Validity of disciplinary suspension for insolvency practitioner violating two-year prohibition on successive representation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Instanţa Superioară de Disciplină de pe lângă UNPIR Bucureşti şi Instanţa Locală de Disciplină - Filiala Galaţi, a solicita anularea Deciziei disciplinare nr. 48 din 26.03.2018 pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1885 din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului cu consecinţa admiterii contestaţiei exercitate împotriva Deciziei disciplinare nr. 48 din 23.03.2018, pronunţată de Instanţa Superioara de Disciplină, constituită la nivelul UNPIR Bucureşti.

A susţinut că hotărârea este nelegală întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere prin care a solicitat să constate ca fiind executată o perioadă de 2 luni suspendare din exercitarea profesiei, iar dispozitivul sentinţei recurate nu cuprinde soluţia cu privire la excepţiile ridicate de reclamantă.

În motivarea recursului, a prezentat situaţia de fapt şi a reluat argumentele prezentate şi în faţa primei instanţe cu privire la nelegalitatea Deciziei din data de 16 octombrie 2017 a Instanţei Locale de Disciplină - Filiala Galaţi şi a Deciziei nr. 48 din 23 martie 2018 a Instanţei Superioare de Disciplină a UNPIR.

A arătat că titularul sesizării, personal şi în nume propriu, nu are calitatea de a formula sesizarea care face obiectul acţiunii, necesitând a justifica identitatea dintre persoana sa şi cea care pretinde sancţionarea şi obligarea la restituirea sumelor presupus a fi încasate nelegal.

Totodată a învederat că titulara sesizării, în nume propriu, dată fiind radierea B., nu are un drept recunoscut de lege şi care să fi fost vătămat, arătând că potrivit art. 192 C. proc. civ., ce completează norma specială aplicabilă speţei, numai persoana cu drept şi interes legitim poate formula cererea, după cum titulara sesizării, personal şi în nume propriu, trebuie să facă dovada interesului din punct de vedere al interesului juridic astfel cum este prevăzut atât de art. 16 din statutul profesiei, cât şi dreptul comun la care face trimitere norma specială aplicabilă.

A arătat că interesul titularei acţiunii nu este legitim cată vreme nu doar că persoana nu se identifică cu titularul dreptului (SC B. SRL) şi deci nu are calitate, că plata onorariului este prevăzută de legea specială atât în materie de prestaţii juridice, cât şi servicii lichidare, după cum interesul nu este născut şi actual în patrimoniul său, ci cel mult a persoanei juridice lipsite de capacitatea de exerciţiu şi folosinţă a drepturilor procesuale, şi vădit nu este personal şi nici determinat în ceea ce o priveşte.

Calitatea, dreptul şi interesul părţii, în calitate de administrator special, puteau fi justificate şi o astfel de cerere putea fi formulată cel mult până la deschiderea falimentului S.C. B., fapt petrecut la data de 15.03.2016.

A opinat că acţiunea disciplinară este prescrisă întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) anexa 3 din Statutul profesiei de practician în insolvenţă, cererea putea fi făcută de parte în termen de cel mult un an de la data abaterii, respectiv până la 29.05.2015 şi a solicitat să se ia act de decădere din dreptul la acţiunea disciplinară şi să se respingă cererea ca tardivă; la data sesizării (cu atât mai mult la data termenului) termenul de doi ani de la data acordării consultaţiei în baza Legii nr. 51/1996 s-a împlinit la 27.05.2016, dată după care nu se poate vorbi de o interdicţie legală, însăşi abaterea sesizată fiind prescrisă.

În privinţa capătului doi a arătat că cererea este inadmisibilă, solicitând a se respinge cererea în obligaţia de a da ca neputând face obiectul unei acţiuni disciplinare, în condiţiile în care obiectul sesizării la comisie nu poate fi decât săvârşirea unei abateri disciplinare şi sancţionarea potrivit legii.

Revenind la capătul unu al sesizării a arătat că culpa procesuală aparţine titularei sesizării, care în calitate de administrator statutar, a desemnat-o prin cererea formulată, ca practician în procedură, deşi cunoştea că anterior a avut contract de prestări de activitate juridică, încălcând principiul de drept că nimeni nu poate invoca în apărare propria sa culpă potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Pe fondul cauzei, după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut că în privinţa constatării incompatibilităţii ca abatere disciplinară prin prisma prevederii art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006 în referire art. 104 pct. 5 din statutul profesiei, cu aplicarea dispoziţiei art. 74 pct. b din O.U.G. nr. 86/2006 coroborat cu art. 106 din statulul profesiei, la data deschiderii procedurii era în termenul de 2 ani prevăzut de art. 18 din codul de etica. Aşadar, la data sesizării nu doar acţiunea disciplinară era prescrisă, dar şi termenul de doi ani de când a acordat asistenţa juridică în baza de contract avocaţial era împlinit încă din 27 mai 2016, astfel că, după această dată, atât la data sesizării şi cu atât mai mult la data termenului, nu mai operează vreo interdicţie.

A arătat că, chiar şi în condiţiile în care s-ar putea reţine o abatere, se impune a analiza condiţiile imperative şi cumulative pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară şi în acest sens se impune ca partea să justifice nu doar fapta, ci şi vinovăţia, ori, cum a arătat, vinovăţia în dobândirea calităţii de practician în procedura din dosarul nr. x/2014 aparţine exclusiv titularei sesizării care a solicitat prin cerere numirea cabinetului practicianului în insolvenţă.

În privinţa prejudiciului, nu poate fi reţinut a fi nici de ordin material şi nici moral în persoana practicianului în insolvenţă, în condiţiile în care, în oricare din calităţi, a acţionat în sensul interesului debitoarei S.C. B. şi nu contrar, chiar şi atunci când a formulat cererea de angajare a răspunderii numitei C..

Mai mult, a opinat că nu se poate reţine nicio legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, ambele lipsind, incompatibilitatea/interdicţia sesizată neavând nicio urmare patrimonială faţă de petentă personal, dat fiind faptul că încă din 2016 şi până în prezent, nu poate vorbi în numele şi pentru S.C. B., sens în care, pentru neîndeplinirea condiţiilor cumulative ale răspunderii disciplinare, a solicitat respingerea cererii.

A solicitat ca, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii, în aplicarea sancţiunii să se aplice prevederea art. 19 alin. (1) pct. 5 din statutul profesiei cu consideraţia tuturor circumstanţelor speţei, de lipsa vinovăţiei, precum şi aceea că din 2006 de când figurează în tablou nu a făcut obiectul cercetării vreunei abateri disciplinare, după cum fapta reclamată nu a avut urmări vătămătoare pentru parte.

A făcut precizarea că incompatibilitatea invocata nu poate fi reţinută în cauză cât timp art. 26 din O.U.G. nr. 86/2006 dispune expres şi limitativ la punctele a-d situaţiile de incompatibilitate cu exerciţiul profesiei de practician în insolvenţă, alin. (2) lit. b) al articolului menţionat prevede expres compatibilitatea profesie specifice cu calitatea de avocat.

În privinţa dispoziţiei art. 28 alin. (1) invocată de parte nu este vorba despre o incompatibilitate, ci de o interdicţie astfel cum este edictată în alin. (2) al articolului 28 din O.U.G. nr. 86/2006, existând deosebiri fundamentale între incompatibilitate şi interdicţie, ca instituţii de drept, incompatibilitatea vizând imposibilitatea practicianului de a practica profesia în condiţiile art. 26 lit. a)-d) din O.U.G. nr. 86/2006 în referire la art. 11 şi în acelaşi act normativ, pe când interdicţia vizează situaţii speciale în care practicianul este limitat în activitatea sa pe raza unei anumite curţi de apel sau într-un anumit dosar, cum este situaţia de faţă.

Astfel, nu poate fi vorba de o suspendare a calităţii pentru cauza de incompatibilitate în sensul art. 36 din O.U.G. nr. 86/2006 menţionat de titulara cererii şi nicidecum excluderea din profesie.

Dispoziţiile art. 121 pct. 17 raportat la art. 128 din statut sunt inaplicabile în speţa dedusă judecăţii întrucât, pe de o parte nu este vorba despre o situaţie de incompatibilitate dintre cele expres prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 86/2006, şi, pe de altă parte, având în vedere sancţiunea prevăzută de O.U.G. nr. 86/2006 pentru incompatibilitate (suspendarea), în caz de conflict de acte normative, se aplică actul emis de către forul legislativ cel mai reprezentativ (în cazul de faţă Guvernul României).

În privinţa abaterii eventuale ce s-ar putea reţine, este cel mult fapta prevăzută de art. 73 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, în referire la art. 18 din codul de etică profesională şi art. 121 alin. (5) din regulamentul privind procedura disciplinară, sancţiunea fiind cea edictată de art. 74 pct. b din O.U.G. nr. 86/2006 în referire la art. 123 din Statutul profesiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 19 al 5 din anexa 4 statut în privinţa aprecierii gravităţii faptei, de cauzele şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, de gradul de vinovăţie a practicianului, dacă acesta a avut şi alte abateri în trecut, precum şi de urmările abaterii.

Critica din contestaţia formulată a vizat o excepţie de nulitate pentru lipsa minutei privind deliberarea de către toţi cei trei membri ai comisiei ILD Galaţi, precum şi lipsa oricărei menţiuni din cuprins a faptului că hotărârea disciplinară a fost luată cu majoritate de voturi astfel cum prevede art. 19 alin. (4) teza 1 din Statutul profesiei sau semnăturii de însuşire a conţinutului deciziei de toţi membrii comisiei. Lipsa minutei, cu semnarea deciziei doar de preşedinte echivalează cu hotărârea unipersonală a acestuia fiind vorba despre o lipsă de esenţa actului ce îi produce o vătămare în imposibilitatea exercitării controlului asupra faptului că hotărârea a fost luată cu votul unanim/majorităţii membrilor.

De asemenea, a arătat ca respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la formularea plângerii disciplinare este nelegală motivat de faptul că legiuitorul a stabilit imperativ termenul în care se poate exercita acţiunea disciplinară prin art. 2 alin. (2) anexa 4 Statut, "în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii."

Ca atare, aprecierea caracterului continuu al faptei sens în care s-a respins excepţia este nelegală şi prin aducere la lege de interpret.

A arătat în contestaţie că în mod nelegal s-a respins şi excepţia prescripţiei faptei, legiuitorul dispunând un termen de doi ani în privinţa interdicţiei, comisia neţinând seama de faptul că mandatul de avocat a încetat şi termenul era împlinit la 27.05.2016, fapt ce face ca la data sesizării să nu mai existe nicio interdicţie în cauză.

Critici au fost aduse deciziei din 16.10.2017 şi în privinţa soluţionării excepţiilor de fond care se impuneau a fi analizate odată cu acesta, respectiv încălcarea de titular a principiului " nemo auditor propriam tulpitudinem allegans", invocarea propriei culpe, titularul sesizării fiind cel care a formulat cererea de deschidere a procedurii cerând şi desemnarea practicianului, pe care ILD Galaţi a trecut fără a le analiza, după cum şi excepţia inadmisibilităţii motivat de neîndeplinirea condiţiilor imperative şi cumulative ale răspunderii.

Lipsa oricărei referiri în conţinutul deciziei din 16.10.2017 despre condiţiile cumulative ale răspunderii sau motivare în sensul considerentelor pentru care au fost respinse apărările noastre pe acest aspect a considerat-o nepronunţare pe excepţie, fapt ce atrage anularea actului sancţionator.

În ciuda motivelor de nelegalitate invocate, ISD a pronunţat decizia 48/23.03.2018 prin care a respins contestaţia ca nefondata cu menţinerea deciziei disciplinare din 16.10.2017 ca legală şi temeinică.

Pentru a dispune astfel, după ce s-au reluat pe parcursul a doua pagini şi jumătate circumstanţele cauzei, într-un singur paragraf, respectiv 5 din fila x ISD a enunţat critica din contestaţie, pentru ca, în continuare să reia din nou susţinerile părţii şi acordând atenţie nepermis de mult capătului doi de cerere - pretenţii, la care partea a renunţat la primul termen al primei instanţe disciplinare.

Începând cu fila x alin. (3) din considerentele deciziei 48/2017, este motivarea ISD, în care s-a reţinut că " în mod corect" ILD Galaţi a apreciat caracterul continuu al faptei subsemnatei procedând contrar dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, sens în care în mod corect a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii disciplinare. Asemenea comisiei locale, şi instanţa superioară a dat o motivare inadecvată şi nelegală excepţiei.

A reiterat că a invocat excepţia tardivităţii cererii dar şi a faptei şi a considerat că motivarea dată este cel mult aferentă excepţiei pe prescripţia interdicţiei deşi, în final s-a reţinut că "corect" s-a respins excepţia tadivităţii sesizării. A apreciat, din acest motiv, că şi acest organ jurisdicţional a făcut confuzii şi s-a abătut de la lege, realizând în acest mod o aplicare greşită a legii.

Prescripţia dreptului la sesizare, precum şi al faptei imputate (încălcarea interdicţiei) au temeiuri şi termene diferite, iar modul inadecvat şi greşit întemeiat în drept justifică neaplecarea cu seriozitate asupra speţei.

A solicitat instanţei să aibă în vedere argumentele aduse în privinţa excepţiilor prescripţiei invocate prin raportare adecvată la temeiul de drept ce le reglementează şi circumstanţele cauzei, cu aplicarea corectă a legii în privinţa împlinirii termenelor pe care legiuitorul le-a stabilit expres - 1 an în cazul acţiunii, doi ani în cazul interdicţiei - fără a dispune ca prin excepţie să se sancţionează totuşi fapta dacă are caracter continuu, precum şi formularea cererii disciplinare poate fi făcută şi peste termenul limită de un an de la data săvârşirii abaterii reclamate.

A considerat că instanţa superioara de disciplina confundă cele două excepţii în motivarea în fapt şi drept, fapt ce echivalează cu greşita aplicare a legii raportat la situaţia de fapt, echivalent cu nepronunţarea pe niciuna din excepţiile invocate, dat fiind faptul ca au fost detaliate în partea introductivă a prezentei cereri.

Şi motivarea dată excepţiei lipsei de interes este pur formală şi reţinând alte aspecte decât cele invocate. Nici nu se argumentează în drept opinia ce a stat la baza aprecierii ca fiind "corectă" (sintagmă total nepotrivită unui organ cu atribuţii de verificare a legalităţii) a deciziei ILD Galaţi.

A arătat că a avut în vedere justificarea interesului astfel cum este el edictat de art. 16 alin. (2) Statut, în sens juridic, în coroborare cu art. 32 C. proc. civ. la care face trimitere norma specială.

Ori, astfel cum comisia locală nu se pronunţă pe excepţie în considerarea motivelor invocate, precum şi temeiurilor de drept aplicabile, nici ISD nu se apleacă în a analiza dispoziţia legală pe care să o aplice speţei, limitându-se a statua inadecvat şi cu o motivare cel mult specifică excepţiei calităţii părţii, asupra excepţiei în lipsa justificării interesului juridic edictat de lege.

În continuare, în referire la excepţia nulităţii sub aspectul formal al pronunţării, lipsa minutei şi orice menţiune din care să rezulte unanimitatea votului membrilor comisei, ISD a respins-o ca nefondată doar în considerente nu şi în dispozitiv cum, de altfel, a procedat şi cu privire la excepţiile de ordine publică invocate şi care se impuneau a se regăsi şi în dispozitiv câtă vreme au fost invocate expres şi în contestaţie.

Nu s-a făcut nicio referire expresă la existenţa minutei sau cel puţin numirea/indicarea actului din care rezultă luarea hotărârilor în unanimitate. S-a limitat organul jurisdicţional în a preciza sec că "se constată din actele dosarului că hotărârea a fost luată de toţi cei trei membri ai ILD Galaţi "semnată de preşedinte potrivit regulamentului.

În opinia sa, lipsa indicării exprese a actului numit cu trimitere expresă la acesta în dosar echivalează cu concluzia lipsei sale. A solicitat instanţei să verifice acest motiv de nulitate a deciziei din 16.10.2017, chiar şi în privinţa deciziei 48/2018.

În ultimele 2 paragrafe ale filei 4 şi 5 până la dispozitiv s-a antamat fondul cauzei şi excepţia de fond a condiţiilor răspunderii.

A criticat faptul că nu s-a răspuns însă la celelalte excepţii invocate atât în actele procedurale în apărare administrate la fond, referate prin contestaţia la organul jurisdicţional superior, respectiv calitate, interes juridic, prescripţii, tardivitate şi inadmisibilitate asupra cărora se impune ca instanţa să asigure control punctual de legalitate în virtutea principiului constituţional al accesului la justiţie, rolului activ şi imparţialităţii actului de justiţie, dat fiind faptul că la cea mai mare parte din excepţii nu s-a răspuns, iar cele soluţionate cu motivare sunt 90% argumentate pe situaţie eronată şi neadecvată celor arătate atât ca excepţie în sine cât şi instituţie de drept invocate şi mai ales adecvare a motivării excepţiei în sine, situaţii ce atrag nelegalitatea hotărârilor date de cele două organe jurisdicţionale.

În considerarea motivării pe fond s-au invocat generic prevederile statutului profesiei cu reglementarea dată prin acesta în materia abaterilor şi sancţiunilor aplicabile.

A arătat că prin aceste acte normative metodologice se aduc majore completări O.U.G. nr. 86/2006 şi chiar sunt dispoziţii ce intră în conflict cu legea (ierarhia normelor de drept).

A mai considerat că s-a reţinut în mod nelegal exercitarea simultană pentru acelaşi debitor calitatea de avocat şi practician. Nimic mai fals, în contradictoriu cu probele administrate, dar şi cu sesizarea. Însăşi titulara sesizării a evocat situaţia de fapt că anterior deschiderii procedurii a avut contract de asistenţă, fapt rezultat şi din actele depuse. Or, reţinerea simultaneităţii calităţilor este plus petit al reclamaţiei disciplinare schimbând natura actului juridic dedus judecăţii, motiv de nelegalitate ce solicităm a fi admis.

La fila x ca o concluzie a referirii la art. 18 din codul de etică (prin folosirea sintagmei "astfel"), ISD a revenit la petitul reclamaţiei şi a arătat că în cei doi ani anteriori a avut calitate de avocat încălcând interdicţia art. 28 din O.U.G. nr. 85/2006 cu reţinerea că a fost tot timpul în incompatibilitate. Pe lângă faptul că a arătat diferenţele esenţiale ale instituţiei incompatibilităţii cu interdicţia, contradictoriu s-a reţine că perioada de doi ani s-a împlinit la 08.05.2016, acesta fiind şi argumentul prescripţiei faptei invocate, respectiv că faţă de data înregistrării sesizării 20.03.2017 şi cu atât mai mult pe parcursul cercetării disciplinare şi soluţionării, interdicţia nu va mai opera, s-a reţinut că fapta este supusă sancţiunii disciplinare astfel cum a reţinut şi aplicat ILD Galaţi. Argumentarea a apreciat-o a fi contradictorie dispozitivului deciziei 48/2018.

A precizat că s-a încercat şi o argumentare a excepţiei de fond în privinţa excepţiei lipsei vinovăţiei, precum şi a condiţiilor răspunderii, situaţie ce face a fi aplicabilă sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă.

În motivare argumentul adus în sprijinul vinovăţiei de a încălca interdicţia a fost situaţia că, fiind de "specialitate juridică", trebuia să cunoască legea. În acest sens, a apreciat nemotivată excepţia condiţiei vinovăţiei prin prisma motivelor invocate, în condiţiile lipsei oricărei consideraţii din partea comisiei şi temeiurilor pentru care nu s-a reţinut în concret faptul că actul/cererea numirii a aparţinut titularei sesizării şi încălcarea principiului imposibilităţii unei părţi în a invoca vătămarea unui drept recunoscut de lege presupus vătămător al său, din propria sa culpa.

Totodată, a menţionat că, cu privire la celelalte condiţii imperative şi cumulative de îndeplinit pentru a fi antrenată răspunderea disciplinară, nu se face nicio referire.

Privind dozarea sancţiunii, a considerat că eventuala suspendare putea opera doar pentru 3 luni faţă de circumstanţele, atitudinea şi comportamentul practicianului.

După numire, şi mai ales confirmare de creditori, procedura insolvenţei debitorului trebuie continuată până la ultimul act, dacă nu se cere înlocuirea pentru culpa practicianului, potrivit art. 22 din legea 85/2014.

Nelegalitatea deciziei 48/2018 pe acest aspect are în vedere faptul că legea nu dispune expres când stabileşte termene limitat de cel mult un an în sesizarea unei abateri, doi ani de interdicţie, că este exceptată şi poate fi aplicată sancţiunea când fapta are caracter continuu. Or, în lipsa excepţiei termenele sunt limită şi de decădere din drept dacă se împlinesc.

A reiterat opinia că cererea disciplinară se impunea a fi făcută în maxim un an de la săvârşirea abaterii de care titulara avea cunoştinţă încă de la momentul când a formulat, semnat şi înregistrat cererea de deschidere a procedurii la instanţa competentă, după cum momentul epuizării asistenţei a fost cel mult data preluării atribuţiilor de practician, termenul interdicţiei de 2 ani operând la 08.05.2016, astfel că, la data sesizării şi în cursul cercetării nu mai putea fi reţinută ca operând interdicţia. Deşi ISD a reţinut că interdicţia operează " timp de 2 ani" alin. ultim teza finală anterior dispozitivului, împlinit la 08.05.2016 expres atât în partea finală a primului alineat din fila x a deciziei, cu toate acestea a dispus respingerea contestaţiei cu consecinţa menţinerii deciziei din 16.10.2017 a ILD Galaţi.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi C. şi Instanţa locală de disciplină - Filiala Galaţi au depus note scrise prin care au solicitat respingerea recursului .

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 2 iunie 2020 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, se constată că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fără a indica în mod expres care sunt motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În acest sens, Înalta Curte apreciază că argumentele expuse se încadrează în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, sentinţa atacată va fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la situaţia de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părţi, instanţa de control judiciar reţine că, în urma cercetării disciplinare declanşate la cererea formulată de C., în calitate de administrator special (asociat unic) al S.C. B., Instanţa Locală de Disciplină Galaţi a emis Decizia disciplinară din 16.10.2017, prin care: a respins excepţia lipsei interesului legitim al reclamantei; a respins excepţia tardivităţii cererii reclamantei; a admis excepţia tardivităţii cererii de completare; a admis cererea disciplinară şi, în temeiul art. 74 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 86/2006 şi art. 123 din Statutul UNPIR a fost sancţionat practicianul în insolvenţă A. cu suspendarea calităţii de practician în insolvenţă pe o perioadă de 6 luni, urmare a încălcării dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, a dispoziţiilor art. 121 pct. 5 din Statut raportat la art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, dispoziţiile art. 18 Secţiunea a 7-a şi art. 3 lit. g) din Codul de etică profesională şi de disciplină a UNPIR.

Împotriva Deciziei disciplinare din 16.10.2017 a Comisiei locale de disciplină, recurenta-reclamantă a formulat contestaţie la Instanţa Superioară de Disciplină a UNPIR, contestaţie care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 48/23.03.2018.

În cauză au fost supuse controlului de legalitate Decizia disciplinară din 16.10.2017 a Comisiei locale de disciplină - Filiala Galaţi şi Decizia nr. 48/23.03.2018 emisă de Instanţa Superioară de Disciplină - UNPIR.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În primul rând, recurenta-reclamantă a considerat hotărârea ca fiind nelegală întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere prin care a solicitat să se constate ca fiind executată o perioadă de două luni suspendare din exercitarea profesiei.

Înalta Curte observă că această critică vizează modalitatea de executare a sancţiunii disciplinare stabilită prin actele administrative contestate în prezenta cauză şi constată că nu poate face obiectul examinării de către instanţa de contencios administrativ, care s-a pronunţat în limitele stabilite de art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv doar cu privire la legalitatea Deciziei disciplinare din 16.10.2017 a Comisiei locale de disciplină - Filiala Galaţi şi a Deciziei nr. 48/23.03.2018 a Instanţei Superioare de Disciplină - UNPIR.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a considerat hotărârea nelegală întrucât dispozitivul sentinţei recurate nu cuprinde soluţia cu privire la excepţiile ridicate de aceasta.

Excepţiile procesuale invocate în faţa instanţei de fond de către reclamantă sunt apărări procesuale care au fost invocate şi în faţa celor două organe jurisdicţionale şi au vizat anumite neregularităţi ori lipsuri procedurale, fără a se pune în discuţie fondul acţiunii disciplinare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat toate excepţiile invocate şi s-a pronunţat asupra acestora arătând, în considerente, argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, astfel încât, împrejurarea că soluţia cu privire la excepţii nu a mai fost reluată în dispozitivul deciziei nu este un motiv de nelegalitate fondat, de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., dispozitivul va cuprinde soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii deduse judecăţii l-a reprezentat solicitarea anulării Deciziei nr. 48/23.03.2018 a Instanţei Superioare de Disciplină - UNPIR, cu consecinţa anulării şi a Deciziei din 16.10.2017 a Comisiei Locale de Disciplină - Filiala Galaţi, cerere asupra căreia instanţa de fond s-a pronunţat prin dispozitiv.

Reţine instanţa de control judiciar că, prin celelalte motivele de recurs, recurenta-reclamantă nu aduce critici concrete asupra considerentelor care au fundamentat soluţia judecătorului fondului, limitându-se la prezentarea modului în care instanţele de disciplină au dat rezolvare sesizării disciplinare şi, respectiv, la reluarea nemulţumirilor formulate prin cererea de chemare în judecată cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate.

Analizând criticile recurentului cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a exercita acţiunea civilă pentru fapta constatată, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007, care reglementează termenul de prescripţie de cel mult un an prin raportare la data săvârşirii abaterii disciplinare.

Or, în acord total cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că la momentul depunerii acţiunii la instanţa locală de disciplină (20.03.2017) reclamanta A. exercita profesia de practician în insolvenţă, având în vedere numirea acesteia ca administrator judiciar şi, ulterior, lichidator judiciar al debitoarei S.C. B., până la închiderea procedurii de faliment (21.03.2017).

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante cu privire la lipsa interesului titularei acţiunii disciplinare motivată de faptul că pârâta C. nu se identifică cu titularul dreptului (SC B. SRL) şi deci nu are calitate procesuală întrucât societatea a fost radiată, un astfel de drept putând fi exercitat cel mult până la deschiderea falimentului, Înalta Curte constată corectă reţinerea primei instanţe cu privire la incidenţa prevederilor art. 16 alin. (1) din Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007, potrivit cărora "procedura disciplinară se declanşează la cererea oricărei persoane fizice sau juridice interesate din punct de vedere al interesului juridic" care se completează cu dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ., în sensul că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin urmare, având în vedere că pârâta C. a avut calitatea de asociat unic şi administrator al societăţii B., interesul juridic şi calitatea procesuală activă sunt pe deplin justificate.

Cu privire la critica pe care recurenta-reclamantă a înţeles să o invoce sub denumirea de excepţia nulităţii Deciziei Instanţei Locale de Disciplină din 16.10.2017 pentru lipsa semnăturii celor trei membrii care au făcut parte din completul disciplinar şi pentru lipsa minutei, nulitate pe care a invocat-o şi în privinţa

Deciziei nr. 48/2018 emisă de Instanţa Superioară de Disciplină, pentru aceleaşi motive se reţin următoarele:

În materia cercetării abaterilor disciplinare săvârşite de practicienii în insolvenţă se aplică normele speciale prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, de Statutul profesiei, precum şi de Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007.

Or, câtă vreme în Regulamentul privind procedura disciplinară, există la art. 19 alin. (4) o prevedere expresă potrivit căreia "Instanţa de disciplină hotărăşte cu majoritate de voturi şi pronunţă o decizie disciplinară. Decizia se semnează de către preşedintele completului.", instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia judecătorului fondului în sensul că, în speţă, se aplică cu prioritate normele speciale de procedură care derogă de la cadrul general instituit de normele C. proc. civ.

În concluzie, faptul că recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţiile pe care le-a primit cu privire la excepţiile invocate, nu echivalează cu nepronuţarea asupra acestora, cu o nemotivare sau o motivare pur formală, cu o neargumentare în drept a opiniei sau cu reţinerea altor aspecte decât cele invocate, astfel cum eronat se susţine. În realitate, prima instanţă a procedat la analiza conţinutului actelor administrative contestate şi a argumentat în drept, prin raportare la situaţia de fapt, constatând în mod legal nu numai că instanţele disciplinare au respectat normele legale procedurale, dar şi că au soluţionat corect excepţiile invocate.

Sistematizând criticile recurentei-reclamante formulate pe fondul acţiunii disciplinare, Înalta Curte reţine că acestea au vizat, în esenţă, stabilirea în mod eronat de către instanţele de disciplină a abaterii disciplinare şi a caracterului continuu al faptei săvârşite, neîndeplinirea condiţiilor imperative şi cumulative pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară cu referire, în special, la lipsa vinovăţiei, precum şi modul greşit în care a fost dozată sancţiunea disciplinară.

În sarcina reclamantei A. a fost reţinută încălcarea prevederilor art. 28 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, a dispoziţiilor art. 121 pct. 5 din Statut raportat la art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006 şi dispoziţiile art. 18 Secţiunea a 7-a şi art. 3 lit. g) din Codul de etică profesională şi de disciplină a UNPIR, fiind sancţionată cu suspendarea calităţii de practician în insolvenţă pe o perioadă de 6 luni, în temeiul art. 74 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 86/2006 şi art. 120 pct. 5 şi 122 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă - Anexa 1 la Hotărârea Uniunii nr. 3/2007.

Or, din interpretarea normelor mai sus menţionate, interdicţia constă în aceea că, timp de 2 ani de la data la care a prestat servicii avocaţiale persoanei juridice (în speţă, data 08.05.2014), recurenta-reclamantă nu putea fi desemnată ca administrator judiciar (27.05.2014) ori lichidator judiciar (15.03.2016) pentru aceeaşi persoană juridică, fapta constând în exercitarea celor două calităţi de către aceeaşi persoană simultan sau succesiv în perioada de 2 ani.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul primei instanţe, reţine că recurenta-reclamantă a încălcat interdicţia nu printr-o faptă uno ictu, care şi-a produs efectele la momentul desemnării în calitatea de administrator judiciar/lichidator judiciar, ci printr-o faptă continuă care presupune exercitarea acestei profesii.

Răspunderea disciplinară a practicienilor în insolvenţă este reglementată prin norme speciale (O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, Statutul profesiei, Codul de etică profesională şi disciplină ale UNPIR, Regulamentul privind procedura disciplinară - Anexa 3 la Hotărârea UNPIR nr. 3/2007), norme pe care recurenta-reclamantă, în exercitarea profesiei, are obligaţia să le cunoască, neputând invoca în apărarea sa lipsa vinovăţiei sau culpa celeilalte părţi în dobândirea calităţii de practician în procedura insolvenţei debitoarei S.C. B.. De asemenea, producerea sau nu a unui prejudiciu nu are relevanţă juridică câtă vreme, în cauză, s-au analizat condiţiile unei răspunderi disciplinare şi nu de altă natură.

Înalta Curte arată că, în raport de abaterea disciplinară săvârşită, comisia de disciplină are dreptul de apreciere asupra sancţiunii pe care urmează să o aplice însă, în limitele stabilite prin Statulul profesiei. Or, în cauză, dozarea sancţiunii s-a făcut în mod corect şi legal, cu respectarea acestor limite, ţinându-se cont de circumstanţele speţei şi de comportamentul recurentei-reclamante.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1885 din 3 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR