Jurisdictional conflict over wage discrimination claims by judicial auxiliaries: exclusion of administrative jurisdiction absent prior contestation of salary acts

Asupra conflictului de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 august 2020 la Tribunalul Mureş, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei să dispună:

- recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţilor de Apel Bacău, Bucureşti şi Ploieşti, care depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022;

- emiterea unor noi decizii de încadrare şi salarizare a reclamanţilor cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizaţie cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% şi a următoarelor sporuri:

1. sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare;

2. sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare;

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului produs, prin acţiunea pârâtului, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim ai indemnizaţiei brute lunare, precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curţile de Apel Bacău, Bucureşti şi Ploieşti;

- obligarea pârâtei Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 la zi şi pentru viitor;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 30/18.01.2021 a Tribunalului Mureş, secţia Civilă, Competul specializat în litigii de muncă, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivare, completul specializat în soluţionarea litigiilor de muncă al Tribunalului Mureş a arătat că pricina se poartă între reclamanţii grefieri în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău şi ordonatorul de credite care are atribuţii în stabilirea şi plata drepturilor sale salariale (DIICOT), precum şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii solicitând obligarea pârâţilor la emiterea unor noi decizii de încadrare şi salarizare a reclamanţilor cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 şi a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, una dintre pretenţiile formulate de reclamanţi fiind aceea de a fi emise în favoarea lor noi decizii de reîncadrare salarială.

Prin urmare, a apreciat că sunt aplicabile în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul 8 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

Este adevărat că potrivit art. 7 din Capitolul 8 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, contestarea drepturilor salariale se realizează într-o procedură care se finalizează cu plângere la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, însă, în speţă, reclamanţii invocă faptul că li s-a aplicat un tratament diferenţiat în raport cu alţi colegi grefieri şi solicită emiterea unei noi decizii de salarizare, precum şi plata diferenţelor băneşti pretinse. Ca atare, reclamanţii critică ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite o decizie de salarizare care să evite ori să înlăture această diferenţiere salarială şi mai mult decât atât, solicită în mod expres obligarea la emiterea unor noi decizii de reîncadrare salarială.

Astfel, din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se solicită obligarea ordonatorului de credite de a emite un ordin de salarizare trebuie să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat nelegal.

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 597 din data de 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii instanţei competente.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare în favoarea instanţelor de contencios administrativ.

Având în vedere că reclamanţii nu solicită anularea unui act administrativ tipic (anularea deciziilor de salarizare) şi nici nu contestă un act administrativ asimilat, ci au solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea drepturilor salariale, prin emiterea de noi decizii de salarizare cu înlăturarea unei stări de discriminare, conform modalităţii de calcul aplicate de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Ploieşti, agreată cu reprezentanţii Curţii de Conturi a României, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului specializat în soluţionarea conflictelor de muncă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă, pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea drepturilor salariale, prin emiterea de noi decizii de salarizare cu înlăturarea unei stări de discriminare şi la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale.

De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri. De altfel, reclamanţii au arătat că au avut în vedere o acţiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu colegi grefieri care au un atare drept câştigat.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia civilă a Tribunalului Mureş.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - BR