Territorial jurisdiction for public institutions challenging administrative decisions under Law 554/2004

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24 februarie 2020, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Sibiu, prin preşedintele Consiliului Judeţean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, a solicitat anularea Deciziei nr. 2/6.01.2020 şi, pe cale de consecinţă, a Notei de neconformitate nr. x/29.10.2019, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 407/12.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la data de 9 iulie 2020.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 4880/13.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Sibiu, prin preşedintele Consiliului Judeţean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, teza a II-a trebuie interpretate în spiritul acestora, în sensul că se referă la situaţia în care persoana juridică de drept public acţionează în regim de putere publică, pornindu-se de la teza protecţiei suplimentare acordate părţii vulnerabile (sens în care a fost modificată Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018), ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

2.2. Prin încheierea din 9 aprilie 2021, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Sibiu, prin preşedintele Consiliului Judeţean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Sibiu a reţinut, în esenţă, că normele de competentă reglementate de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sunt de strictă interpretare, iar în prezenta cauză reclamanta este o entitate de drept public, fiind incidentă teza a doua a dispoziţiei legale.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

În speţă, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Sibiu, prin preşedintele Consiliului Judeţean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, a solicitat anularea Deciziei nr. 2 din 6.01.2020, emisă de pârât.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă vizează aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanţele aflate în conflict exprimând opinii diferite în ceea ce priveşte consecinţele pe care le atrage calitatea reclamantului instituţie publică de persoană vătămată prin actul administrativ contestat, asupra instanţei competente să judece cauza.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului".

De asemenea, Înalta Curte are în vedere că reclamanta are calitatea de instituţie publică, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, care include în această sintagmă comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora.

Înalta Curte constată că legiuitorul a instituit o competenţă teritorială exclusivă, stabilind că, în situaţia în care reclamantul din cauză are calitatea de instituţie publică, acesta se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, în speţă pârâtul având sediul în municipiul Bucureşti. Norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu instituie nicio distincţie în funcţie de obiectul litigiului, de natura raportului juridic dintre reclamant şi pârât, ori de calitatea pârâtului chemat în judecată, elementul esenţial în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei reprezentându-l calitatea reclamantului de instituţie publică.

Deşi în prezenta cauză reclamanta acţionează în calitate de persoană vătămată printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, iar nu ca emitent al unui act administrativ, în regim de putere publică, Înalta Curte constată că, în lipsa unor distincţii în textul de lege care reglementează competenţa, în situaţia în care o instituţie publică are calitatea de reclamantă într-o acţiune în contencios administrativ, aceasta trebuie să se adreseze instanţei de la sediul sau domiciliul pârâtului, dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 instituind o normă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea acestei instanţe.

Interpretarea pe care Tribunalul Bucureşti o acordă dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia acestea nu reglementează situaţia în care atât pârâtul, cât şi reclamantul au calitatea de autorităţi publice, nu are fundament legal. Din interpretarea istorico-teleologică a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018 (Pl-x nr. 76/2018, Camera Deputaţilor), nu rezultă că s-a avut în vedere "favorizarea părţii care se află într-o poziţie de inferioritate cu statul", interpretare propusă de Tribunalul Bucureşti, ci realizarea unei distribuţii corecte şi clare a cauzelor între instanţe de pe acelaşi palier, evitându-se încărcarea unora în detrimentul celorlalte; eliminarea introducerii aceleiaşi cereri la mai multe instanţe diferite, cereri repetitive, cu sute de reclamanţi care fac imposibilă verificarea acestora, ajungându-se astfel la soluţii diferite; corecta administrare a probelor, precum şi o reducere a cheltuielilor procedurale, aspecte ce vizează ipoteza acţiunilor introduse de persoane fizice şi juridice de drept privat.

Astfel, aplicarea în speţă a tezei I a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este exclusă, aceasta reprezentând o normă specială, de strictă aplicare, întrucât vizează exclusiv situaţia reclamanţilor persoane fizice sau juridice de drept privat.

În ipoteza litigiilor introduse de reclamanţi autorităţi publice, instituţii publice sau asimilate acestora competenţa trebuie tranşată în raport de dispoziţiile tezei a II-a a art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, fără a se face distincţiile reţinute de Tribunalul Bucureşti.

Prin urmare, în considerarea calităţii de instituţie publică a reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Sibiu şi sediului pârâtului Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, Înalta Curte constată că instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze prezenta cauză, în fond, este tribunalul aflat în circumscripţia teritorială a municipiului Bucureşti.

Pentru aceste considerente, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Sibiu prin preşedintele Consiliului Judeţean, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.

GGC - MM