Retrocession of religious properties held by private entities and compensation for lack of state ownership under EGO No. 94/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat:

1. constatarea preluării abuzive a următoarelor imobile:

a. imobilul situat în, jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din casă, curte cu suprafaţa de 1.672 mp şi nr. topo. x - grădină cu suprafaţa de 3.345 mp;

b. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din cimitir cu suprafaţa de 12.984 mp, nr. topo. x - loc de casă cu suprafaţa de 1.122 mp şi nr. topo. x - grădină cu suprafaţa de 2.241 mp;

c. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din loc de casă cu suprafaţa de 1.122 mp şi nr. top. x - compus din grădină cu suprafaţa de 1.821 mp;

d. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x - compus din cimitir cu suprafaţa de 12.984 mp, nr. top. x - compus din casă şi curte cu suprafaţa de 1.672 mp şi nr. top. x - compus din grădină cu suprafaţa de 2.566 mp;

e. imobilul situat în jud. Alba, înscris în CF nr. x Spini cu nr. topo. x;

2. anularea Deciziei nr. 8035/11.07.2018, emisă de pârâtă;

3. în principal, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii pentru imobilele de mai sus,

4. în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea în favoarea reclamantei a deciziei privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 64 din 27 martie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, cu consecinţa în principal, a casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării fondului, iar în subsidiar, a admiterii în parte a acţiunii introductivă de instanţă astfel cum a fost formulată.

În drept, a considerat că sentinţa este nelegală, din prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deşi în partea de motivare care vizează cererea de restituire în natură a imobil ce face obiectul cauzei, instanţa de fond a reţinut că acesta este în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Spini/Lunca Târnavei, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, neputând fi restituit în natură, în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, care vizează acordarea de despăgubiri în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile prev. art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru a justifica neacordarea de despăgubiri, în interpretarea acestui temei de drept, instanţa de fond a considerat că măsurile reparatorii se pot acorda doar atunci când sunt îndeplinite toate celelalte cerinţe speciale prevăzute de lege şi imobilul nu poate fi restituit în natură.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în ceea ce priveşte prev. art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, indicat ca temei şi de către instanţa de fond, aceasta l-a interpretat în sensul că se pot acorda despăgubiri doar în cazul în care un teren este ocupat în totalitate, respectiv dacă sunt îndeplinite "toate celelalte cerinţe special prevăzute de lege" - fără a indica în mod expres care cerinţe nu au fost îndeplinite în mod concret pentru stabilirea dreptului reclamantei la despăgubiri (în situaţia imposibilităţii restituirii în natură).

Totodată, a arătat că instanţa de fond a făcut abstracţie şi de prev. art. 1 alin. (6) din acelaşi act normativ, care statuează clar faptul că, pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură "se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor."

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea ce face obiectul recursului cu încălcarea şi aplicarea normelor de drept material sus-menţionate, pornind de la premise de fapt corecte (terenul este afectat unor amenajări de utilitate publică), dar aplicând greşit temeiurile de drept incidente, considerând că măsuri reparatorii în echivalent se pot acorda doar dacă terenul este ocupat în totalitate de construcţii noi).

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamantei i se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent doar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii ale legii, fără a indica în mod concret care dintre condiţiile prev. de O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt îndeplinite în cauză pentru acordarea de despăgubiri.

A mai susţinut recurenta că prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată prin aplicarea greşită a normelor de drept material şi din prisma faptului că a considerat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri, în cauză fiind îndeplinite condiţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

În reţinerea acestui considerent, Curtea de Apel Alba Iulia a dat eficienţă exclusivă şi totală apărării pârâtei, în sensul că se pot acorda despăgubiri pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, doar dacă au fost înstrăinate în mod legal după 22.12.1989. Ori, o astfel de interpretare este în contradicţie cu legile de reparaţie (prin restituire sau echivalent), fiind evident că se doreşte extinderea prevederilor acestui articol la orice categorie de imobil, indiferent de situaţia particulară a fiecăruia anterior anului 1989, cu toate că textul invocat se referă exclusiv la situaţia imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, înstrăinate legal după 1989, şi nu la situaţia tuturor imobilelor ce pot face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

A considerat că o asemenea interpretare riscă să conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind mai mult decât evident că reclamantei nu i se poate refuza şi restituirea în natură şi acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care este cert că imobilul a fost preluat abuziv de la subscrisa, că nu a fost acordată nici un fel de despăgubire la data preluării, reclamanta nefiind culpabilă de faptul trecerii acestui imobil în proprietatea unei alte persoane de drept privat anterior anului 1989.

De asemenea, instanţa de fond a făcut abstracţie de prevederile pct. 5 din H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002, normă metodologică aferentă art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aferentă sintagmei "terenuri nerestituite", precum şi de incidenţa în cauză a art. 1 pct. 1 şi art. 16 din Legea nr. 165/2013.

Nu în ultimul rând, a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că în cauză nu ar fi incidente în materie de acordare de despăgubiri nici prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretând trunchiat apărările reclamantei cu trimitere la acest temei de drept şi menţinând concluzia privind neîndreptăţirea la despăgubiri prin prisma faptului că nu îndeplineşte condiţiile legii speciale de retrocedare.

În practica sa, relativ la art. 1 din Protocolul adiţional 1, Curtea Europeană nu statuează exclusiv şi explicit "asupra unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire" în sensul înlăturării sau inexistenţei dreptului la reparaţie prin echivalent în cazul imposibilităţii de restituire în natură, aşa cum interpretează instanţa de fond jurisprudenţa Curţii.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun" în sensul Convenţiei şi a practicii Curţii, aceasta a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

În jurisprudenţa sa constantă referitoare la instituţiile reglementate prin Convenţie, Curtea a statuat că "bunurile" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie "bunuri existente" (în acest sens Van der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria x nr. x, p. 23, § 48, şi Malhous contra Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000 XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanţele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a le vedea concretizate (de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria x nr. x, p. 21 § 31, şi Ouzounis şi alţii contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24, Driha contra România, hotărârea din 21 februarie 2008, cererea x/2002).

Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Ori, astfel cum am arătat anterior, prin raportare la normele de drept material indicate, recurenta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Faţă de aceste aspecte de drept, care fac trimitere directă la aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, a considerat nelegală soluţia de respingere a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cauzei, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 20 din Constituţie, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea directă a normei convenţionale, înlăturând aplicarea normei interne contrare reţinut a fi incidentă parţial în cauză (art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000).

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut Cultelor Religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a arătat că motivele de recurs sunt neîntemeiate, în sensul că hotărârea recurată nu conţine motive contradictorii, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei, O.U.G. nr. 94/2000.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 iunie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi recurenta invocă existenţa unor considerente contradictorii, în realitate aduce critici cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, situaţie în care instanţa de control judiciar urmează a le analiza din perspectiva cazului de casare prevăzut de punctul 8 al acestui articol.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, reţinând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în speţă dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, formă în vigoare la data soluţionării cererilor de retrocedare, reglementează condiţiile de restituire a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult.

Art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) din acest act normativ prevede ca o condiţie de admisibilitate a cererii de retrocedare ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public ori în patrimoniul unei regii autonome, societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul ori o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau asociat majoritar.

Aşadar, numai în situaţia în care imobilul se află în proprietatea statului poate fi retrocedat, întrucât dreptul de proprietate privată este garantat de art. 44 din Constituţie şi art. 1 Protocolul 1 din CEDO, astfel că statul nu poate dispune de dreptul de proprietate al unei persoane juridice de drept privat.

În speţă, în urma analizării documentelor din dosarul cauzei, instanţa de control judiciar apreciază că, în mod corect a reţinut instanţa de fond împrejurarea că imobilele aferente cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 şi cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 se află în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române Spini, iar imobilele aferente cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006 şi cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006) se află în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Lunca Târnavei care sunt persoane juridice de drept privat potrivit H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Aşa fiind, statul român prin Comisia pârâtă nu putea, în virtutea normelor sus enunţate, să dispună retrocedarea lor reclamantei.

Statutul de utilitate publică nu-i conferă niciunui cult religios calitatea de persoană juridică de drept public, cultele religioase fiind persoane juridice de drept privat al căror drept de proprietate asupra bunurilor lor este garantat constituţional. Prevederea expresă a atributului de utilitate publică dovedeşte caracterul privat al persoanei juridice ce beneficiază de acest statut, în cazul persoanelor juridice de drept public neexistând o astfel de prevedere, întrucât ar fi o exprimare pleonastică, utilitatea publică fiind de esenţa acestor persoane.

În acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că imobilele aferente cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006 nu au fost preluate în mod abuziv de Statul Român, ci au fost dobândite de către Parohia Ortodoxă Română Lunca Târnavei ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, fiind excluse astfel de sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, iar imobilele situate în jud. Alba şi înscrise în CF nr. x Spini cu nr. topo. x şi x se află în proprietatea unei persoane fizice, respectiv numita A., astfel că nici această cerere de retrocedare nu se încadrează în prevederile actului normativ amintit.

Instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerile recurentei-reclamantei privind incidenţa Legii nr. 165/2013 întrucât, deşi art. 3 pct. 1 din lege are în vedere şi cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, condiţiile de restituire sunt cele prevăzute de această legea specială, pe care reclamanta nu le îndeplineşte.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000, care stabilesc că "în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unei amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent", întrucât din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că măsurile compensatorii pot fi acordate doar atunci când sunt îndeplinite toate celelalte cerinţe speciale prevăzute de actul normativ şi acesta nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de construcţii noi sau este afectat unei amenajări de utilitate publică. Or, în speţă, bunurile care fac obiectul cererilor de retrocedare nu se află în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare de măsuri reparatori prin echivalent, în situaţia imposibilităţii de restituire în natură, în mod corect a apreciat pârâta prin Decizia nr. 8035/11.07.2018 că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilele identificate cu nr. top x/2, 24, 25/2, 23/1 şi 25/1 nu au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989.

Conform art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 " În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)."

Şi din acest punct de vedere, instanţa de control judiciar constată că dreptul la acordarea despăgubirilor este condiţionat de legiuitor, condiţia impusă privind înstrăinarea imobilelor după anul 1989 nefiind îndeplinită în cauză.

Cu referire la criticile care vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, Înalta Curte menţionează că, potrivit jurisprudenţei CEDO:

"art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, §48; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, §121, CEDO 2002-II]."

În conformitate cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că reclamanta nu a dobândit un drept absolut de retrocedare a bunurilor preluate de stat, în temeiul art. 1 Protocolul 1 CEDO. Legiuitorul are libertatea de a institui condiţiile de retrocedare şi numai dacă sunt întrunite aceste condiţii se poate dispune retrocedarea.

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun pentru a invoca încălcarea art. 1 Protocolul 1 CEDO, întrucât în mod constant a statornicit Curtea europeană că:

"transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. " Rezultă că aceste imobile nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.

Referitor la fundamentarea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii, este vorba despre existenţa unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, or, reclamanta nu îndeplineşte condiţiile legii speciale de retrocedare, în baza căreia şi-a formulat cererea de restituire. Contrar susţinerii reclamantei, în privinţa creanţelor afirmate, aceasta nu are nici cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

În privinţa imobilelor situate în jud. Alba şi înscrise în CF nr. x Spini cu nr. topo. x şi x, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că acestea nu au făcut obiectul celor patru cereri de retrocedare analizate de pârâtă prin Decizia nr. 8035/11.07.2018, şi prin urmare nu pot fi solicitate direct prin acţiune în instanţă.

În concluzie, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la existenţa bunurilor în proprietatea statului, a unei persoane de drept public sau în patrimoniul statului sau persoanelor juridice la care statul este acţionar/asociat majoritar, iar inexistenţa niciunui alt act normativ cu caracter reparator în baza căruia reclamanta să fi putut obţine restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul acţiunii nu poate constitui temei al cererii reclamantei, decizia pârâtei a fost emisă în conformitate cu legea.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj împotriva sentinţei nr. 64 din 27 martie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2021.

GGC - BR