Mayor's incompatibility with trader status upheld; appeal dismissed and late limitation claim time-barred.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 februarie 2018, pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/15.02.2018, întocmit de pârâtă în lucrarea nr. 3962/5/II/18.03.2013.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 92 din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 92 din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamatul arată că, prin sentinţa recurată, s-a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, instanţa de fond ignorând raţiunea reglementării, aşa cum acesta a fost afirmată în practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, Curtea de Apel Braşov a respins cererea, reţinând că incompatibilitatea este atrasă de simpla existenţă a calităţii de comerciant, fiind irelevantă neexercitarea în concret a activităţii comerciale autorizate. Or, instanţa supremă a relevat că simpla deţinere pur formală a două funcţii incompatibile nu permite stabilirea stării de incompatibilitate (citează în acest sens deciziile nr. 1054/2017, nr. 1476/2015, nr. 3407/2015 ale ÎCCJ-SCAF).

În cauză, înregistrarea reclamantului ca persoană fizică autorizată a avut caracter pur formal, acesta neexercitând activităţile care au făcut obiectul autorizării. Veniturile la care se referă raportul de evaluare nu sunt rezultatul desfăşurării unei activităţi comerciale sau economice, ci reprezintă subvenţii acordate de către APIA, care se cuveneau reclamantului indiferent dacă exercita sau nu o activitate economică. Adaugă şi argumentul cuantumului derizoriu al acestor venituri (în jur de 1.000 RON/an).

În concluzie, arată reclamantul, nu este întrunită condiţia exercitării efective şi simultane a celor două activităţi, astfel încât să poată fi reţinută starea de incompatibilitate în ceea ce îl priveşte. Nimeni nu poate fi considerat comerciant cât timp este inactiv din punct de vedere economic. Numai exerciţiul efectiv al activităţii economice conferă calitatea de comerciant şi atentează la dezideratul integrităţii în exerciţiul demnităţii publice, iar nu simpla înregistrare într-un registru al comercianţilor.

3.2. La termenul de judecată din 17 martie 2021, reclamantul A. a formulat două motive noi de recurs, pe care le consideră de ordine publică, încadrate în acelaşi caz de casare prevăzut de de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Primul motiv este cel referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma legii anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017.

Conform modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017 textului de lege incident referitor la incompatibilitate, aplicabile începând cu 2.05.2017, funcţia de primar este incompatibilă cu exercitarea calităţii de comerciant persoană fizică, ceea ce exclude indubitabil simpla deţinere a calităţii respective.

Raportându-se la forma anterioară a legii, prima instanţă a reţinut greşit că ar fi irelevantă împrejurarea că reclamantul nu a desfăşurat activitate comercială. Modificarea adusă textului de lege incident elimină raţionamentul fundamental greşit al primei instanţe. Însuşi legiuitorul a considerat, în cele din urmă, că relevantă pentru atingerea scopului legii este nu deţinerea concomitentă a celor două calităţi, ci exercitarea lor în acelaşi timp.

Având în vedere că efectele pe care le produce starea de incompatibilitate, şi anume pierderea mandatului de primar şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie eligibilă timp de 3 ani, reprezintă adevărate "sancţiuni penale", în sensul autonom dat acestei noţiuni în dreptul european, se cere instanţei de recurs să constate că a intervenit o lege mai favorabilă, potrivit căreia fapta care a fost reţinută în sarcina recurentului-reclamant nu mai poate fi considerată stare de incompatibilitate.

Drept urmare, trebuie dat efect legii mai favorabile, astăzi în vigoare, în raport de care să se constate că recurentul nu a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor, atâta vreme cât nu a exercitat niciodată, simultan, cele două calităţi apreciate ca generând starea de incompatibilitate.

Al doilea motiv de recurs formulat peste termen şi considerat de recurent motiv de ordine publică este cel prin care invocă lipsa interesului actual al ANI în confirmarea definitivă a raportului său de evaluare. Recurentul susţine că este înlăturată de drept răspunderea sa administrativă pentru pretinsa faptă de incompatibilitate în temeiul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 şi a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015, prin intervenirea prescripţiei răspunderii administrative.

Art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 introduce un caz legal de înlăturare a răspunderii administrative pentru faptele considerate ca formând conţinutul constitutiv al stării de incompatibilitate, în condiţiile împlinirii unui termen de 3 ani de la data săvârşirii lor.

Instanţa urmează să constate incidenţa deplină a înlăturării răspunderii recurentului-reclamant prin prisma noii reglementări, termenul de 3 ani de la încetarea stării de incompatibilitate fiind împlinit. În acest context, interesul ANI în a obţine confirmarea valabilităţii raportului de evaluare nu mai are caracter actual.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare a arătat că o persoană fizică autorizată desfăşoară activitate economică, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, fiind obligată să se înregistreze în Registrul Comerţului şi să se autorizeze pentru a funcţiona, după cum prevede art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Ca atare, în accepţiunea acestei ordonanţe ca şi a Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, persoanele fizice autorizate sunt comercianţi. Or, art. 87 alin. (1) lit. g) din Lega nr. 161/2003 se referă la calitatea de comerciant persoană fizică, care este incompatibilă cu funcţia de primar. Prin înregistrarea la Registrul Comerţului, persoana fizică dobândeşte automat calitatea de comerciant persoană fizică, în înţelesul Legii nr. 161/2003 şi cade sub incidenţa interdicţiei cumulului de funcţii/calităţi.

În consecinţă, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii. Incompatibilitatea nu are legătură cu obţinerea de foloase materiale şi nu este instituită pentru a preveni obţinerea unor foloase materiale, ci pentru a preveni îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor unei funcţii/calităţi.

4.2. Prin notele scrise depuse faţă de motivele noi de recurs, intimata-pârâtă a invocat excepţia tardivităţii formulării acestora, susţinând că aceste motive nu pot fi considerate a fi de ordine publică, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lor, ca nefondate.

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă a răspunderii administrative, intimata-pârâtă arată că această chestiune excede cadrului procesual al contestaţiei împotriva raportului de evaluare a stării de incompatibilitate, privind raportul juridic ulterior de atragere a răspunderii, în baza rămânerii definitive a raportului de evaluare.

Chiar dacă s-ar reţine că prescripţia poate fi opusă în cauză, este de menţionat că aceasta nu este o excepţie de ordine publică sub imperiul noului C. civ., neputând fi invocată în orice etapă a procesului, ci dimpotrivă, numai în primă instanţă, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, potrivit art. 2513 C. civ.

Dacă s-ar permite invocarea prescripţiei direct în recurs s-ar încălca dispoziţiile art. 494 şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care interzic schimbarea cauzei litigiului în calea de atac.

Prin invocarea caracterului de ordine publică al motivului referitor la prescripţie, recurentul încearcă o repunere în termenul de formulare a motivelor de recurs, ceea ce nu poate fi admis.

Pe fondul acestui motiv, arată că prescripţia a fost întreruptă prin declanşarea evaluării de către Agenţia Naţională de Integritate şi nu s-ar putea reţine împlinirea termenului de 3 ani.

5. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

5.1. Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2021, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi art. 25 alin. (2) teza a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, s-a dispus constituirea dosarului asociat nr. x/2018, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Subsecvent cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

5.2. Prin cererea formulată la data de 29 septembrie 2021, recurentul a completat obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, alineat introdus prin Legea nr. 54/2019, în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

6. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin cererea înregistrată la data de 29 septembrie 2021, recurentul-reclamant A. a formulat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

a) Dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, introduse în anul 2019 prin Legea nr. 54/2019, ce privesc prescripţia răspunderii pentru eventuale fapte de incompatibilitate şi/sau conflicte de interese, sunt aplicabile şi situaţiilor de conflicte de interese şi/sau incompatibilităţi reţinute de către Agenţia Naţională de Integritate printr-un raport de evaluare întocmit anterior apariţiei Legii nr. 54/2019, dar nedefinitiv, ci constituind obiectul unui proces aflat pe rolul instanţei de judecată?

b) Dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, introduse în anul 2019 prin Legea nr. 54/2019, ce privesc prescripţia răspunderii pentru eventuale fapte de incompatibilitate şi/sau conflicte de interese, sunt aplicabile şi situaţiilor de conflicte de interese şi/sau incompatibilităţi anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019?

c) Dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 87/2017, sunt aplicabile şi situaţiilor de conflicte de interese şi/sau incompatibilităţi reţinute de către Agenţia Naţională de Integritate printr-un raport de evaluare nedefinitiv, care constituie obiectul unui proces pe rolul instanţei de judecată?

d) Dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 87/2017 sunt aplicabile şi situaţiilor de conflicte de interese şi/sau incompatibilităţi anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017?

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Cât priveşte cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a sesizării referitoare la excepţia de neconstituţionalitate:

Conform încheierii pronunţate în dosarul asociat nr. x/2018, a fost admisă în parte cererea recurentului-reclamant şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma în vigoare anterior modificării aduse textului prin Legea nr. 87/2017 şi a art. 25 alin. (2) teza a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Înalta Curte va respinge cererea recurentului-reclamant de suspendare a judecării prezentului recurs, consecutiv sesizării Curţii Constituţionale, constatând că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cazul unui incident procedural, cum este excepţia de neconstituţionalitate, pentru a cărei soluţionare se urmează o procedură distinctă. Excepţia de neconstituţionalitate nu este o altă cauză civilă referitoare la existenţa sau inexistenţa unui drept de care să depindă soluţionarea recursului, ci este calea procedurală prevăzută de Legea nr. 47/1992 pentru controlul conformităţii legii aplicabile cauzei cu normele constituţionale. În cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, remediul pentru soluţionarea cauzei în baza textului de lege declarat neconstituţional este revizuirea prevăzută de art. 509 pct. 11 C. proc. civ.

Nici Legea nr. 47/1992 şi nici C. proc. civ. nu cuprind norme care să permită suspendarea judecării litigiului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant.

II.2. Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu interpretarea dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2017, în sensul de a se stabili dacă textul de lege modificat este aplicabil şi situaţiei de incompatibilitate reţinute printr-un raport de evaluare întocmit ulterior intrării în vigoare a modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017, legalitatea raportului de evaluare fiind disputată într-un litigiu pendinte, şi respectiv, dacă noile dispoziţii sunt aplicabile şi situaţiilor de incompatibilitate anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017.

Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru lămurirea câmpului de aplicare ratione temporis al dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 în forma modificată prin Legea nr. 87/2017, chestiunile de drept vizate de întrebările propuse de recurentul-reclamant fiind apreciate a nu fi unele dificile, ci soluţionabile în cadrul litigiului, prin prisma principilor care guvernează aplicarea în timp a legii civile.

Alte două întrebări propuse de recurentul-reclamant se referă la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, care reglementează prescripţia răspunderii administrative pentru starea de incompatibilitate.

Recurentul-reclamant a apreciat că este necesară o interpretare a acestor dispoziţii tot din perspectiva aplicării lor ratione temporis unor stări de incompatibilitate reţinute prin rapoarte de evaluare întocmite anterior introducerii alin. (5) al art. 25 din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 54/2019, dar nedefinitive, pentru că fac obiectul unor litigii pendinte, respectiv unor stări de incompatibilitate anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 54/2019.

Pentru argumente care vor fi arătate şi în analiza recursului, Înalta Curte constată că problema prescripţiei răspunderii nu se impune a fi analizată pe fond, motivul de recurs referitor la prescripţie fiind formulat de către reclamant după împlinirea termenului de declarare şi motivare a căii de atac. Pe cale de consecinţă, chestiunea de drept invocată nu are legătură cu judecarea recursului, câtă vreme motivul de recurs nu va fi analizat pe fond, prin interpretarea şi aplicarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, ci va fi înlăturat pe criteriul formal al neinvocării în termen.

Pentru toate aceste motive, va fi respinsă cererea recurentului-reclamant de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

II.3. Analizând motivele de recurs formulate după împlinirea termenului de motivare a recursului şi invocate a fi de ordine publică, Înalta Curte constată următoarele:

Primul motiv invocat a fi de ordine publică, formulat după împlinirea termenului de recurs, este cel prin care recurentul-reclamant solicită aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma modificată prin Legea nr. 87/2017, pe care o apreciază a fi mai favorabilă.

Motivul se sprijină pe dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care reglementează principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile.

Găsindu-şi izvorul în Constituţie, principiul menţionat trebuie considerat motiv de ordine publică, însă, Înalta Curte nu îşi însuşeşte perspectiva recurentului-reclamant potrivit căreia acest principiu constituţional ar opera în cauză întrucât starea de incompatibilitate reprezintă, din perspectiva dreptului european, o acuzaţie în materie penală, prin prisma naturii şi gravităţii consecinţelor pe care le atrage rămânerea definitivă a raportului de evaluare care constată o astfel de stare de incompatibilitate.

Astfel, pentru a invoca principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, recurentul-reclamant opinează că litigiul de faţă ar constitui o acuzaţie în materie penală, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Însă, aşa cum însuşi recurentul arată, sintagma "acuzaţie în materie penală" este un instrument juridic cu înţeles autonom în dreptul european, util în aplicarea dispoziţiilor CEDO. În cauză, recurentul-reclamant nu cere aplicarea CEDO, ci a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, la o situaţie constituită prin aplicarea legii civile naţionale în materie de incompatibilitate.

Pe cale de consecinţă, incidenţa principiului constituţional invocat trebuie privită nu din perspectiva dreptului european, ci a celui naţional, potrivit căruia constatarea stării de incompatibilitate nu reprezintă o acuzaţie în materie penală. Din acest motiv, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu înţelege să îşi însuşească motivul de recurs susţinut de recurentul-reclamant.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat a fi de ordine publică este cel privitor la înlăturarea de drept a răspunderii administrative a recurentului-reclamant pentru starea de incompatibilitate pe temeiul prescripţiei răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Deşi recurentul se referă la lipsa interesului actual al Agenţiei Naţionale de Integritate în confirmarea definitivă a raportului de evaluare, Înalta Curte constată că nu poate fi valorificată o excepţie a lipsei de interes a apărării (intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Integritate), lipsa interesului vizând (potrivit art. 32 şi 33 C. proc. civ.) exclusiv exercitarea dreptului la acţiune, nu şi a dreptului la apărare.

Cu această clarificare de ordin formal, Înalta Curte reţine că ceea ce invocă recurentul-reclamant cu titlu de motiv de ordine publică este intervenirea prescripţiei răspunderii administrative, bazându-se pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Intimata ANI a susţinut că problema prescripţiei răspunderii administrative, în principiu, ar excede raportului juridic litigios referitor la raportul de evaluare a stării de incompatibilitate, ţinând de raportul juridic ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare, care priveşte consecinţele/aplicarea sancţiunilor pentru starea de incompatibilitate.

Înalta Curte nu subscrie acestui argument, având în vedere că prin decizia nr. 74/74/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că prescripţia răspunderii administrative poate fi invocată numai în cadrul litigiului referitor la legalitatea raportului de evaluare a stării de incompatibilitate (par. 67 al deciziei).

Însă, potrivit art. 2513 C. civ., prescripţia extinctivă trebuie invocată de cel în favoarea căruia curge până, cel mai târziu, la primul termen de judecată în fond. Excepţia prescripţiei extinctive nu este de ordine publică şi neinvocarea ei în termen se sancţionează cu decăderea.

În cauza de faţă, se constată că recurentul-reclamant nu a invocat prescripţia răspunderii administrative în faţa instanţei de fond şi nu a invocat-o nici prin motivele de recurs formulate în termenul legal.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, dând prioritate excepţiei de procedură a tardivităţii completării motivelor de recurs, invocată de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 487 C. proc. civ., va respinge ca tardiv formulat motivul de recurs formulat de reclamantul A. referitor la lipsa interesului actual al Agenţiei Naţionale de Integritate în confirmarea definitivă a raportului de evaluare, întemeiat pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

II.4. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs iniţial formulată reclamantul a criticat sentinţa pronunţată în fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând o greşită interpretare şi aplicare de către instanţă a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003. Recurentul-reclamant a arătat că interpretarea acestor dispoziţii în sensul potrivit căruia simpla deţinere a calităţii de comerciant persoană fizică concomitent cu funcţia de primar conduce la starea de incompatibilitate încalcă raţiunea reglementării, care este aceea de a împiedica/interzice exercitarea simultană, iar nu simpla deţinere a două funcţii/calităţi incompatibile.

Înalta Curte constată că perioada stării de incompatibilitate relevată prin raportul de evaluare nr. x/15.02.2018 este 7.07.2011 (data înregistrării reclamantului în Registrul Comerţului, ca persoană fizică autorizată) - 25.04.2017 (data radierii PFA din Registrul Comerţului).

În perioada menţionată, dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prevedeau că funcţia de primar este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică. Drept urmare, deţinerea concomitentă a funcţiei de primar şi a calităţii de comerciant persoană fizică este aptă să creeze starea de incompatibilitate la care se referă norma, câtă vreme legiuitorul nu a introdus distincţii care să restrângă domeniul de aplicare al normei la exercitarea simultană a funcţiei publice şi a calităţii anterior menţionate.

Recurentul-reclamant a citat câteva decizii de speţă ale ÎCCJ-SCAF, potrivit cărora simpla deţinere a două funcţii incompatibile nu ar conduce la constatarea stării de incompatibilitate. Însă, instanţa de recurs nu împărtăşeşte o astfel de interpretare a normei incidente. În sensul contrar, potrivit căruia deţinerea concomitentă a funcţiei publice şi a altei calităţi incompatibile cu funcţia publică conduce la starea de incompatibilitate există o practică consistentă la nivelul ÎCCJ -SCAF (a se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 6220/2020, 2142/2019, 2547/2019, 1688/2019, 4505/2018, 4598/2018, 1121/2018, 1012/2018).

Modificările aduse dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 87/2017 au intrat în vigoare ulterior perioadei pentru care s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului şi, din acest motiv, nu sunt aplicabile raportului litigios de faţă, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile.

De asemenea, nu se poate considera că noua formă a legii pledează în favoarea unei interpretări a formei anterioare a art. 87 alin. (1) lit. g), coerentă cu noua reglementare, care introduce noţiunea de "exercitare". Aceasta deoarece modificarea legislativă vine cu o evidentă schimbare de conţinut a normei, care însă îşi întinde câmpul de aplicare numai de la data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, deşi argumentaţia recurentului se bazează în mod definitoriu pe distincţia între deţinerea a două funcţii/calităţi incompatibile şi exercitarea lor simultană, în cauză este dovedită chiar exercitarea de către reclamant, concomitent cu funcţia de primar, a calităţii de comerciant persoană fizică. Pentru a se reţine exercitarea acestei din urmă calităţi nu este necesar să se dovedească, aşa cum pretinde recurentul, că persoana fizică autorizată a făcut acte de comerţ, plătind impozite şi taxe sau că figurează ca angajator în evidenţele inspectoratului de muncă, deoarece activitatea economică a persoanei fizice autorizate nu implică exclusiv astfel de activităţi.

Aşa cum s-a arătat în raportul de evaluare al ANI, A. a figurat în evidenţele fiscale cu venituri din activităţi agricole, în perioada de referinţă (iulie 2011 - aprilie 2017), venituri care provin din activitatea ca persoană fizică autorizată. Recurentul-reclamant a arătat că aceste venituri reprezintă subvenţiile APIA pentru suprafeţe şi că i s-ar fi cuvenit chiar dacă nu ar fi funcţionat ca persoană fizică autorizată.

Înalta Curte respinge această susţinere, reţinând că existenţa veniturilor din activităţi agricole arată desfăşurarea de către PFA A. a activităţii economice pentru care s-a înregistrat. Reclamantul nu a probat în cauză că veniturile înregistrate în evidenţele fiscale reprezintă subvenţiile pentru suprafeţe (care intră în categoria veniturilor neimpozabile şi nu se declară prin declaraţia unică).

De asemenea, conform adresei nr. x/28.08.2013 a APIA - Centrul Judeţean Covasna, prin cererea nr. x/10.09.2012, reclamantul a solicitat transferul exploataţiei de 50,34 ha teren către "PFA A." CUI x, beneficiind de o subvenţie totală de 49.028 RON, în anul 2012. În aceeaşi adresă se face referire la accesarea subvenţiei de către PFA şi în anul 2013.

În concluzie, în cadrul litigiului de faţă s-au administrat probe din care rezultă exercitarea calităţii de comerciant persoană fizică de către recurentul-reclamant.

Înalta Curte va înlătura şi susţinerea potrivit căreia persoana fizică autorizată să desfăşoare o activitate economică în condiţiile O.U.G. nr. 44/2008 nu are calitatea de comerciant.

Luând în considerare dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, coroborate cu art. 16 şi urm. din O.U.G. nr. 44/2008, art. 1 din Legea nr. 26/1990 şi art. 6 din Legea nr. 71/2011, se constată că, potrivit cadrului normativ aplicabil până la data de 1.10.2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011), recurentul a deţinut simultan calitatea de primar şi calitatea de comerciant persoană fizică, de la data înregistrării sale în Registrul Comerţului. În conformitate cu modificările de ordin terminologic introduse prin art. 6 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, recurentul a deţinut simultan calitatea de primar şi calitatea de persoană fizică (autorizată să desfăşoare o activitate economică) supusă înregistrării în Registrul Comerţului, de asemenea, incompatibile conform legii.

Dincolo de diferenţele terminologice, este de reţinut că recurentul-reclamant, având calitatea de persoană fizică autorizată în baza O.U.G. nr. 44/2008, nu putea să exercite această calitate simultan cu deţinerea demnităţii publice de primar, decât încălcând regimul incompatibilităţilor, conform art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A., privind suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a sesizării referitoare la excepţia de neconstituţionalitate.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Respinge, ca tardiv formulat, motivul de recurs formulat de reclamantul A., referitor la lipsa interesului actual al Agenţiei Naţionale de Integritate în confirmarea definitivă a raportului de evaluare, întemeiat pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Respinge, în rest, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 92 din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.

Procesat de GGC - LM