Judicial disciplinary sanctions for non-application of Supreme Court and Constitutional Court decisions in social insurance disputes.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a contestat rezoluţia de clasare nr. 745/A din data de 3 martie 2020 emisă de Inspecţia Judiciară în dosarul nr. 20-451, respectiv rezoluţia inspectorului şef nr. C20-551 din data de 16 aprilie 2020, solicitând instanţei anularea celor două rezoluţii şi, pe cale de consecinţă, trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1249 din 2 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acţiunii cu consecinţa anulării rezoluţiilor inspectorilor judiciari.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant a menţionat că principala nemulţumire cu privire la deciziile judecătorilor cercetaţi este legată de refuzul acestora de a aplica, în soluţionarea procesului de asigurări sociale ce a făcut obiectul dosarelor nr. x/2016 ale Tribunalului şi Curţii de Apel din Iaşi, a unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 19/2011, decizia nr. 19/2012, decizia nr. 10/2015, decizia nr. 9/2016, decizia nr. 84/2017), precum şi a unor decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României (decizia nr. 736/2006, decizia nr. 956/2012, decizia nr. 466/2014).

A arătat că inspectorii judiciari şi judecătorul Curţii de Apel Bucureşti au constatat, în mod greşit, că Decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată în interpretarea unor dispoziţii abrogate anterior litigiului, iar conform dispoziţiilor art. 518 din Noul C. proc. civ., decizia pronunţată în interesul legii - în speţă decizia nr. 19/2011 (şi nr. 19/2012) - îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. Numai că Legea nr. 263/2010 abrogă Legea nr. 19/2000, dar nu în totalitatea ei. Prevederile de la art. 2 alin. e), de la art. 78 şi de la art. 164 ale Legii nr. 19/2000, ce au făcut obiectul interpretării în decizia nr. 19/2011, sunt reluate identic la art. 2 alin. c) (principiul contributivităţii), apoi la art. 96 (principiul calculării punctajelor anuale şi lunare) şi art. 165 (care reglementează cu ce fel de salarii se calculează punctajele lunare anume doar cele înscrise în carnetele de muncă) în Legea nr. 263/2010.

Din acest motiv, decizia nr. 19/2011 a dat dezlegare aceloraşi chestiuni şi principii de drept, aflate-reluate şi în Legea nr. 263/2010 şi, ca urmare, sunt obligatorii pentru instanţele inferioare de la data publicării lor în Monitorul Oficial, conform prevederilor art. 517 alin. (4) din Noul C. proc. civ.. Pe de altă parte, prevederile art. 518 nu pot conduce la inaplicabilitatea deciziei nr. 19/201l şi nr. 19/2012 deoarece Noul C. proc. civ. reglementat de Legea nr. 134/2010 a intrat în vigoare la 15.02.2013, iar Constituţia României dispune prin art. 15 alin. (2) numai pentru viitor. Ca urmare, prevederile art. 518 ar fi produs efecte doar asupra unor reglementări apărute după 15.02.2013. vechiul cod de procedură din 1865 nu are nicio reglementare asemănătoare cu cea de la art. 518 din Noul Cod, rămânând valabile dispoziţiile art. 517 din acest Cod nou.

Aceste argumente sunt prevăzute şi în decizia nr. 10/2015 (în considerentele ei) spre sfârşitul deciziei, dar nici acesta nu a fost analizată de inspectorii judiciari şi nici de judecătorul Curţii de Apel Bucureşti, aceştia reţinând doar aspectul din dispozitivul deciziei care este de respingerea recursului în interesul legii, fără a studia şi de ce se respinge.

În opinia sa, judecătorii cercetaţi disciplinar, respectiv B. şi C., pentru că au aplicat doar prevederile art. 165 din Legea nr. 263/2010, au încălcat prevederile art. 2 alin. c) din Legea nr. 263/2010 şi dispoziţiile art. 96 alin. (2) din aceeaşi lege.

Totodată, a mai arătat că nu sunt singurele încălcări de norme de drept material ori procesual. Astfel după cum rezultă de pe pag. 6 (ultima frază) şi prima parte din pag. 7 coroborat cu ce s-a scris pe pag. 20 (prima parte) a deciziei nr. 859/2018 a Curţii de Apel Iaşi - instanţa a remarcat în mod greşit faptul că adeverinţa şi cererea de recalculare cu adev. 178/410/28.07.2015 care completa adev. 448/800/30.10.2012 a fost eliberată ulterior deciziilor 313180 din 23.09.2013 respectiv cea din 03.04.2014 ce au constitut obiectul contestaţiilor prealabile soluţionate prin Hotărârea 17830/07.11.2011.

A precizat că situaţia de fapt impunea şi analiza deciziei 313180/29.01.2016, a cărei contestare se află la dosarul Tribunalului nr. x/2016, dar după cum rezultă din conţinutul Hotărârii 17830/07.11.2011 - Comisia de Contestaţii nu s-a pronunţat asupra acestei contestaţii. A arătat că prin acţiunea promovată în dosarul nr. x/2016 s-a solicitat pronunţarea asupra recalculării cu adev. 178/400/28.07.2015 la capătul de cerere notat "E", însă judecătorii de la Tribunalul şi Curtea de Apel Iaşi au ignorat prevederile art. 5 şi art. 9 din Noul Cod de procedură.

A considerat că aceste nereguli puteau conduce la concluzia săvârşirii faptelor de abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, anume soluţionarea cauzei cu rea credinţă şi neglijenţă cf. art. 99 lit. t) şi ş).

Aceleaşi fapte de neglijenţă şi rea credinţă, dar şi refuzul de a se abţine de la judecarea cererii de revizuire din dosar x/2019, deşi aveau cunoştinţă de incompatibilitatea lor, au săvârşit şi judecătorii D. şi E. în soluţionarea acestei cereri de revizuire întrucât nu au aplicat-respectat decizia nr. 956/2012 a Curţii Constituţionale şi nici decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece instanţa de fond a motivat coerent şi amplu soluţia dispusă, iar hotărârea atacată este transparentă şi justifică dispozitivul, permiţând realizarea controlului judiciar.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa fondului a analizat în mod amplu criticile reclamantului prin raportare la legile speciale în materia răspunderii disciplinare (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor).

În esenţă, a considerat legală şi temeinică hotărârea primei instanţe prin care s-a reţinut că sesizarea reclamantului a fost clasată justificat prin rezoluţia nr. 745/A din data de 3 martie 2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, nereţinându-se încălcări ale dispoziţiilor legale care să justifice declanşarea procedurii disciplinare împotriva magistraţilor pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 11 martie 2021 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor F. şi D. care au pronunţat decizia nr. 2223/15.12.2015 în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Iaşi, a judecătorilor G. şi C. care au pronunţat decizia nr. 859/18.12.2018 în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Iaşi, precum şi a judecătoarei H. care a pronunţat sentinţa nr. 98/25.04.2014 în dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Iaşi, pentru comiterea abateriilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 745/A, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt conturate indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia nr. C20-551 emisă de inspectorul-şef.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluţiei de clasare nr. 745/A din data de 3 martie 2020 emisă în lucrarea nr. 20-451 şi a rezoluţiei inspectorului şef din data de 16 aprilie 2020 emisă în lucrarea nr. C20-551, cererea fiind respinsă de prima instanţă, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant nici măcar formal, argumente care să justifice invocarea sa.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă. Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurent ca atare.

În analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul, în esenţă, a reluat susţinerile din sesizare şi plângere, fiind nemulţumit de soluţia de clasare precum şi de cea de respingere a plângerii.

În concret, recurentul este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte pe magistraţii judecători ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Astfel fiind, în mod corect inspectorul de caz, în soluţionarea sesizării, a efectuat verificări în raport de susţinerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. ş) "nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;" lit. t) "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

" (1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant care vizează nemulţumirea acestuia cu privire la refuzul magistraţilor de a aplica, în soluţionarea procesului de asigurări sociale ce a făcut obiectul dosarelor Tribunalului şi Curţii de Apel din Iaşi, a unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 19/2011, decizia nr. 19/2012, decizia nr. 10/2015, decizia nr. 9/2016, decizia nr. 84/2017), precum şi a unor decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României (decizia nr. 736/2006, decizia nr. 956/2012, decizia nr. 466/2014).

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în mod corect a constatat inspectorul judiciar că decizia nr. 19/2011 a fost pronunţată în interpretarea unor dispoziţii abrogate anterior litigiului şi nerespectarea acesteia nu poate constitui element material al abaterii prevăzute de art. 99 lit. ş), câtă vreme nu îi mai este asociat caracterul obligatoriu strict prevăzut de legea procesual civilă în privinţa deciziilor pronunţate în interesul legii. Totodată, nici împrejurarea că judecătorii nu şi-au însuşit raţionamentul instanţei supreme din Decizia nr. 19/2011 nu poate constitui elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de control judiciar apreciază că nici deciziile nr. 84/2017 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv nr. 10/25.05.2015 - Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au puterea obligatorie conferită de lege, având în vedere soluţiile de respingere ca inadmisibile ale acestora. Mai mult, aşa cum în mod judicios s-a reţinut de prima instanţă, în chiar cuprinsul acestor decizii se arată că rămâne la aprecierea instanţelor de judecată ca, în condiţiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenţei în cuprinsul noii reglementări a soluţiei legislative anterioare, să aplice raţionamentul juridic şi argumentele care au stat la baza acestuia şi care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de raţiune păstrându-şi valabilitatea reperele de analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în raport cu situaţia concretă a fiecărui angajat şi cu dovezile produse, fără a putea fi impusă, cu caracter obligatoriu, o astfel de soluţie pe calea unui recurs în interesul legii, date fiind limitările obiectului de reglementare al acestuia.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului în sensul că magistraţii nu au respectat şi nu au luat în seamă deciziile Curţii Constituţionale (decizia nr. 736/2006, decizia nr. 956/2012 şi decizia nr. 466/2014), Înalta Curte constatând că excepţiile de neconstituţionalitate au fost respinse, iar în conţinutul lor s-a reţinut competenţa exclusivă a instanţelor de a se pronunţa asupra chestiunii litigioase.

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Or, în cauza de faţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii judecători verificaţi a acestor abateri, în condiţiile prezentate.

Aşadar, Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale; dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1249 din 2 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR