Jurisdiction for claiming statutory veterinary indemnity: administrative litigation vs. contractual debt and ranking of local vs. central authority

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 23.11.2020 sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 10.000 de RON lunar, începând cu data de 16.03.2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative) şi până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative),

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Judecătoriei Constanţa, secţia Civilă

Prin sentinţa civilă nr. 5222 din data de 6.05.2021 Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinare de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a reţinut, în esenţă că, în acţiunea formulată, reclamantul arată că a înţeles să sesizeze instanţa de judecată, întrucât, deşi a adresat numeroase notificări pârâtelor în temeiul art. IV din Legea nr. 236 din 2019, acestea nu au înţeles să îi achite sumele cuvenite, respectiv au refuzat în mod nejustificat să soluţioneze favorabil cererea adresată în mod legal unui organ de specialitate al administraţiei publice centrale, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1415/2009. (pct. 15 din cererea de chemare în judecată)

A reţinut Judecătoria Constanţa că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că obiectul cererii prezentei acţiuni este reprezentat de refuzul nejustificat al autorităţii de a-i soluţiona cererea reclamantului, respectiv de a achita suma de bani în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 236/2019, ceea ce înseamnă că stabilirea cadrului procesual este determinată, în mod central, de aplicabilitatea art. 4 din legea 236/2019 asupra situaţiei de fapt, analiza pe fond şi temeinicia urmând a fi analizate de o instanţă competentă material şi teritorial.

Simpla transpunere a unor texte de lege în conţinutul contractelor, astfel încât s-ar determina, din punct de vedere material, competenţa instanţelor judecătoreşti, ar însemna eludarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa materială a instanţelor, astfel cum sunt instituite prin dispoziţiile C. proc. civ. şi ale legilor speciale.

Având în vedere dispoziţiile art. 5 lit. a) din O.G. nr. 42/29.01.2004, Anexa 1 la O.G. nr. 42/2004, art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 1415/2009, precum şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a stabilit că îi revine Curţii de Apel Constanţa, în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantului, competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni.

Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 25.05.2021 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr.

Hotărârea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 112/CA de la 9.06.2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis la rându-i excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, secţia Civilă.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă, că litigiul de faţă - pretenţii - nu poate fi calificat ca fiind de contencios administrativ, întrucât nu se încadrează în normele speciale, derogatorii şi de strictă interpretare şi aplicare ale Legii nr. 554/2004, respectiv nu are ca obiect un act administrativ sau despăgubiri derivate dintr-un act administrativ nelegal.

În interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, cu ref. la art. 18 din Legea nr. 554/200, în acord cu doctrina de specialitate a statuat că "Suntem în prezenţa unui litigiu în care competenţa revine instanţei de contencios administrativ exclusiv în cazurile în care persoana vătămată într-un drept sau interes legitim solicită să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige organul autorităţii publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege".

Când actul administrativ invocat este reprezentat de un contract administrativ, competenţa instanţei de contencios administrativ este limitată la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ.

A reţinut astfel Curtea de Apel Constanţa că instanţa de contencios administrativ nu soluţionează cereri în pretenţii decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumite operaţiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.) iar refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract chiar şi administrativ nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar în urma admiterii cererii instanţa de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligaţiei contractuale, întrucât executarea obligaţiei (în cazul de faţă obligaţia de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumită operaţiuni administrative. A primi o astfel de susţinere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administraţiei sau refuzul explicit de executare, în contra dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Raportat la aceste considerente a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa şi declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată către Judecătoria Constanţa, ca instanţă de drept comun, competentă material prin raportare la cuantumul pretenţiilor, conform art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Verificând mai întâi regularitatea învestirii sale cu conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte apreciază că este competentă să îl soluţioneze, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, în calitate de instanţă ierarhic superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.

Analizând obiectul cauzei deduse judecăţii, în regulator de competenţă, precum şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a prezentului litigiu în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte norma de drept aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, din perspectiva competenţei materiale de soluţionare a cauzei, instanţele aflate în conflict exprimând opinii diferite cu privire la natura litigiului dedus judecăţii.

În soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte, verificând cererea de chemare în judecată reţine că, prin cererea dedusă judecăţii reclamantul în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 10.000 de RON lunar, începând cu data de 16.03.2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative) şi până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative),

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În partea finală a acţiunii, reclamantul arată că" rezumând motivele de fapt şi de drept, potrivit cu care, în temeiul art. 4 din Legea nr. 236/2019 beneficiarii contractelor de concesiuni şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a legii sunt îndreptăţiţi să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi luând act că pârâtele în mod nejustificat au refuzat plata acestei sume, solicită admiterea cererii..."

Se constată, aşadar, că reclamantul, invocând existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, solicită plata unei sume de bani pretinse în temeiul legii, respectiv al art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, potrivit căruia "beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Prin urmare, analizând obiectul cererii de chemare în judecată, ce vizează perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi cea a O.U.G. nr. 117/2020 (respectiv 16.03.2020 - 24.07.2020), constată Înalta Curte că reclamantul îşi întemeiază, în principal, pretenţiile pe însăşi Legea nr. 236/2019, iar nu pe contractul de concesionare, reclamantul invocând dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Procedând la analiza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte observă că acestea au caracterul unei norme tranzitorii, de aplicare a prevederilor alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 (alineat introdus în structura O.G. nr. 42/2004, prin Art. I, pct. 2 din Legea nr. 236/2019), menite să ofere stabilitate actului normativ, ulterior modificării operate prin Legea nr. 236/2019 şi să asigure realizarea scopului în vederea căruia a fost adoptată noua reglementare într-o manieră care să elimine un posibil tratament discriminatoriu între beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii vizate de art. 15 din O.G. nr. 42/2004, încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi cei ce sunt beneficiarii unor astfel de contracte încheiate anterior momentului adoptării modificării legislative.

Observând, însă, expunerea de motive ce a stat la baza adoptării Legii nr. 236/2019, rezultă că suma reglementată de prevederile alin. (7) anterior menţionat şi, implicit, de cele ale art. IV alin. (1) sus indicat, reprezintă o indemnizaţie menită a acoperii: (i) pe de o parte, acele cheltuielile realizate de medicii veterinari pentru îndeplinirea condiţiilor impuse de ANSVSA prin DSVSA, şi care nu sunt remunerate contractual, precum: transportul probelor, ridicarea produselor şi tipizatelor necesare, formarea profesionala aferenta activităţilor contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenta, participarea la şedinţe de instruire, analiza etc., iar pe de altă parte (ii) serviciul de emitere a certificatelor sanitare veterinare pentru animalele destinate sacrificării, ce anterior adoptării Legii nr. 236/2019, era achitat de proprietarii animalelor, fiind generat (prin plata realizată de proprietari) un conflict economic, sesizat de multe ori de către misiunile de audit ale Comisiei Europene (ultima data prin raportul 2018-6477 privind misiunea pentru pesta porcina clasica).

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin sus indicatele prevederi normative, legiuitorul a recunoscut un drept al medicilor veterinari de a beneficia de o indemnizaţie într-un cuantum forfetar şi predeterminat (de 10.000 de RON lunar), prin însăşi norma legală, indemnizaţie care este distinctă de preţul individualizat în contractele de concesiune/de prestări servicii, fiind un drept suplimentar faţă de cel indicat în acestea, deţinerea de către beneficiar a unor contracte valabile fiind doar o condiţie extrinsecă, ce trebuie îndeplinită pentru valorificarea dreptului.

Prin urmare, pretenţia afirmată de reclamant este în legătură strânsă cu contractele administrative de care acesta se prevalează, dar nu decurge din executarea lor, ceea ce înseamnă că litigiul nu poate fi considerat ca unul decurgând din executarea unor astfel de contracte.

Cum prin cererea ce face obiectul prezentului dosar reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON/lună, prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, petit ce are drept temeiul juridic refuzul apreciat de reclamant ca nejustificat al acestora de a da curs cererilor sale de plată (notificări), sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1), lit. i) din Legea nr. 554/2004, sens în care competenţa de soluţionare a prezentului litigiu aparţine instanţei de contencios administrativ.

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Alin. 2 al art. 2 asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. În concluzie, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ îl constituie existenţa unui act administrativ tipic sau asimilat.

În speţă, reclamantul se plânge împotriva refuzului instituţiei publice de a-şi îndeplini o obligaţie prevăzută de legiuitor, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Astfel cum se observă din art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, suma în discuţie reprezintă un beneficiu acordat de lege persoanelor vizate de acest text normativ, pentru contractele aflate în derulare, fiind, aşadar, solicitată în executarea unei obligaţii legale stabilite în sarcina instituţiei publice, şi nu a unei obligaţii contractuale.

Aşa fiind, competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Înalta Curte, raportându-se şi la aspectele învederate în punctul 17 al motivării cererii de chemare în judecată, reţine că prin petitul privind obligarea ANSVSA la plata sumei de 10.000 RON lunar, reclamantul tinde, în realitate, la a solicita obligarea unei astfel de autorităţi la alocarea fondurilor necesare efectuării, de către DSVSA a plăţii sumelor prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019.

Conform art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004: - Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă:

"1) Beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanţă primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, prin bugetul direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în baza decontului şi a documentelor justificative.

(2) Decontul prevăzut la alin. (1), însoţit de documentele justificative, se depune până pe data de 5 a lunii în curs pentru luna anterioară, iar decontarea sumei respective se realizează în maximum 20 de zile de la depunerea acestuia.

(3) Decontul prevăzut la alin. (1) se depune împreună cu următoarele documente justificative, după caz: (...).

(5) Decontul prevăzut la alin. (1) şi documentele justificative aferente este/sunt verificat/e şi vizat/e de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor oficiale, care stabileşte, după caz, penalităţile aplicabile conform prevederilor art. 8, înainte de depunerea oficială la registratura concedentului.

(6) Decontul justificativ şi documentele aferente activităţilor prevăzute la alin. (5) sunt verificate, în maximum 5 zile de la depunere, de către Serviciul/Biroul control oficial - sănătate şi bunăstare animală, respectiv de către Serviciul/Biroul economic din cadrul direcţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi aprobat de directorul executiv în vederea realizării plăţii."

Autoritatea sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor judeţeană este definită la Anexa 1 la aceeaşi ordonanţă ca fiind un serviciu public sanitar-veterinar descentralizat, subordonat tehnic şi administrativ autorităţii centrale, sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, având autoritatea şi responsabilitatea aplicării strategiilor guvernamentale în domeniul sanitar-veterinar pe teritoriul judeţului respectiv, a gestionării, realizării şi controlului activităţilor sanitar-veterinare publice la acest nivel, precum şi alte competenţe delegate de autoritatea centrală sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor.

Din analiza textelor legale menţionate, rezultă că direcţiile judeţene sunt cele care achită suma prevăzută la art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004 şi care gestionează, realizează şi controlează activităţile sanitar-veterinare pe teritoriul judeţului.

Bugetul direcţiilor judeţene (ordonatori terţiari de credite) este aprobat de Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ordonator principal de credite) în urma cererilor şi propunerilor acestora.

În acest context, cererea de obligarea a pârâtei ANSVSA la alocarea sumelor necesare, reprezintă un petit accesoriu celui principal, ce vizează refuzul nejustificat concretizat în Răspunsul emis de DSVSA Constanţa, de a-şi îndeplini o obligaţie prevăzută de legiuitor la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma de 10.000 lunar, pentru fiecare contract încheiat, astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competenţa poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecăţii.

Aşadar, verificarea şi aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, precum şi plata acesteia sunt de competenţa direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de faţă, verificarea şi soluţionarea cererii de plată formulate de reclamant sunt atributul pârâtei DSVSA Constanţa, iar împrejurarea că, alături de aceasta, a fost chemată în judecată şi autoritatea centrală coordonatoare (ANSVSA) nu are relevanţă sub aspectul competenţei, actul administrativ emis în soluţionarea cererii, ce reprezintă refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, emanând de la instituţia publică subordonată.

Deci, cererea de obligarea a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la alocarea sumelor necesare este o cerere accesorie acţiunii, ce vizează refuzul nejustificat concretizat în adresele emise de DSVSA Constanţa, astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120", competenţa poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecăţii.

Astfel, raportat la natura litigiului, de contencios administrativ, articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal raportat la două criterii: rangul organul emitent al actului şi cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat, însă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce nu vizează taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, în determinarea instanţei competente să soluţioneze prezenta cauză incident este criteriul rangului autorităţii emitente.

Reţinând ca fiind incidente în cauză şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora " se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim..", Înalta Curte, constatând că ne aflăm într-un raport de drept administrativ privind un drept izvorât dintr-o lege (art. IV din Legea nr. 236/2019), în care cererea principală vizează o autoritate publică locală (respectiv DSVSA Constanţa) va stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Temeiul legal al regulatorului de competenţă

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., întrucât petitul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de refuzul nejustificat al DSVSA Constanţa de a plăti reclamantului suma stabilită lunar, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte, în virtutea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, va stabilit competenţa de soluţionare a prezentului litigiul, în favoarea tribunalului în raza teritorială a căruia se află sediul reclamantului, respectiv în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual B. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 octombrie 2021.

GGC - MM