin actele administrative atacate organele fiscale nu au stabilit creanţe fiscale suplimentare cu obligaţia pentru intimata B. de plată către bugetul de stat a creanţelor fiscale stabilite suplimentar. Dimpotrivă, susţine recurenta, că ceea ce s-a dispus prin actele administrative atacate a fost măsura de restituire a unor sume, presupus cheltuite nelegal de la bugetul de stat.

În această situaţie susţine recurenta că nu pot fi reţinute considerentele instantei de fond potrivit cărora în cauză ar avea aplicabilitate Decizia nr. 28/2018 pronunţată de ÎCCJ care face referire la interdicţia de a se mai realiza creanţe fiscale în afara procedurii insolvenţei, interdicţie care s-ar aplica în cauză dacă ar fi fost vorba de creanţe fiscale stabilite printr-o decizie de impunere sau alt act asimilat acesteia.

În ceea ce priveşte anularea de către instanţa de fond a măsurilor luate prin actele administrative atacate, respectiv măsurile 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, criticile aduse hotărârii atacate vizează:

1. Cu referire la măsura nr. 4.1, criticile vizează nereţinerea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 48 din Legea bugetului de stat pe anul 2014, precum şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013 susţinând că în conformitate cu aceste dispoziţii legale operatorii economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară au obligaţia de a se încadra în sumele prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli, inclusiv în privinţa cheltuielilor de natură salarială, acestea reprezentând limite maxime. De asemenea, din analiza textului de lege rezultă faptul că operatorii economici nu pot majora, în anul 2014, numărul de personal faţă de cel realizat în anul 2013, decât în situaţii expres şi limitativ prevăzute, respectiv extinderea activităţii şi a producţiei.

Intimata-reclamantă a prevăzut în Bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2014 un număr de personal prognozat la finele anului de 760 de salariaţi, deşi la data de 31.12.2013 avea un număr efectiv de 737 de salariaţi, iar din Formularul 30 - "Date informative" reiese că, la data de 31.12.2014, avea un număr efectiv de 747 de salariaţi şi nu a prezentat înscrisuri din care să rezulte că a înregistrat extinderea activităţii şi a producţiei.

În "Repartizarea pe trimestre a indicatorilor economico-financiari" în anul 2014, la "Cheltuieli de natură salarială", a prevăzut suma de 20.095 mii RON, ca propunere pentru 2014, şi suma de 22.946 mii RON, ca realizata în acelaşi an, rezultând o diferenţă de 2.851.000 RON.

Totodată, din documentului întocmit de către intimata reclamantă cu ocazia realizării inspecţiei economico-financiare şi din analiza E. la data de 31.12.2014 rezultă că depăşirea în execuţie a cheltuielilor de natură salarială a fost efectul unor acţiuni întreprinse de aceasta în cursul anului 2014, respectiv acordarea de majorări salariale unui număr de 77 de salariaţi, acordarea sau majorarea unor sporuri salariale unui număr de 21 de salariaţi, precum şi depăşirea numărului de personal faţă de cel existent la data de 31.12.2013 cu un număr de 10 salariaţi.

În acest context instanta de fond nu putea reţine susţinerile potrivit cărora depăşirea cheltuielilor de natură salarială se datorează faptului că s-a revenit la programul normal de lucru de 5 zile pe săptămână faţă de cel de 4 zile pe săptămână, precum şi faptului că în anul 2013 au fost reduse, "în mod arbitrar", salariile angajaţilor societăţii, întrucât deficienţa constatată de organul de inspecţie economico-financiară rezultă din nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, respectiv depăşirea cheltuielilor prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli de către operatorul economic.

2. Cu privire la măsura nr. 4.3, criticile aduse hotărârii atacate vizează faptul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut concluziile raportului de expertiză în condiţiile în care:

- pe de o parte, nu a observat că actele întocmite de prestatorul F. S.R.L. în legătură cu lucrările care fac obiectul contractelor de execuţie sus-menţionate (ofertele depuse, situaţiile de lucrări, precum şi situaţiile de plată întocmite pentru lucrările prestate) conţin date cu privire la suprafaţa pe care s-au executat lucrările de refacere a hidroizolaţiei

- iar pe de altă parte, actele emanate chiar de la intimata B. (Decizia nr. 13/2017 pentru reverificarea lucrărilor (suprafeţelor) de refacere a hidroizolaţiei teraselor realizate în anul 2014, cât şi adresa nr. x/13.02.2017) atestă sume plătite în plus prestatorului F. S.R.L., sume ce rezultă din faptul că suprafeţele asupra cărora a fost efectuată hidroizolaţia erau mai mici decât cele menţionate în documentele întocmite de prestatorul F. S.R.L. pentru justificarea sumelor încasate cu titlu de contravaloare a lucrărilor executate în baza celor două contracte de execuţie lucrări.

În ceea ce priveşte măsura nr. 4.4, întrucât soluţia cu privire la această măsură se întemeiază pe soluţia nelegală referitoare la măsura nr. 4.3, măsura fiind dispusă în vederea recuperării sumei de 1.489 RON, reprezentând daune-interese aferente sumei care face obiectul măsurii nr. 4.3, pe cale de consecinţă se impune casarea sentinţei pronunţată de către instanţa de fond şi respingerea acţiunii şi cu privire la această măsură.

3. În ce priveşte măsurile nr. 4.5, 4.7 şi 4.9 criticile recurentei sunt identice cu cele invocate pentru măsura 4.3, respectiv greşita reţinere de către instanţa de fond a concluziilor expertului tehnic în condiţiile în care actele întocmite de prestatorii G. S.R.L., H. S.R.L., şi I. S.R.L. conţin date cu privire la suprafaţa pe care s-au executat lucrările de refacere a hidroizolaţiei, iar actele emanate chiar de la intimata B. (Decizia nr. 13/2017 pentru reverificarea lucrărilor (suprafeţelor) de refacere a hidroizolaţiei teraselor cât şi Adresa nr. x/13.02.2017) atestă sume plătite în plus acestor prestatori, sume ce rezultă din faptul că suprafeţele asupra cărora a fost efectuată hidroizolaţia erau mai mici decât cele menţionate în documentele întocmite de prestatori pentru justificarea sumelor încasate cu titlu de contravaloare a lucrărilor executate.

Pentru prestatorul G. S.R.L. se mai arată de către recurentă împrejurarea că sentinţa este nelegală şi în raport de sumele:

- 43.747,20 RON pentru lucrările executate la obiectivul PT 4 1 MAI, deşi, în urma controlului încrucişat efectuat de D.G.R.F.P. Craiova - Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, a rezultat o diferenţă de 24.431,12 RON între suma înscrisă în situaţia de lucrări întocmită şi facturată de către societatea prestatoare şi cheltuielile înregistrate în evidenţa sa contabilă,

- 36.555,20 RON pentru lucrările executate la obiectivul PT 4 Calea x, deşi, în urma controlului încrucişat efectuat de D.G.R.F.P. Craiova - Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, a rezultat o diferenţă de 21.648 RON între suma înscrisă în situaţia de lucrări întocmită şi facturată de către societatea prestatoare şi cheltuielile înregistrate în evidenţa sa contabilă.

În ce priveşte măsurile nr. 4.6, 4.8 şi 4.10 întrucât soluţia cu privire la aceste măsuri se întemeiază pe soluţia nelegala referitoare la măsurile nr. 4.5, 4.7 şi 4.9 măsurile fiind dispuse în vederea recuperării sumelor ce reprezintă daune-interese aferente sumei care face obiectul măsurilor nr. 4.5, 4.7 şi 4.9, pe cale de consecinţă se impune casarea sentinţei pronunţată de către instanta de fond şi respingerea acţiunii şi cu privire la aceste măsuri.

4. În ce priveşte măsura 4.11, critica recurentei vizează stabilirea onorariului executorului judecătoresc D. cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2561/C/2012 pentru modificarea Anexei la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti.

Susţine recurenta că în conformitate cu dispoziţiile pct. 4 lit. d) din Anexa la Ordinul nr. 2561/C din 30 iulie 2012 pentru modificarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti:

"pentru creanţele în valoare de peste 100.000 RON onorariul maxim este de 6.300 RON plus un procent de până la 1% din suma care depăşeşte 100.000 RON din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite".

În baza acestor norme legale, arată recurenta că onorariului executorului judecătoresc D. trebuia sa fie în cuantum de 186.980,27 RON şi nu suma de 2.172.225,23 RON, situaţie în care diferenţa de 1.985.244,96 RON trebuie restituită de către BEJ D..

Pe de altă parte, se critică hotărârea atacată pe considerentul că în temeiul prevederilor art. 669 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., partea care solicită îndeplinirea unui act care interesează executarea silită, în speţă creditorul creanţei datorate de A. S.R.L., respectiv societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., are obligaţia de a avansa cheltuielile necesare în acest scop, urmând să recupereze suma respectivă de la debitor, în sarcina căruia sunt toate cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite.

În consecinţă toate cheltuielile de executare se adaugă creanţei şi se acoperă din sumele recuperate prin executare silită.

Astfel, cheltuielile de executare nu constituie un debit de sine stătător, ci se încasează din sumele executate silit prin poprirea conturilor debitoarei, executorul judecătoresc urmând a distribui sumele recuperate, în condiţiile art. 863 din C. proc. civ., care prevede:

"Eliberarea sumei- Dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului."

O ultimă critică adusă hotărârii atacate cu referire la această măsură vizează faptul că la data de 18.03.2015, prin sentinţa civilă nr. 363/18.03.2015, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, a dispus "deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. B. SRL", la cererea creditorului Complexul Energetic Oltenia S.A.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor".

În acest context, se susţine faptul că, deşi procedura de executare silită a creanţei datorate de A. S.R.L. prin poprirea conturilor acesteia de către BEJ D., la cererea creditoarei Complexul Energetic Oltenia S.A., a fost suspendată, în condiţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cheltuielile de executare, care au caracter de cheltuieli accesorii, au fost achitate integral, deşi creanţa nu a fost recuperată în totalitate.

5. În ce priveşte măsurile 4.12 şi 4.14, critica recurentei este identică şi vizează faptul că dispoziţiile contractului de administrare prevedea o diminuare proporţională a indemnizaţiei lunare brute în situaţia neîndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite prin cele două contracte de administrare încheiate de către A. S.R.L. cu administratorul J. şi respectiv K.

Cu toate acestea, deşi obiectivele şi criteriile de performanţă pentru perioada ianuarie- octombrie 2014 gradul de îndeplinire a fost de cca 51%, administratorul J. a încasat indemnizaţia lunară integral respective 4950 RON (în perioada ianuarie - iunie 2014) şi 5.268 RON (în perioada iulie - octombrie 2014) contrar prevederilor art. 6 lit. b) din contractual de administrare.

Aceeaşi situaţie este reliefată de către recurentă şi pentru administratorul K. respectiv faptul că pentru perioada noiembrie 2014 - februarie 2015, gradul de îndeplinire a obiectivelor şi criteriilor de performanţă a fost de cca. 48%, domnul K., în calitate de administrator al societăţii, a încasat indemnizaţia lunară integral, respectiv 5.268 RON, contrar prevederilor art. 6 lit. b) din contractul de administrare încheiat cu intimata-reclamantă.

În consecinţă, susţine recurenta că soluţia instantei de fond cu privire la aceste aspecte este contradictorie prin raportare la considerentele reţinute, care confirmă faptul că în contractul de administrare se stipulează foarte clar modalitatea de acordare a indemnizaţiei lunare, în caz de neîndeplinire a obiectivelor şi criteriilor de performanţă, respectiv aceasta "se diminuează proporţional".

În ceea ce priveşte măsurile nr. 4.13 şi 4.15, întrucât soluţia cu privire la masurile 4.12 şi 4.14 se întemeiază pe soluţia nelegala referitoare la aceste măsuri, acestea fiind dispuse în vederea recuperării sumelor ce reprezintă daune-interese aferente sumei care face obiectul măsurii nr. 4.12 şi 4.14, pe cale de consecinţă se impune casarea sentinţei pronunţată de către instanta de fond şi respingerea acţiunii şi cu privire la aceste masuri.

4. Apărările intimatelor

1. Intimata reclamantă B. prin administrator judiciar C. a formulat întâmpinare prin care a invocat apărări atât pe cale de excepţie cât şi pe fondul cauzei.

În acest sens, a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele de casare invocate prin cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., iar în ce priveşte fondul recursului a susţinut că hotărârea atacată este legală, instanţa de fond făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei pentru fiecare măsură contestată.

Arată intimata-reclamantă că invocarea de către recurentă a neaplicabilităţii în prezenta cauză a Deciziei nr. 28/2018 constituie o critică ce vizează netemeinicia hotărârii atacate şi nu a nelegalităţii, recurenta solicitând în esenţă reaprecierea probelor de către instanţa de control judiciar, critică care, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere doar pentru motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie.

Se susţine de către intimata-reclamantă B. că instanţa de fond în mod corect a dat eficienţă probatoriului administrat respectiv rapoartelor de expertiză extrajudiciară, care, în opinia intimatei reclamante, au forţă probantă în raport de principiul ce guvernează procesul civil, respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., astfel că expertiza extrajudiciară are aceeaşi forţă probantă ca şi expertiza judiciară.

Mai arată intimata reclamantă că trimiterea făcută de instanţa de fond la prevederile paragrafului 66 din Decizia nr. 28/2018 a ÎCCJ este pertinentă şi legală, aceasta reprezentând un motiv suplimentar şi nu exclusiv în luarea deciziei, nelegalitatea/nejustificarea măsurilor a căror anulare a fost dispusă s-a reţinut aşa cum rezultă şi din considerente - paragraf 1 pag. 7/13 sentinţă.

2. Intimata BEJ D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova ca fiind nefondat.

Apărările formulate de aceasta vizează aplicarea şi interpretarea în mod corect a dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv Ordinul nr. 2561/C/30.06.2012, sens în care arată că în mod corect instanţa de fond a constatat că "onorariul minimal calculat pentru cele trei dosare de executare este de 1.467.782,53 RON, onorariu maximal este de 2.930.464,72 RON, iar onorariul perceput de executorul judecătoresc este de 2.172.225,23 RON".

Se arată de către intimată împrejurarea că critica ce vizează interpretarea şi aplicarea Ordinului menţionat nu poate fi primită în raport de faptul că onorariul executorului judecătoresc trebuie stabilit prin raportare la valoarea creanţei din titlurile executorii, respectiv la suma de 291.456.506,95 RON şi nu la suma executată prin poprire din conturile debitoarei B. Cheltuielile de executare nu sunt stabilite şi nu sunt condiţionate de realizarea obligaţiei stabilite în titlu, ci ele sunt stabilite prin raportare la "valoarea creanţei ce face obiectul executării silite " schema de calcul menţionată de recurentă fiind lipsită de efecte.

Susţine, de asemenea intimata BEJ D. că hotărârea atacată este corectă sub aspectul reţinerii că cenzurarea cheltuielilor de executare nu se poate face decât pe calea contestaţiei la executare conform dispoziţiilor art. 670 alin. (4) C. proc. civ., contestaţie la executare ce nu a fost formulată de debitoarea B.

Se susţine că prin măsura stabilită la pct. 4.11 din Dispoziţia obligatorie şi menţinută prin Decizia nr. 63/P/04.08.2017 se forţează o veritabilă repunere în termenul de formulare a unei contestaţii la executare împotriva încheierilor prin care au fost stabilite cheltuielile de executare de către BEJ D., deşi la momentul emiterii acestor Încheieri, debitoarea B. nu a înţeles să uzeze de calea legală a contestaţiei la executare. Or, nefiind contestate, aceste încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare au căpătat caracter definitiv, neexistând niciun fel de posibilitate alternativă de repunere în discuţie a acestor cheltuieli, respectarea normelor şi procedurilor interne fiind de esenţa unui stat de drept real şi funcţional.

O a doua apărare formulată de intimatul BEJ D. este centrată pe interpretarea şi aplicarea în mod eronat de către recurentă a dispoziţiilor art. 669 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în sensul că obligaţia de plată revine creditorului.

În acest sens arată că analizând conţinutul celor trei Încheieri reiese că acestea respectă dispoziţiile art. 657 C. proc. civ. fiind consemnată menţiunea că "potrivit art. 669 alin. (2) C. proc. civ. cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul în care creditorul a renunţat la executare, situaţie în care vor fi suportate de acesta".

Susţine intimatul BEJ D. că în conformitate cu dispoziţiile art. 670 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. creditorul avea obligaţia să avanseze doar cheltuielile necesare pentru îndeplinirea actelor prin care se iniţiază executarea silită, iar obligaţia de a suporta cheltuielile concrete ocazionate de efectuarea executării silite revine intimatei-reclamante B. întrucât acestea se datorează exclusiv culpei sale atâta vreme cât în calitate de debitor nu a înţeles să execute de bună voie sumele de plată stabilite prin cele trei hotărâri judecătoreşti.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Controlul judiciar declanşat de intimata-reclamantă B. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 60/P/31.07.2017 emisă de Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, a legalităţii Dispoziţiei obligatorii nr. 786/13.03.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova cu referire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 14 şi nr. 15 precum şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. CRR-AIF 785/13.03.2017 cu referire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 14 şi nr. 15.

Controlul judiciar declanşat de intimatul-reclamant BEJ D. are ca obiect verificarea legalităţii Dispoziţiei Obligatorii nr. CRR - AIF 786/13.03.2017 în ceea ce priveşte măsurile stabilite la pct. 4.11 şi a Deciziei nr. 63/P/04.08.2017.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Craiova a admis acţiunea formulată de cele două reclamante şi a dispus anularea Deciziilor 60/P/2017 şi 63/P/2017, precum şi anularea, în parte, a Raportului de inspecţie economico-financiară CRR - AIF 785/2017 şi Dispoziţia obligatorie 786/2017 pentru măsurile 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, reţinând, în esenţă, aplicabilitatea în cauză a paragrafului 66 din Decizia nr. 28/2018 a ÎCCJ şi a paragrafului 60 din Decizia nr. 38/2018 a ÎCCJ în raport de starea de insolvenţă a debitoarei B..

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte această soluţie în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident situaţiei de fapt, reţinând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, constată Înalta Curte că actul normativ în temeiul căruia a fost efectuată inspecţia economico-financiară a fost reprezentat de O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economic-financiare şi a H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare.

Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile acestor acte normative au fost interpretate în mod eronat de Curtea de Apel Craiova.

În conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 "decizia obligatorie reprezintă actul administrativ financiar emis de organele de inspecţie economico-financiară, în aplicarea prevederilor legale privind obligativitatea operatorului economic de a îndeplini măsurile stabilite".

De asemenea, observă Înalta Curte că prevederile alin. (2) al aceluiaşi art. 28 din H.G. nr. 101/2012 dispun:

" (2) Dispoziţia obligatorie se emite, în formă scrisă, în baza constatărilor din raportul de inspecţie economico-financiară şi cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului de inspecţie economico-financiară emitent;

b) data la care a fost emisă şi data de la care îşi produce efectele;

c) datele de identificare a operatorului economic sau a persoanei împuternicite de acesta, după caz;

d) măsurile dispuse pentru fiecare deficienţă constatată, persoanele responsabile şi termenele de îndeplinire a acestora;

e) motivele de fapt şi temeiul de drept;

f) contul în care operatorul urmează să plătească sumele stabilite în sarcina acestuia;

g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului de inspecţie economico-financiară, potrivit legii;

h) ştampila organului de inspecţie economico-financiară emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a plângerii prealabile şi organul de inspecţie economico-financiară la care se depune aceasta.

Alin. (5) al art. 28 din H.G. nr. 101/2012 prevede: "(5)Dispoziţia obligatorie reprezintă titlu de creanţă pentru sumele cuvenite bugetului general consolidat înscrise în aceasta".

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că actul administrativ financiar emis la finalizarea inspecţiei economico-financiare poate cuprinde atât sume cuvenite bugetului de stat stabilite în sarcina operatorului economic controlat, cât şi măsuri dispuse pentru fiecare deficienţă constatată, persoanele responsabile şi termenele de îndeplinire a acestora, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 care prevăd: "(5) Măsurile dispuse prin dispoziţia obligatorie pentru plata obligaţiilor datorate, înlăturarea, corectarea, prevenirea neregulilor constatate în activitatea operatorilor economici controlaţi, recuperarea pagubelor produse şi pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile sunt obligatorii de la data comunicării acesteia".

Analizând conţinutul Dispoziţiei obligatorii 786/2017, constată Înalta Curte că în sarcina intimatei reclamante B. au fost stabilite măsuri de recuperare a sumelor stabilite de inspecţia economico-financiară urmare controlului efectuat. Că este aşa rezultă, fără putinţă de tăgadă, din conţinutul Dispoziţiei obligatorii nr. 786/13.03.2017 în care se arată: "În baza art. 21 alin. (5) din O.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare şi a art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012 dispunem următoarele măsuri: (...)"

Prin acest act administrativ financiar constată Înalta Curte ca organele de inspecţie financiară nu au stabilit debite suplimentare în sarcina intimatei reclamante B. cu titlu de creanţe fiscale (impozite şi taxe datorate bugetului de stat), ci dimpotrivă, prin actele administrative contestate au fost dispuse de către organele de inspecţie financiară în sarcina B. măsuri de recuperare a sumelor de bani stabilite prin Decizia obligatorie. Constată Înalta Curte că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că sumele a căror recuperare a fost dispusă prin Dispoziţia obligatorie nr. 786/2017 ar fi creanţe fiscale deţinute de către recurentă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în calitate de creditoare, faţă de intimata-reclamantă B., în calitate de debitoare.

În această situaţie, constată Înalta Curte că instanţa de fond a calificat în mod eronat natura sumelor stabilite prin Decizia obligatorie nr. 786/2017 ca fiind creanţe fiscale, calificare eronată ce a determinat analizarea actului administrativ atacat prin raportare la normele speciale prevăzute de Legea insolvenţei nr. 85/2014 cât şi prin raportare la Deciziile nr. 28/2018 şi nr. 38/2018, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. .

Procedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

Este de necontestat că A. S.R.L. se află în procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2014, însă procedura insolvenţei are drept scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitoarei.

Prin Decizia obligatorie nr. 786/13.03.2017 nu a fost mărit pasivul A. S.R.L., ci dimpotrivă, măsurile de recuperare dispuse de organele de inspecţie au ca efect final mărirea patrimoniului debitoarei B. aflată în insolvenţă atâta vreme cât A. S.R.L. trebuie să recupereze sumele stabilite prin acest act administrativ financiar, de această mărire putând beneficia creditorii A. S.R.L..

Pe de altă parte, observând atât Decizia nr. 28/2018 cât şi Decizia nr. 38/2018 ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că prin aceste decizii problema de drept care s-a cerut a fi lămurită a fost cea a priorităţii aplicării între două norme cu caracter special, pe de o parte, dispoziţiile art. 1473 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi art. 76 din Legea nr. 85/2006, în procedura de recuperare a unei creanţe fiscale împotriva unui debitor aflat în procedura de insolvenţă, Înalta Curte stabilind că, dintre cele două legi speciale aflate în concurs, este aplicabilă cu prioritate Legea nr. 85/2006 care reglementează procedura insolvenţei.

În acest sens, Înalta Curte reţine la pct. 66 şi 67 din Decizia nr. 28/2018:

" 66. În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal. Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de stabilire a creanţelor fiscale şi de recuperare a creanţelor fiscale împotriva debitorilor care nu se află în situaţii speciale, cum este procedura de insolvenţă, iar Legea nr. 85/2006 reglementează procedura specială de realizare a tuturor creanţelor, inclusiv a creanţelor fiscale faţă de un debitor în insolvenţă.

67. Prin urmare, raportat la modalitatea de realizare a creanţelor faţă de un debitor aflat în procedura de insolvenţă, se aplică cu prioritate dispoziţiile legii insolvenţei, organul fiscal neputând să îşi mai valorifice propria creanţă, neînscrisă la masa pasivă în procedura colectivă, prin respingerea cererii de rambursare T.V.A. în procedura reglementată de art. 1473 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal."

În atare situaţie, constată Înalta Curte că prin cele două decizii nr. 28/2018 şi 38/2018 a fost lămurită problema priorităţii aplicării între două norme cu caracter special, problemă ce s-a cerut a fi lămurită în situaţia în care organul fiscal stabileşte debite suplimentare datorate de debitorul aflat în procedura insolvenţei.

Cum însă, în prezenta cauză, nu au fost stabilite debite suplimentare datorate de A. S.R.L., analiza efectuată de instanţa de fond este una eronată.

Faţă de aceste motive, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, fără a cerceta fondul cauzei, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În raport cu această soluţie, nu se mai impune analizarea celorlalte critici aduse de recurentă sentinţei atacate, instanţa de fond urmând să cerceteze toate argumentele şi apărările formulate de părţile raportului juridic, atât prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinările formulate, cât şi prin cererea de recurs şi întâmpinările formulate în acest stadiu procesual.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva Sentinţei nr. 146/2019 din 12 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2021.

GGC - NN