Jurisdictional competence for moral damages claim arising from judicial council’s refusal to approve magistrate’s international mission candidacy

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale (ca efect al declinării de la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă), sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 15.000 RON, actualizate cu indicele de inflaţie, şi la plata dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în luna martie 2017, în timp ce se afla în misiune în Somalia, în conformitate cu art. 11 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor nr. 196/2006, a solicitat secţiei pentru procurori a CSM acordul pentru a participa la un proces de selecţie pentru ocuparea unei funcţii tot în cadrul unei misiuni sub egida SEAE, misiunea B..

Prin Hotărârea nr. 212/2017 a secţiei pentru procurori i-a fost respinsă cererea cu motivarea că prin Hotărârea nr. 182/16.03.2017 i-a fost dat acordul de a participa la procesele de selecţie pentru ocuparea unor funcţii în cadrul misiunilor C. şi D. şi că o eventuală detaşare în cadrul misiunii B. contravine scopului pentru care s-a acordat avizul pentru celelalte detaşări.

Prin această respingere, i s-a încălcat demnitatea în muncă şi i s-au cauzat puternice suferinţe psihice pentru că a realizat că i s-a ignorat aspiraţia şi dorinţa de dezvoltare profesională a unui angajat, fiind redus la simplul statut de instrument la dispoziţia unei secţii a CSM superficială şi maliţioasă care, în loc să aprecieze candidaturile în funcţie de meritele profesionale, a respins cererea sa doar raportat la numărul de cereri formulate şi a considerat că formularea mai multor cereri îl descalifică pentru această candidatură.

Reclamantul a susţinut că sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a CSM în concordanţă cu art. 253 alin. (1) Codul Muncii, pârâtul fiind parte în contractul nenumit al magistratului cu statul în raporturile de serviciu, aşa cum este menţionat în Decizia nr. 46/2008 a ÎCCJ, detaşarea, delegarea şi transferul fiind dispuse de către CSM.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. d), e), f), art. 253 alin. (1) Codul Muncii, art. 1349, 1357, 1530, 1531 alin. (1) C. civ., art. 52 alin. (1), art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

În subsidiar, a solicitat ca cererea să fie admisă în temeiul răspunderii civile delictuale.

Pârâtul CSM a depus întâmpinare şi a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1913 din data de 16.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, apreciind că prezentul litigiu este un litigiu de contencios administrativ, având în vedere că reclamantul solicită acordarea unor daune morale, derivate dintr-o decizie emisă de pârâtul CSM.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Obiectul acţiunii indicat de reclamantul A., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îl constituie acordarea unor daune morale în cuantum de 15.000 RON, actualizate cu indicele de inflaţie, şi plata dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă.

Pentru a se stabili natura litigiului, Înalta Curte apreciază că trebuie avute în vedere următoarele dispoziţii legale:

Potrivit art. 266 Codul muncii "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

De asemenea, art. 267 lit. a) şi d) din acelaşi act normativ stipulează că "Pot fi părţi în conflictele de muncă: a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;() d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ..".

În conformitate cu art. 295 alin. (1) Codul muncii "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

Atât teoria cât şi practica sunt unanime în a recunoaşte că raporturile de serviciu ale magistraţilor sunt raporturi atipice, întrucât: "... magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii", relevantă fiind Decizia nr. 46/2008 pronunţată în Secţiile Unite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, Codul muncii se aplică şi raporturilor de muncă ale magistraţilor, întrucât reglementările speciale, între care Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, nu sunt complete.

Din coroborarea acestor dispoziţii rezultă că toate litigiile care decurg dintr-un raport de muncă, care fie se fundamentează pe un contract individual de muncă, materializat în urma încheierii, semnării de către părţi, fie nu are la bază un astfel de contract (cum este cazul magistraţilor care constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis), sunt de competenţa completelor specializate pentru soluţionarea litigiilor de muncă, cu excepţia situaţiilor când prin lege se prevede altfel.

În prezenta cauză, nu se contestă Hotărârea nr. 212/2017 a secţiei pentru procurori, pentru ca obiectul acţiunii să se circumscrie în sfera contenciosului administrativ, ci se solicită acordarea unor daune morale reprezentând atingerea adusă demnităţii prin modul în care a fost soluţionată cererea reclamantului privind obţinerea acordului de a candida la unele funcţii în cadrul misiunii B..

Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor menţionate şi aplicarea acestora la obiectul dedus judecăţii, se concluzionează că verificarea pretenţiilor reclamantului urmează a se face prin raportare la calitatea acestuia de salariat căruia i se aplică prevederile art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi art. 275 din Codul muncii, coroborate cu art. 2 pct. 1 lit. c) din C. proc. civ., competenţa soluţionării cererii în primă instanţă revine Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa materială de soluţionare a cauzei, având ca obiect cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - BR