FGA traffic accident damages claim: annulment and remand for insufficient reasoning on non-patrimonial reparation

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.08.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 15839 din 16.07.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare în totalitate a plăţii creanţei solicitate, conform cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.11.2016, respectiv 190.618 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1044 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte Decizia nr. 15839/16.07.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la soluţionarea Cererii de despăgubire nr. x/18.11.2016 în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantului A. despăgubiri în cuantum de 22.500 RON, pentru zilele de îngrijiri medicale şi daune morale ocazionate de accidentul de circulaţie produs în data de 21.10.2015; a respins restul pretenţiilor reclamantului şi a menţinut în rest prevederilor Deciziei nr. 15839/16.07.2018 emise de pârât cu privire la daune materiale.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva Sentinţei civile nr. 1044 din 19 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea în tot a contestaţiei formulate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că, în cadrul procedurii de soluţionare a pretenţiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, au fost stabilite criterii determinante în cazul vătămărilor corporale, fiind stabilite praguri valorice în funcţie de gravitatea vătămării şi numărul de zile de îngrijiri medicale, iar pentru situaţiile în care despăgubirile sunt solicitate ca urmare a unui deces, la stabilirea despăgubirilor sunt avute în vedere valorile medii precizate în Ghidul FPVS, în raport cu gradul de rudenie cu persoana decedată.

Susţine că despăgubirile s-au stabilit într-o măsură în care să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei, cu individualizarea daunelor morale în raport cu circumstanţele concrete ale producerii evenimentelor. În cauză, partea vătămată a necesitat pentru vindecare un număr de circa 45 zile de îngrijiri medicale, iar faţă de numărul zilelor de îngrijiri şi faţă de consecinţele vătămării, s-a stabilit acordarea unei sume de 400 RON/zi de îngrijire medicală, conform Anexei 2 - Pragul 2 a Procedurii de soluţionare pe cale amiabilă, rezultând suma de 18.000 RON daune morale.

Pentru daunele materiale au fost depuse înscrisuri justificative doar pentru suma de 318 RON, reprezentând cheltuieli rezultate direct din vătămarea produsă reclamantului în urma evenimentului rutier, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, petentul depunând înscrisurile justificative constând în bonul fiscal nr. x/24.10.2015 - 280 RON şi chitanţa nr. x/27.10.2015 - 38 RON.

Critică faptul că instanţa de fond a majorat cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului la suma de 22.500 RON, considerând că suma de 400 RON/zi de îngrijire medicală este insuficientă, motiv pentru care a stabilit daunele morale la 500 RON/zi.

Consideră că prima instanţă a interpretat greşit legislaţia aplicabilă, deoarece, deşi a reţinut că stabilirea unei sume pentru fiecare zi de îngrijiri medicale reprezintă un reper rezonabil, uşor de cuantificat, totuşi a acordat o sumă de 500 RON/zi de spitalizare reprezentând daune morale, în condiţiile în care conform Anexei 2, pentru vătămări corporale grave, necesitând între 30 de zile şi 90 de zile îngrijiri medicale se acorda despăgubiri în cuantum de 210 - 500 RON/zi.

Recurentul-pârât susţine că a analizat în mod corect cererea de despăgubire, câtă vreme s-a raportat la cele 45 de zile de îngrijiri medicale, încadrând despăgubirile potrivit Anexei 2 a procedurii interne, respectiv a Deciziei FGA nr. 258/2016, la pragul 2. Cum numărul de zile de îngrijiri medicale a fost de 45, îndreptat spre minim, a apreciat că nu se poate acorda maximul prevăzut de lege, adică 500 RON/zi de îngrijire medicală.

Precizează că FGA face plata către creditorii de asigurări din propriile surse şi nu din sursele asigurătorului în faliment, fiind o schemă de garantare, iar garanţia pe care acesta o acordă este cea a plăţii unei despăgubiri în condiţiile insolvenţei unui asigurător.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat recurs incident reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 15839 din 16.07.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare în totalitate a plăţii creanţei solicitate, conform cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.11.2016, respectiv 190.618 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că autoturismul care a produs accidentul era asigurat la B. S.A. şi că prin Sentinţa nr. 132/2017 din data de 16.02.2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului asiguratorului, motiv pentru care la data de 18.11.2016 a adresat o cerere de despăgubire Fondului de Garantare a Asiguraţilor, înregistrată sub nr. x/18.11.2016.

Mai arată că: în urma evenimentului din data de 21.10.2015, a suferit o contuzie forte la omoplatul stâng şi o fractură cominutivă la omoplatul stâng, pentru care a avut nevoie de 45 de zile de îngrijiri medicale; procesul de refacere a sănătăţii a fost unul dificil, îngreunat de vătămările fizice produse şi de disconfortul psihic; întrucât nu a avut nicio vină în producerea accidentului, consideră că se impune ca prejudiciul moral să fie compensat în întregime.

Consideră că la stabilirea întinderii despăgubirilor trebuie avute în vedere anumite criterii şi principii care au fost formulate în doctrină şi jurisprudenţă, privind: gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanţa valorii lezate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferinţelor şi intensitatea lor, ecoul social al suferinţei şi influenţa asupra vieţii personale şi sociale, importanţa şi interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepţie, care pot duce la alterarea personalităţii persoanei prejudiciate, aspecte şi corelaţii legate de vârsta, sexul, viaţa familială şi socială a persoanei prejudiciate.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în speţă prezintă interes dispoziţiile art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie" şi art. 1.385 alin. (1) C. civ., conform căruia "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Apreciază că sunt incidente şi dispoziţiile art. 1387 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1) C. civ.

Art. 1387 alin. (1) C. civ.:

"în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din munca de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale."

Art. 1391 alin. (1):

"în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială."

Precizează că prejudiciul moral este foarte greu de dovedit, acesta manifestându-se prin excelenţă la nivel subiectiv, alterând echilibrul emoţional al persoanelor prejudiciate, iar cu privire la dovedirea existenţei şi întinderii prejudiciului moral unele instanţe au apreciat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, iar altele, din contră, au considerat că este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate.

Recurentul-reclamant susţine că este necesară o minimă dovadă, însă aceasta priveşte existenţa efectivă a acestor suferinţe şi nu evaluarea lor. Or, acest aspect rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosar.

Consideră că la determinarea efectivă a cuantumului instanţa face o serie de confuzii, care au condus la aplicarea eronată a dispoziţiilor legale şi a practicii judecătoreşti în materie. În primul rând, instanţa a confundat zilele de spitalizare cu zilele de îngrijiri medicale pentru refacerea sănătăţii, considerând că aceste două noţiuni sunt sinonime, iar o altă confuzie se referă la faptul că a corelat prejudiciul moral exclusiv cu numărul de zile de îngrijiri medicale.

Pe de altă parte, susţine că instanţa şi-a bazat alegerea sumei forfetare de 500 de RON nu pe criterii proprii şi pe o analiză proprie, ci pe o Decizie internă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, respectiv Decizia FGA nr. 258/2018. Analizând această decizie internă, precum şi Decizia nr. 142/26.05.2016, emisă tot de FGA, prin care aprobă "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (...)", susţine că această procedură fost fundamentată în mare măsură pe Ghidul FPVS privind soluţionarea daunelor morale, care nu reprezintă un veritabil instrument în aprecierea şi compensarea prejudiciului suferit de victima unui accident auto, întrucât reprezintă exclusiv o centralizare şi o statistică a hotărârilor pronunţate în cauze similare, iar pe de altă parte are în vedere practica în materie până în anul 2012, nefiind actualizat. Astfel, acesta nu are valoare de izvor de drept şi nu obligă instanţa, aprecierea prejudiciului rămânând prerogativa exclusivă a instanţei de judecată.

Mai arată că, în mod eronat, recurentul-pârât a susţinut că legislaţia nu prevede un plafon maxim de despăgubire, câtă vreme art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că plata de către FGA a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

4. Apărările formulate

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca netemeinic şi nefondat, apreciind că prima instanţă a majorat în mod corect cuantumul daunelor morale solicitate.

4.2. Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului incident.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării recursului incident, susţine că în materia contenciosului administrativ nu pot fi incidente dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 474 C. proc. civ., care prevăd că recursul incident se depune odată cu întâmpinarea, respectiv în 30 de zile de la comunicarea recursului principal. Susţine că nu se poate considera că aceste dispoziţii devin incidente şi în calea de atac a recursului, în baza art. 491 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentului-pârât, termenul în care poate fi declarat recursul incident nu poate depăşi termenul în care se poate formula recursul principal.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului incident, arată că: recurentul-reclamant prezintă situaţia de fapt şi nu face o încadrare în motivele de casare ale hotărârii recurate, fără a arăta textele de lege nerespectate de către prima instanţă şi reluând susţinerile de la fond; prin cererea de recurs incident sunt aduse critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, care să poată fi circumscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului incident şi admiterea recursului principal, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării recursului incident, în raport cu termenul de 30 zile de la comunicarea recursului principal pentru declararea recursului incident, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Critica recurentului-pârât vizează faptul că în materia contenciosului administrativ nu pot fi incidente dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 474 C. proc. civ., care prevăd că recursul incident se depune odată cu întâmpinarea, respectiv în 30 de zile de la comunicarea recursului principal, respectiv faptul că termenul în care poate fi declarat recursul incident nu poate depăşi termenul în care se poate formula recursul principal.

Înalta Curte constată că dispoziţiile legale privind termenul în care se poate declara recursul incident, sunt următoarele:

Art. 474 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 4711 alin. (4)."

Art. 491 alin. (2) C. proc. civ., ce transpune aplicarea textului de lege de mai sus în calea de atac a recursului:

"(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător."

Cum Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu conţine nicio prevedere specială care să reglementeze termenul de depunere a recursului incident, în temeiul dispoziţiilor art. 28 din acest act normativ, normele speciale din materia contenciosului administrativ se completează cu dreptul comun, respectiv cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului-pârât sunt nefondate, având în vedere că, în lipsa unor alte reglementări referitoare la termenul de declarare a recursului incident, se aplică termenele din C. proc. civ., care completează Legea nr. 554/2004, conform art. 28 din acest act normativ, orice altă interpretare adăugând la lege.

Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât referitoare la faptul că termenul de declarare a recursului incident nu poate fi mai mare decât cel de declarare a recursului principal, sunt lipsite de temei legal şi nu pot fi reţinute.

Astfel, verificând înscrisurile de la dosar, se constată că recursul principal a fost comunicat reclamantului la data de 10.07.2019, iar recursul incident a fost depus odată cu întâmpinarea, la data de 12.08.2019, conform ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă de la dosar.

Termenul de 30 de zile se împlinea la data de 10.08.2019, care a căzut într-o zi de sâmbătă, motiv pentru care acestea s-a prelungit până în prima zi lucrătoare următoare, ultima zi de depunere a recursului incident fiind 12.08.2019.

Prin urmare, recursul incident a fost depus în termen, motiv pentru care, în temeiul art. 248 C. proc. civ., coroborat cu art. 474 şi 491 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului incident.

2.2. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului incident, invocată de către recurentul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât recurentul-reclamant a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând textele de lege din C. civ. pe care le apreciază a nu fi fost analizate de către instanţa de fond, precum şi argumentele aduse în sprijinul acestui punct de vedere.

Mai mult, a criticat modalitatea în care prima instanţă a procedat la determinarea efectivă a cuantumului despăgubirilor solicitate, arătând aspectele pe care a considerat că instanţa nu le-a avut în vedere.

În consecinţă, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului incident.

2.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învesti instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 15839 din 16.07.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare în totalitate a plăţii creanţei solicitate, conform cererii de plată înregistrate sub nr. x/18.11.2016, respectiv 190.618 RON.

Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă acordarea către reclamant a unor despăgubiri constând în daunele morale la care este îndreptăţit, ca urmare a vătămărilor suferite în urma accidentului de circulaţie produs în data de 21.10.2015, respectiv cuantumul acestor daune morale.

Analizând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, practic, motivarea soluţiei pronunţate în privinţa daunelor morale solicitate se regăseşte în paragrafele 2 şi 3 din pagina 5 a hotărârii recurate, fiind insuficientă în argumentarea soluţiei din dispozitiv.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă nu a analizat daunele morale acordate în raport cu prevederile din C. civ., respectiv cu art. 1381 şi următoarele din acest act normativ, ci s-a limitat la situaţia de fapt, concluzionând, de exemplu, că FGA trebuia să utilizeze un cuantum mai mare ca punct de pornire pentru calcularea despăgubirilor, fără a arăta în concret argumentele pentru care a apreciat în acest mod, respectiv fără a arăta argumentele logico-juridice ce au condus la o asemenea concluzie.

Or, în lipsa unor considerente complete, logice şi juridice care să fundamenteze soluţia din dispozitivul hotărârii, nu se poate considera că sentinţa atacată răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, respectiv aceasta nu poate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze daunele morale acordate din perspectiva dispoziţiilor din C. civ. referitoare la acordarea despăgubirilor în materie civilă.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenţi, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de ambii recurenţi, urmează a fi avute în vedere de instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei civile nr. 1044 din 19 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi va casa sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului incident.

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei civile nr. 1044 din 19 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 octombrie 2021.

GGC - NN