Jurisdiction over unpaid indemnities for Economic and Social Council members: Labor versus administrative competence under the Labor Code

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 27.07.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic şi Social, obligarea acestuia la plata indemnizaţiilor restante, în cuantum de 9.521 RON, aferente perioadei 6 aprilie - 31 iulie 2020, actualizate cu rata indicelui de inflaţie la momentul plăţii şi la plata dobânzii legale corespunzătoare acestor indemnizaţii, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale

Prin încheierea din data de 02 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic şi Social, în favoarea secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

În considerentele sentinţei a reţinut că indemnizaţia reclamantei nu are caracterul unor drepturi salariale, având în vedere că între părţi nu există un contract de muncă, nu există subordonarea reclamantei faţă de pârât şi nu există obligaţii ale acesteia derivate din raportul de subordonare.

S-a mai reţinut că reclamanta este numită membru în cadrul Plenului Consiliului Economic şi Social pentru o perioadă de 4 ani, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 856 din data de 31 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic şi Social, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispune suspendarea judecăţii cauzei şi sesizarea ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea stabilirii instanţei competente.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea Consiliului Economic şi Social la plata indemnizaţiilor lunare cuvenite reclamantei, membru în Plenul CES conform Deciziei nr. 106/20.09.2016.

A mai constatat că instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să soluţioneze cererile formulate de persoanele vătămate, având ca obiect anularea unor acte administrative tipice sau asimilate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 57/2019, în vigoare la data cererii de chemare în judecată, instanţa de contencios administrativ este competentă inclusiv în soluţionarea cererilor având ca obiect aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ.

Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a investit instanţa de judecată cu o cerere în anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, ci cu o acţiune în pretenţii, derivând din executarea mandatului pe care aceasta îl deţine, în calitate de membru al Plenului Consiliului Economic şi Social din partea UGIR.

Analizând dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 248/2013, privind organizarea şi funcţionarea CES, a reţinut că, în calitate de membru al Plenului CES, reclamanta nu deţine calitatea de funcţionar public, conform dispoziţiilor art. 371 şi următoarele din Codul administrativ.

Astfel, a apreciat că, în ceea ce priveşte cererea de plată a indemnizaţiei cuvenite pentru executarea mandatului de membru al CES, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 536 din Codul administrativ. Cu toate acestea, deşi reclamanta nu pretinde executarea unor obligaţii derivând dintr-un contract individual de muncă, potrivit art. 278 din Legea nr. 53/2003, cererea sa nu este exclusă de la aplicare în baza acestui text de lege, având în vedere că normele de dreptul muncii sunt norme cu caracter general, aplicabile ori de câte ori nu există dispoziţii legale contrare şi atunci când specificul raporturilor de muncă nu este incompatibil cu acestea.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că exercitarea mandatului de membru în Plenul CES are valoarea unui raport de munca sui generis; că pe durata ocupării calităţii de membru în plenul CES, titularul se afla în serviciul statului şi primeşte o indemnizaţie lunară, care este asimilată unui venit salarial.

Instanţa a mai reţinut că reclamanta ocupă o calitate dobândită prin mandat obţinut direct, prin numire în condiţiile legii, motiv pentru care se poate aprecia că raportul juridic născut din exercitarea de către reclamantă a mandatului de membru în Plenul CES constituie un raport juridic de muncă, sui generis, deşi nu este întemeiat pe un contract individual de muncă.

Mai mult, Legea specială de organizare şi funcţionare a CES nr. 248/2013 nu cuprinde dispoziţii speciale în materia raporturilor de muncă, privite în sens larg, care să excepteze aplicarea directă a dispoziţiilor din Codul muncii, derogatorii de la dreptul comun.

În acelaşi sens, a reţinut considerentele Deciziei nr. 16/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii sunt aplicabile şi în privinţa raporturilor juridice ce iau naştere în executarea mandatului de primar/viceprimar şi că intră în categoria raporturilor de muncă (de serviciu) şi raporturile care îi vizează pe funcţionarii publici civili sau militari, soldaţii şi gradaţii voluntari, persoanele care deţin demnităţi publice, magistraţii şi magistraţii-asistenţi, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrii cooperatori, precum şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.

Curtea de apel a apreciat că şi cauza de faţă se înscrie în ipotezele de mai sus, întrucât raporturile juridice de muncă pot exista atât în prezenţa, cât şi în lipsa unui contract individual de muncă, deşi raportul de subordonare are un caracter specific în ipoteza unor raporturi de muncă ce nu au la bază un contract individual de muncă, neputându-se identifica cu cel clasic, specific contractului de muncă.

De asemenea, instanţa a subliniat că din prevederile legii speciale nu se poate identifica vreo incompatibilitate a dispoziţiilor Codului muncii cu specificul raporturilor juridice analizate, motiv pentru care art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii reprezintă texte legale care rezolvă în speţă chestiunea referitoare la competenţa instanţei, aceasta revenind instanţelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă.

II. Decizia ÎCCJ pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte normele de drept aplicabile raporturilor dintre reclamantă şi instituţia angajatoare, apte să determine competenţa materială de soluţionare a cauzei.

În acord cu cele reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că reclamanta are calitatea de membru în cadrul Plenului Consiliului Economic şi Social, fiind numită pentru o perioadă de 4 ani, iar indemnizaţia pe care reclamanta o solicită prin acţiunea de faţă are natura unor drepturi salariale, independent de împrejurarea că a fost sau nu încheiat un contract individual de muncă.

Aceasta pentru că Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii recunoaşte atât raporturile de muncă ce au la bază un contract colectiv, respectiv individual de muncă, cât şi pe cele ce au loc în lipsa unui asemenea contract, constituind dreptul comun în materia raporturilor de muncă.

În acest sens, se constată că în mod corect a reţinut curtea de apel că Legea specială de organizare şi funcţionare a CES nr. 248/2013 nu cuprinde dispoziţii speciale în materia raporturilor de muncă, privite în sens larg, care să excepteze aplicarea directă a dispoziţiilor din Codul muncii, derogatorii de la dreptul comun şi nici nu prevede vreo incompatibilitate a dispoziţiilor Codului muncii cu specificul raporturilor juridice analizate, astfel că în speţă se impune aplicarea dispoziţiilor Codului muncii referitoare la competenţa instanţei, aceasta revenind instanţelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă.

Faptul că între părţi nu există un contract de muncă ori că reclamanta este numită membru în cadrul Plenului Consiliului Economic şi Social pentru o perioadă de 4 ani, nu sunt de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei de către instanţele de contencios administrativ şi fiscal, câtă vreme nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, întrucât reclamanta urmăreşte obligarea pârâtului Consiliul Economic şi Social la plata unor indemnizaţii restante, aferente unor raporturi de muncă pe care le are cu acesta, şi nu solicită anularea unui act administrativ emis de către o autoritate publică, respectiv nu este persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţei de dreptul muncii, în speţă, Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Economic şi Social, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 octombrie 2021.

GGC - NN