Police allowance differential upheld: appeal annuls CNCD discrimination ruling on res judicata grounds

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 august 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române ("IGPR"), în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), a solicitat anularea Hotărârii nr. 294 din 10.05.2017, emisă de pârât în dosarul nr. x/2016, prin care reclamantul a fost sancţionat cu avertisment, alături de Ministerul Afacerilor Interne ("MAI") şi Direcţia Generală Financiară din cadrul MAI, urmare petiţiei adresată de petentul A., poliţist în cadrul I.G.P.R. - Direcţia de Investigaţii Criminale.

La data de 2 februarie 2018, reclamantul IGPR a depus o cerere de modificare a acţiunii, completând cadrul procesual pasiv cu pârâtul A.

1.2. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., a solicitat anularea Hotărârii nr. 294 din 10.05.2017, emisă de către Colegiul Director al CNCD.

Prin încheierea din 18 aprilie 2018 a fost admisă excepţia conexităţii, dosarul nr. x/2017 fiind conexat la dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3450 din 3 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererile formulate de reclamanţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., ca nefondate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 3 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române, cât şi reclamantul Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul IGPR a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea arată că, în mod nelegal instanţa de fond a dispus prin sentinţa civilă recurată respingerea, ca nefondate, a cererilor formulate de reclamanţii I.G.P.R. şi M.A.I. în contradictoriu cu C.N.C.D. şi A., motivat de faptul că reclamanţii nici în faţa C.N.C.D. şi nici a instanţei, nu au învederat criterii şi justificarea obiectivă, în baza cărora, începând cu data de 01.08.2015, s-a dispus prin OMAI nr. S/214/2011 privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din M.A.I., completat de OMAI nr. S/78/2015, acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de doar 5% pentru lucrătorii din cadrul structurilor de investigaţii criminale şi nu de 20% aşa cum primesc lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul structurilor de crimă organizată, în condiţiile în care, în cuprinsul Legii nr. 284/2010, legiuitorul nu a prevăzut decât o limită maximă până la care se poate acorda sporul, lăsând la latitudinea ordonatorului de credite modalitatea concretă de stabilire a procentelor.

Instanţa de fond reţine ca fiind relevantă adresa Direcţiei de Investigaţii Criminale din cadrul I.G.P.R. către M. A.I.-Direcţia Generala Juridică prin care se solicită verificarea criteriilor pentru care acest spor a fost acordat diferenţiat deşi toţi poliţiştii judiciari efectuează activităţi de urmărire penală, însă la nivelul M.A.I. au fost avute în vedere toate activităţile efectiv desfăşurate de poliţiştii judiciari, la toate palierele de acţiune în cadrul Poliţiei Române, fiind adoptat prezentul mod de acordare a sporului salarial în discuţie.

Recurentul reia argumentele referitoare la cadrul legislativ privind sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, existenţa avizului Ministerului Muncii, arătând că anexa 41 la Ordinul MAI nr. S/214/2011, aprobată prin Ordinul MAI nr. S/78/2015 prevede criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului sporului de risc. Astfel, legislativă aprobată prin anexa nr. 41 a avut la bază criteriile de evaluare din legislaţia unitară care reglementează salarizarea personalului bugetar convenite cu partenerii sociali (nivelul studiilor şi competenţe; eşalonul ierarhic; importanţa socială a muncii; complexitatea şi diversitatea activităţilor; responsabilitatea şi impactul deciziilor; expunere la factori de risc; incompatibilităţi şi conflicte de interese; dificultatea activităţilor specifice; sfera de relaţii - interacţiunea cu factorii externi; condiţii de acceptare pe post), încadrându-se în limitele cadrului legal prevăzut la art. 5 din Cap. VIII al Anexei VI -Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea nr. 284/2010, mărimea procentului sporului acordat fiind aprobată la nivelul M.A.I., în limitele fondurilor bugetare alocate, pe baza criteriilor respective, neexistând, contrar celor reţinute de instanţa de fond, o situaţie de discriminare.

Mai susţine, de asemenea că, poliţiştii judiciari nu îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, au atribuţii diferite prevăzute în fişele posturilor ocupate în diferitele structuri în care îşi desfăşoară activitatea, motiv pentru care există şi o diferenţă la cuantumul sporului de suprasolicitare neuropsihică, mai ridicat în cazul celor desfăşoară activităţi de combatere a criminalităţii organizate,în cadrul structurilor D.C.C.O., datorat specificului activităţilor din competenţă şi mai redus pentru ceilalţi poliţişti.

Şi avizele de poliţie judiciară obţinute de aceştia sunt distincte în cadrul celor două categorii, astfel pentru poliţiştii din cadrul D.C.C.O. avizul este acordat de Procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul P.I.C.C.J. iar pentru ceilalţi poliţişti avizul este acordat de Procurorul General al României, la propunerea unităţilor de parchet teritoriale.

În dosarul nr. x/2016, IGPR a fost obligat, prin sentinţă definitivă, să achite petentului A. diferenţa de sporuri salariale până la 20%, deşi colegilor acestuia le-a fost respinsă o acţiune comună similară;

Fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată nu este săvârşită cu vinovăţie, IGPR a acţionat cu bună-credinţă, respectând prevederile legale în materia salarizării.

3.2. Recurentul-reclamant MAI şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Invocă, în esenţă, aceleaşi argumente, considerând sentinţa atacată ca fiind nelegală deoarece instanţa de fond a interpretat greşit situaţia de fapt care a generat apariţia prezentului cadru litigios şi a apreciat, în mod eronat, că acordarea unui spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică diferit pentru poliţiştii din structurile de investigaţii criminale faţă de cel acordat poliţiştilor din cadrul structurilor de combatere a criminalităţii organizate reprezintă discriminare.

Ca un prim motiv de nelegalitate, apreciază că cele reţinute prin Hotărârea nr. 294 din 10 mai 2017 pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării criticată, raportat la atribuţiile şi competenţele date de lege acestei entităţi, încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, constatând ca fiind discriminatorie diferenţierea realizată de Ministerul Afacerilor Interne în acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică poliţiştilor, şi-a arogat atribuţii de instanţă judecătorească, întrucât argumentele din hotărârea criticată duc la concluzia că actul normativ analizat ar fi nelegal.

Întrucât OMAI nr. S/214/2011 completat de OMAI nr. 78/2015 este un act normativ cu caracter normativ, singura autoritate îndrituită să constate nelegalitatea acestuia este instanţa judecătorească, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Solicită instanţei de recurs să constate faptul că diferenţierea salarială reglementată de OMAI nr. S/214/2011 completat prin OMAI nr. S/78/2015, este realizată în baza unor criterii legale, în deplină conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a statuat că principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite (Decizia nr. 256/1997, nr. 154/2001).

Contrar aprecierilor instanţei de fond, învederează faptul că dispoziţiile art. 5 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 fac referire expresă la un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, astfel că, prin raportare la aceste criterii de evaluare prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, conducerea ministerului a diferenţiat mărimea sporului acordat cu încadrarea în limitele fondurilor bugetare alocate.

La această diferenţiere s-a ţinut cont şi de faptul că Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate este unitatea specializată din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu competenţă teritorială generală, care desfăşoară şi coordonează activitatea de combaterea criminalităţii organizate la nivel naţional, în conformitate cu actele normative în vigoare, iar Direcţia de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este unica structură din cadrul Ministerului Public, specializată în combaterea şi investigarea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism.

Urmare acestor aspecte, rezultă atât justificarea rezonabilă cât şi obiectivă în ceea ce priveşte diferenţierea de tratament între cele două categorii de personal din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Petentul A. nu a produs suficiente probe din care să rezulte că activitatea structurilor în cauză este similară şi că se află în aceeaşi situaţie juridică cu lucrătorii din cadrul structurilor de combatere a criminalităţii organizate pentru a-i fi aplicat acelaşi tratament juridic.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, astfel că nu sunt excluse ci, dimpotrivă, sunt admise soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite (Decizia nr. 113/2001, Decizia nr. 139/2001 respectiv Decizia nr. 721/2006).

Prin Decizia nr. 194/2001 Curtea Constituţională a reţinut că este permisă instituirea unor reglementări juridice diferenţiate în privinţa drepturilor şi obligaţiilor unor categorii de cetăţeni care se află în situaţii diferite.

Astfel, având în vedere aspectele sus menţionate, precum şi prevederile O.G. nr. 137/2000 din care rezultă că nu orice diferenţă de tratament semnifică discriminare, iar pentru a fi reţinut tratament discriminatoriu este necesar să se stabilească că persoanele aflate în situaţii analoage în materie, beneficiază de un tratament diferenţiat, ţinând cont şi de faptul că numeroase alte adaosuri salariate instituţionale, cu caracter permanent, acordate personalului din sistemul apărare, ordine publică şi securitate naţională sunt diferenţiate în funcţie de aceleaşi criterii de evaluare prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, între limite minime şi maxime prevăzute de lege, consideră că sunt prezentate suficiente motive pentru care, hotărârea C.N.C.D. nr. 294 din 10.05.2017 este neîntemeiată.

Prin note scrise depuse la dosar la data de 28.05.2021, recurentul invocă, ca şi motiv de ordine publică, incidenţa excepţiei prezumţiei de lucru judecat în raport de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere dosarele civile nr. x/2016 şi nr. y/2016, ambele având ca obiect anularea OMAI nr. S/78 din 13.07.2015, referitor la procentul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, dosare în care, Tribunalul Harghita prin sentinţa civilă nr. 1751 din 05.12.2019, respectiv Curtea de Apel Târgu Mureş prin decizia civilă nr. 100 din 25.10.2019 au respins cererile de chemare în judecată formulate de către reclamanţi.

Aspecte similare au fost reţinute şi prin sentinţa civilă nr. 332 din 26.10.2016, pronunţată de către Curtea de Apel Cluj în dosarul civil nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 1674 din 28.03.2019 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A. nu au depus întâmpinări faţă de cererile de recurs formulate în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanţi sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Întrucât criticile de nelegalitate invocate de cei doi recurenţi vizează în principiu aceleaşi aspecte, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora împreună.

Astfel, se reţine că, prin Hotărârea nr. 294/10.05.2017 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a hotărât următoarele:

1. Respinge excepţia de necompetenţă materială invocată în sensul că doar instanţele de judecată au atribuţii privind interpretarea şi aplicarea normelor judiciare, conform art. 28 - 32 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor;

2. Respinge excepţia de necompetenţă materială invocată în sensul că C.N.C.D. nu s-ar putea pronunţa asupra unor norme juridice, conform art. 28 - 32 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor;

3. Acordarea unui spor de risc şi suprasolicitare petentului de doar 5% reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare;

4. Aplică sancţiunea de avertisment faţă de reclamaţi;

5. Recomandă reclamaţilor să iniţieze respective să emită un ordin cu caracter nesecret care stabileşte criterii nediscriminatorii pentru acordarea sporului de risc şi suprasolicitare;

CNCD a reţinut că, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25% a fost acordat ofiţerilor şi agenţilor de poliţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care desfăşoară activităţi de poliţie judiciară în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Anexa VI şi ale art. 13 alin. (1) din Anexa VII la legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu avizul conform al Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, făcând obiectul de reglementare al Anexei nr. 41 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne completat de Ordinul M.A.I. nr. S/78/2015.

Potrivit prevederilor celor două ordine M.A.I., s-a dispus acordarea/plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică poliţiştilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de poliţie judiciară, astfel:

- un procent de 5% din salariul de bază pentru lucrătorii de poliţie judiciară din structurile de investigaţii criminale;

- un procent de 20% din salariul de bază pentru lucrătorii de poliţie judiciară din structurile de crimă organizată.

CNCD a constatat că, deşi rezultă faptul că sunt activităţi profesionale desfăşurate în aceleaşi condiţii de muncă, interacţiunea aceloraşi factori de risc, aceeaşi dificultate a activităţilor specifice cauzelor de crimă organizată, aceeaşi responsabilitate respectiv aceeaşi importanţă socială a muncii, totuşi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică este acordat poliţiştilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de poliţie judiciară, în cuantum diferit.

IGPR avea obligaţia de a proba în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care sunt criteriile şi justificarea obiectivă, în baza cărora, începând cu data de 01.08.2015, s-a dispus prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne completat de Ordinul M.A.I. nr. S/78/2015, acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de doar 5% pentru lucrătorii din cadrul structurilor de investigaţii criminale şi nu de 20% aşa cum primesc lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul structurilor de crimă organizată.

În înţelesul prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române nu a produs probe în sensul de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament.

Astfel, CNCD a constatat existenţa unei situaţii care a permis apariţia unei prezumţii simple de existenţă a unei fapte de discriminare la adresa petentului A., concretizată prin acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de doar 5% pentru lucrătorii din cadrul structurilor de investigaţii criminale şi nu de 20% aşa cum primesc lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul structurilor de crimă organizată, reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române nereuşind să producă, în faţa CNCD, suficiente probe în sprijinul susţinerilor privind acordarea diferenţiată a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pe baza altor motive care nu au avut la bază încălcarea principiului nediscriminării şi al tratamentului egal.

Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor reţinând în principiu că, reclamanţii nu au învederat criteriile şi justificarea obiectivă, în baza cărora, începând cu data de 01.08.2015, s-a dispus prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne completat de Ordinul M.A.I. nr. S/78/2015, acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de doar 5% pentru lucrătorii din cadrul structurilor de investigaţii criminale şi nu de 20% aşa cum primesc lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul structurilor de crimă organizată, deşi rezultă faptul că sunt activităţi profesionale desfăşurate în aceleaşi condiţii de muncă, interacţiunea aceloraşi factori de risc, aceeaşi dificultate a activităţilor specifice cauzelor de crimă organizată, aceeaşi responsabilitate respectiv aceeaşi importanţă socială a muncii. Reclamanţii nu au produs probe în sensul de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament, respectiv privind acordarea diferenţiată a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pe baza altor motive care nu au avut la bază încălcarea principiului nediscriminării şi al tratamentului egal.

Înalta Curte, în raport de criticile formulate de recurenţi, reţine că, contrar susţinerilor MAI, prin hotărârea emisă CNCD nu şi-a atribuţiile şi competenţele date de lege acestei entităţi.

Astfel, în Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării ... Rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării putând fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative şi la formularea de recomandări sau sesizarea autorităţilor competente pentru a modifica respectivele texte de lege, se observă totuşi, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, că, în practică, art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a generat efecte neconstituţionale, prin care s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, la aceasta contribuind chiar formularea echivocă a dispoziţiilor cuprinse în secţiunea a VI-a din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu şi chiar să substituie acest text cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative.

În speţă, CNCD s-a încadrat în limitele atribuţiilor sale, constatând la art. 3 discriminarea şi formulând recomandări în art. 4. Aşadar, CNCD nu s-a substituit instanţelor de judecată, contrar susţinerilor recurentului MAI.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia, CNCD şi-a arogat atribuţii de instanţă judecătorească, pe motiv că argumentele din hotărârea criticată duc la concluzia că actul normativ analizat ar fi nelegal, întrucât, din considerentele deciziei nu rezultă acest aspect iar recurenta nu a prezentat în concret la ce anume se referă afirmaţia sa.

Motivul de casare ordine publică invocat de recurentul MAI referitor la incidenţa în cauză a puterii de lucru judecat, motiv pe care instanţa de control judiciar şi-l însuşeşte în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., este fondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Potrivit dispoziţiilor legale de mai sus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice, nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusa judecăţii, instanţa de judecata fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Înalta Curte constată că în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curţii de Apel Tg. Mureş, prin sentinţa nr. 100/25.10.2019, definitive prin nerecurare, s-a respins cererea de anulare în parte a Ordinului MAI nr. S/78 din 13.07.2015, referitor, printre altele, la procentul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi obligarea intimatei la emiterea unui nou ordin care să stabilească acordarea unui spor unic de 20% pentru toţi ofiţerii şi agenţii de poliţie care desfăşoară activităţi de poliţie judiciară, indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate sau în alte unităţi/structuri. În motivare s-a reţinut că, prin actul administrativ atacat diferenţierea în acordarea sporului s-a făcut prin raportare la structura în care îşi desfăşoară activitatea personalul şi la aspectele care derivă implicit din aceasta - complexitatea, natura cauzelor, condiţiile specifice de desfăşurare a activităţii. Nefiind făcute diferenţieri între personalul din cadrul aceleiaşi structuri, deci care se află în situaţii similare, nu se poate reţine o aplicare discriminatorie a dispoziţiilor legale.

De asemenea, în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, prin sentinţa nr. 332/26.10.2016, definitivă prin decizia nr. 1674/28.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins acţiunea având ca obiect anularea în parte a Ordinului MAI nr. S/78 din 13.07.2015 în sensul obligării autorităţii publice în calitate de ordonator ca în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (2) anexa nr. VII din Legea nr. 284/2010 să emită un act administrativ care să nu aibă elemente discreţionare în ceea ce priveşte acordarea sporului pentru toţi poliţiştii care au calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare indiferent de tipul unităţii în care desfăşoară activităţi. S-a reţinut că, susţinerea reclamantului potrivit căreia stabilirea altui procent în raport cu personalul din cadrul altei instituţii ce desfăşoară activităţi similare este discriminatorie, nu poate fi reţinută având în vedere că fiecare structură, unitate are alte competenţe, alte atribuţii. Stabilirea procentului pentru toate celelalte unităţi, prin ordin s-a făcut în raport de complexitate şi condiţii specifice fiecărei structuri.. Discriminarea poate fi eventual analizată în raport cu personalul din aceeaşi unitate nu cu personalul din alte structuri, alte unităţi. Ori în cauză nu s-a evidenţiat o situaţie diferită de personalul din aceeaşi unitate.

Aşadar, prin două hotărâri definitive, s-a stabilit că prin OMAI. nr. S/78/2015 (care completează OMAI nr. S/214/2011) prin care s-a dispus începând din 01.08.2015 acordarea/plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică poliţiştilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de poliţie judiciară în procent de 5% din salariul de bază pentru lucrătorii de poliţie judiciară din structurile de investigaţii criminale şi în procent de 20% din salariul de bază pentru lucrătorii, nu se instituie o situaţie discriminatorie.

Înalta Curte constată astfel prezumţia simplă de existenţă a unei fapte de discriminare la adresa petentului A., concretizată prin acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de doar 5% pentru lucrătorii din cadrul structurilor de investigaţii criminale şi nu de 20% aşa cum primesc lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul structurilor de crimă organizată şi reţinută de CNCD la emiterea Hotărârii nr. 294 din 10.05.2016, a fost răsturnată prin hotărârile definitive de mai sus, prin care s-a stabilit că diferenţierea în acordarea sporului este justificată obiectiv de un scop legitim, respectiv, structura în care îşi desfăşoară activitatea personalul şi aspectele care derivă implicit din aceasta, respectiv, complexitatea, natura cauzelor, condiţiile specifice de desfăşurare a activităţii.

De precizat că în dosarul nr. x/2016, în care IGPR a fost obligat, prin sentinţă definitivă, să achite petentului A. diferenţa de sporuri salariale până la 20%, instanţa nu a analizat motivul privind situaţia discriminatorie existentă în raport de alţi colegi care beneficiază de acest spor de risc şi suprasolicitare neuropsihica în procent de 20%, având în vedere Decizia nr. 1325/2008 prin care Curtea Constituţională a statuat că "dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască atât norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciind ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. privind incidenţa în cauză a puterii de lucru judecat, nu va mai proceda la analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite cererile de chemare în judecată conexate, formulate de reclamanţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi va anula Hotărârea nr. 294 din 10.05.2016, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Având în vedere şi prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimaţii-pârâţi A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către fiecare dintre recurenţii-reclamanţi a sumei de 100 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 3 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererile de chemare în judecată conexate, formulate de reclamanţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Anulează Hotărârea nr. 294 din 10.05.2016, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Obligă intimaţii-pârâţi A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către fiecare dintre recurenţii-reclamanţi a sumei de 100 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

Procesat de GGC - LM