Anularea raportului de control al CNSA și prorogarea competenței teritoriale prin depășirea termenului de invocare a excepției

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Raportului de control nr. x/25.10.2019 şi a măsurilor dispuse în cuprinsul acestuia, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că în urma controlului realizat de către Direcţia Generală Control şi Antifraudă, prin reprezentanţii săi, a fost întocmit Raportul de control nr. x/25.10.2019, fiind propuse anumite măsuri legale împotriva sa, pe care le consideră nelegale şi netemeinice.

La data de 15.01.2021 reclamanta a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei prin raportare la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii legale imperative în baza cărora instanţa competentă este Curtea de Apel Ploieşti, faţă de sediul societăţii reclamante.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin Sentinţa civilă nr. 28 din data de 15 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată de reclamantă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că la primul termen de judecată cu procedura completă şi la care se puteau pune concluzii, reclamanta a invocat în scris excepţia de necompetenţă teritorială de ordine publică, în considerarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său", norme cu caracter special prin care se reglementează competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ, în aplicarea cărora revine Curţii de Apel Ploieşti competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei de anulare a Raportului de control contestat.

2.2. Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 126 din 8 septembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

În esenţă, instanţa a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 09.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza şi că nu se mai putea reveni asupra încheierii interlocutorii, competenţa rămânând dobândită primei instanţe învestite.

II. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport de obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamantă îl constituie anularea Raportului de control DGCA nr. x/25.10.2019 emis de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, precum şi a măsurilor dispuse în cuprinsul acestuia, respectiv obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Problema care a generat conflictul de competenţă între cele două instanţe priveşte stabilirea competenţei teritoriale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecăţii şi în raport cu prevederile legale incidente în materie, prin prisma dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. ce reglementează obligaţia instanţei de a-şi verifica competenţa de soluţionare a cauzei.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a reţinut prin încheierea de şedinţă din data de 09.10.2020, în temeiul art. 131 din C. proc. civ., că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza pendinte. Ulterior, la termenul din 15.01.2021, urmare formulării de către reclamantă a unor note scrise prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, apreciind că această din urmă instanţă este competentă în considerarea normelor cu caracter special cuprinse la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ce reglementează competenţa teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat.

Curtea de Apel Ploieşti a reţinut, la rândul său, că nu este competentă să soluţioneze cauza pendinte, având în vedere pronunţarea încheierii cu caracter interlocutoriu din data de 09.10.2020, de către prima instanţă învestită, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, competenţa de soluţionare rămânând dobândită acesteia.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă faptul că, fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanţe - 16.04.2020), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competenţa stabilită de textul de lege mai sus menţionat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.

În raport de dispoziţiile legale citate, competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, însă, în speţă, se constată că, deşi excepţia a fost invocată în faţa primei instanţe, nu s-a respectat momentul până la care aceasta putea fi valabil invocată.

Prin urmare, Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu soluţia adoptată prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ."

Din considerentele deciziei antereferite rezultă că instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca necompetenţa materială şi poate declina competenţa instanţei iniţial învestite pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

Astfel, a statuat Înalta Curte că instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen şi va trebui să-i trimită acesteia dosarul. De asemenea, s-a reţinut că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă constituie o consolidare a competenţei în favoarea instanţei sesizate, fapt ce nu poate fi ignorat.

În cauză, se reţine că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, respectiv la data de 09.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze această cauză, pronunţând o încheiere interlocutorie. Ulterior, la data de 15.01.2021, urmare depunerii la dosar a unor note scrise de către reclamantă, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că instanţa de la sediul reclamantei este competentă în soluţionarea cauzei, revenind astfel asupra soluţiei stabilite prin încheierea interlocutorie din data de 09.10.2020.

Potrivit art. 235 teza I din C. proc. civ., instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de încheierile interlocutorii.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.", iar în temeiul art. 131 alin. (1) din acelaşi act normativ, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că "În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menţionate sunt expresia intenţiei legiuitorului de a stabili clar aspectul competenţei unei instanţe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenţei atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuţie necompetenţa instanţei, respectiv lipsirea instanţei sesizate de posibilitatea invocării necompetenţei cu depăşirea termenului procedural menţionat, cu consecinţa corelativă a consolidării competenţei instanţei iniţial învestite, independent de norma care reglementează competenţa instanţei.

Cu alte cuvinte, modificările aduse prin dispoziţiile art. 130 şi art. 131 din C. proc. civ. au urmărit implementarea principiului accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., prin stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială, şi anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune şi concluzii.

În speţă, se constată că la termenul din data de 09.10.2020, la care părţile au fost legal citate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa a tranşat aspectul competenţei sale generale, materiale şi teritoriale, procedând astfel în aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, cum în mod corect a reţinut şi instanţa învestită prin declinare, Curtea de Apel Bucureşti rămâne învestită să soluţioneze acţiunea în fond, fără a mai putea reveni asupra încheierii interlocutorii pronunţate şi fără a mai putea invoca excepţia în discuţie ulterior depăşirii termenului legal, în condiţiile în care competenţa teritorială a fost deja dobândită de această instanţă prin efectul pronunţării încheierii din 09.10.2020. Înalta Curte va da astfel eficienţă Deciziei nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, urmând să constate, în raport de considerentele acesteia, că a operat prorogarea de competenţă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti pentru neinvocarea excepţiei în termenul legal.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Faţă de considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.

GGC - NN