Jurisdictional conflict over judicial salary recalculation claims: labor dispute versus administrative litigation classification

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 04.01.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timişoara, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

I. Pentru perioadele 07.12.2017 - 01.04.2018 şi 01.07.2019 până în prezent, în care a fost detaşat în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii:

I.1. obligarea pârâţilor Consiliul Naţional al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale sale luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordat altor judecători prin hotărâri judecătoreşti definitive, începând cu data de 07.12.2017 şi în continuare, până la recunoaşterea dreptului pretind şi încetarea situaţiei de discriminare;

I.2. obligarea pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii la plata sumei reprezentând diferenţa dintre venitul la care reclamantul este îndreptăţit potrivit celor specificate la pct. I şi venitul efectiv încasat, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie;

I.3. obligarea pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei specificate la pct. II, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată până la data plăţii efective.

II. Pentru perioada 02.04.2018 - 30.06.2019, în care a activat în calitate de judecător în cadrul Curţii de Apel Timişoara:

II.1. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale sale luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordat altor judecători prin hotărâri judecătoreşti definitive, începând cu data de 02.04.2018 şi în continuare până la recunoaşterea dreptului pretind şi încetarea situaţiei de discriminare;

II.2. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre venitul la care este îndreptăţit potrivit celor specificate la pct. I şi venitul efectiv încasat, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie;

II.3. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei la plata dobânzii penalizatoare aferente sumei specificate la pct. II, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată până la data plăţii efective.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că are calitatea de judecător definitiv, conform Decretului Preşedintelui României nr. 250/04 aprilie 2002, publicat în M. Of. nr. 299/07.05.2002, şi în perioadele 01.10.2015 - 01.04.2018 şi 01.07.2019 până în prezent, a fost detaşat în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, în calitate de formator cu normă întreagă, iar în perioada 02.04.2018 - 30.06.2019 a activat în calitate de judecător în cadrul Curţii de Apel Timişoara, justificând astfel chemarea în judecată în calitate de pârâţi a Institutului Naţional al Magistraturii (ordonator secundar de credite) şi a Consiliului Superior al Magistraturii (ordonator principal de credite) şi respectiv a Curţii de Apel Timişoara (ordonator secundar de credite) şi a Ministerului Justiţiei (ordonator principal de credite).

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin Sentinţa nr. 2173 din 25 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timişoara, Institutul Naţional al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a apreciat, în esenţă, că pretenţiile reclamantului rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins a fi efectuată în mod nelegal de către Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 care stabilesc competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1211 din 10 septembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timişoara, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea soluţionării cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.

În esenţă, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din C. muncii, apreciind că obiectul dedus judecăţii este reprezentat de plata unor drepturi de natură salarială, generate de existenţa unor raporturi de dreptul muncii, în virtutea cărora competenţa soluţionării litigiului aparţine tribunalelor, secţiilor/completurilor specializate în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

II. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport de obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamant îl constituie obligarea pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timişoara, Institutul Naţional al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să-i recalculeze indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordat altor judecători prin hotărâri judecătoreşti definitive, începând cu data de 07.12.2017 şi în continuare, respectiv începând cu data de 02.04.2018 şi în continuare, până la recunoaşterea dreptului pretins şi încetarea situaţiei de discriminare. Totodată, a solicitat plata diferenţelor dintre venitul la care este îndreptăţit şi venitul efectiv încasat, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată până la data plăţii efective.

Problema care a generat conflictul de competenţă între cele două instanţe priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecăţii şi în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel, Tribunalul Bucureşti a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 cap. VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, reţinând că în situaţia de faţă, contestându-se reîncadrarea şi solicitându-se recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare, reîncadrare ce nu poate fi efectuată decât printr-un Ordin al Ministerului Justiţiei, legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut însă că nu sunt incidente prevederile Legii speciale nr. 153/2017, apreciind că prezenta cauză reprezintă un veritabil litigiu de muncă, fiind de competenţa instanţei specializate în soluţionarea cauzelor de conflicte de muncă şi asigurări sociale de la domiciliul reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanţa de conflicte de muncă şi asigurări sociale a tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00 prevăzut de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum şi plata diferenţelor rezultate între venitul la care este îndreptăţit şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

În speţă, se reţine că nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziţii de excepţie sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti doar în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puţin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest articol de lege.

Aşadar, litigiul dedus judecăţii nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), necircumscriindu-se, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De asemenea, este de observat faptul că reclamantul nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte şi nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite şi neplătite.

Or, din moment ce nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 lit. p) şi art. 208 din Legea nr. 62/2011 şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 495/16.07.2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din C. muncii prevede că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar conform art. 269 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În egală măsură, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competenţa în materie. Astfel, potrivit textului de lege antereferit:

"conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

În consecinţă, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamant se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competenţa materială revenind, aşadar, în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Faţă de considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Apel Timişoara, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.

GGC - NN