Access to classified disciplinary documents and the right of access to justice in administrative litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Serviciul Român de Informaţii, solicitând obligarea acestuia la emiterea actelor administrative constând în documentele prin care s-a decis exmatricularea sa la data de 28.07,2015 şi în baza cărora s-a refuzat înaintarea sa în grad ce urma să aibă loc la 30.07.2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1500/06.05.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 2521/15.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamant, casând sentinţa civilă nr. 1500/06.05.2016 şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 140 din 29 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii-U.M.0198 Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, a invocat faptul că sentinţa atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât:

- instanţa de fond a încălcat în mod vădit dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul". Astfel, prin Decizia nr. 2521 din 15.05.2019 pronunţată în recurs, Înalta Curte a constatat că "în mod greşit s-a procedat la soluţionarea în primă instanţă a acţiunii, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., respectiv a drepturilor procesuale ale reclamantului, constând în dreptul la apărare şi la un proces echitabil, precum şi a principiului disponibilităţii, întrucât nu există o analiză a pretenţiei deduse judecăţii prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, a raportului juridic invocat de către reclamant, având loc astfel o vătămare gravă a drepturilor procesuale ale părţii". Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond nu a analizat cererea reclamantului prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, respectiv cererea de comunicare a actelor administrative în baza cărora s-a dispus rezilierea contractului de şcolarizare, exmatricularea sa din cadrul Academiei, fiind refuzată înaintarea acestuia în grad. Astfel, susţine recurentul că a arătat prin notele scrise depuse la dosarul de fond, că toate înştiinţările au fost efectuate verbal, fiind astfel pus în imposibilitatea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de sancţionare, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Această decizie este un act administrativ cu caracter individual, supus controlului de legalitate în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi care nu se încadrează în categoriile de acte exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ, enumerate la art. 5 din lege.

- sentinţa de fond a fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 ("Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime"),

În opinia recurentului instanţa de fond avea obligaţia să verifice dacă respectiva clasificare este legală şi justificată, având în vedere că operaţiunea de clasificare a documentelor ce privesc cercetarea disciplinară şi exmatricularea duce la restrângerea ilegala a dreptului său de acces la justiţie. Arată în acest context faptul că, instanţa s-a limitat la a prelua ca atare susţinerile pârâtului în motivarea sentinţei, reţinând că "potrivit Legii nr. 182/2002 şi a normelor subsecvente acesteia se reglementează la modul imperativ regimul juridic a informaţiilor clasificate copiile documentelor cu caracter clasificat, emise/întocmite cu ocazia cercetării administrative nu pot fi înmânate reclamantului". Instanţa nu explică însă cum a ajuns la concluzia că inclusiv Hotărârea Senatului Academiei Naţionale de Informaţii "Mihai Viteazul" din data de 27.07.2015, care nu face parte din documentele întocmite cu ocazia cercetării disciplinare, se încadrează în sfera documentelor clasificate şi nu poate fi comunicată reclamantului în vederea contestării. După cum s-a arătat, decizia de sancţionare nu se încadrează în categoriile de acte exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ, enumerate la art. 5 din lege, astfel încât nu există un temei legal pentru a nu fi comunicată în vederea contestării.

- prin sentinţa recurată, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care consacra dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, ca o garanţie a respectării drepturilor omului. În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul "să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franţei nr. 23805/94 din 04.12.1995). Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesata constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.

Susţine recurentul că prin respingerea cererii de a-i fi comunicate înscrisurile în temeiul cărora a fost sancţionat, a fost pus în imposibilitatea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de sancţionare. În cadrul unei astfel de acţiuni, instanţa de judecată trebuie şi poate să verifice atât legalitatea aplicării sancţiunii, cât şi aspecte legate de individualizarea sancţiunii, în special având în vedere faptul că au fost cercetate mai multe persoane pentru aceeaşi faptă, dar recurentul a fost singurul împotriva căruia a fost dispus măsura exmatriculării. Liberul acces la justiţie este consacrat ca drept fundamental inclusiv prin art. 10 din Declaraţia universala a drepturilor omului şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Constituţia României reglementează accesul liber la justiţie prin art. 21, acesta fiind conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se ca exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege. În aplicarea acestui principiu, art. 52 alin. (1) din Constituţia României permite în mod expres justiţiabililor sa se adreseze instanţei judecătoreşti în situaţia în care sunt vătămaţi printr-un act administrativ tipic sau asimilat, precum refuzul nejustificat de soluţionare a cererii. Arată recurentul că instanţa de fond a ignorat toate aceste prevederi legale şi l-a privat de dreptul fundamental de a solicita examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial.

- instanţa de fond a încălcat principiul egalităţii părţilor în exercitarea drepturilor procesuale, instituit de art. 8 din C. proc. civ., precum şi principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ.. Susţine recurentul că în cauză, nu se poate vorbi despre egalitatea exercitării drepturilor procesuale între reclamant şi pârât, atâta timp cât instanţa a luat în considerare exclusiv punctul de vedere al pârâtului, pe care l-a transformat în motivarea propriu-zisă a sentinţei, iar reclamantului nu i s-a acordat nici măcar posibilitatea să cunoască şi să verifice temeiurile acestui punct de vedere. În acest sens consideră că sentinţa recurată se întemeiază exclusiv pe probe la care nu a avut acces şi cu privire la care nu a putut să formuleze explicaţii, obiecţiuni, apărări sau să propună proba contrară, întrucât nimeni nu poate aduce probe în combaterea unui mijloc de probă necunoscut. Invocă în susţinerea opiniei sale jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală (Decizia nr. 2508/2007).

4. Apărările formulate în cauză

În fapt, prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat "emiterea actelor administrative constând în documente prin care s-a decis exmatricularea" pentru ca ulterior instanţa de recurs prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare să reţină faptul că reclamantul a solicitat în fapt "exclusiv comunicarea actelor administrative clasificate prin care a fost sancţionat ca etapă anterioară formulării unei acţiuni în anularea deciziei de exmatriculare".

Faţă de această interpretare a termenului "emitere" prin prisma voinţei recurentului - reclamant, instanţa de fond, rejudecând cauza, s-a pronunţat strict asupra acestei solicitări, constatând că această cerere a reclamantului contravine dispoziţiilor legale ce reglementează domeniul protecţiei informaţiilor clasificate.

Învederează intimatul faptul că, obiectul acţiunii, aşa cum a fost delimitat de recurentul-reclamant, nu este contestarea nivelului de clasificare atribuit documentelor, deşi în motivarea recursului se afirmă la pag. 3 că "instanţa de fond avea obligaţia să verifice dacă respectiva clasificare este legală şi justificată".

Instanţa civilă este ţinută, conform art. 9 din C. proc. civ., să se pronunţe doar asupra acelor aspecte cu care a fost învestită prin cererile şi apărările părţilor. Instanţa va judeca întotdeauna în limitele cu care a fost investită, astfel încât hotărârea pronunţată să nu fie casată pentru plus ori minus petiţia.

Se constată că recurentul-reclamant nu a solicitat niciodată pe parcursul acestui proces declasificarea documentelor, ci doar comunicarea lor, în sensul înmânării unui exemplar sau a unei copii certificate a acestora.

În acest context precizează, referitor la materialele rezultate în urma cercetării administrative a faptelor imputate reclamantului, faptul că aceste fapte au fost recunoscute de către acesta, că documentele care consemnează faptele în cauză au caracter clasificat în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002, datorită strânsei legături cu documentele clasificate a căror regim de gestionare a fost încălcat de recurentul-reclamant precum şi datorită informaţiilor pe care le conţin.

În accepţiunea Legii nr. 182/2002, acestea sunt informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate. Accesul la informaţiile clasificate şi deţinerea de documente ce conţin astfel de informaţii este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege.

Precizează că recurentul-reclamant se află în posesia copiilor de pe documentele neclasificate, respectiv extrasul din Hotărârea Senatului Academiei Naţionale de Informaţii - "Mihai Viteazu" din data de 27.07.2015, contractul de şcolarizare nr. x din 10.10.2012 şi Regulamentul pentru activitatea profesională a studenţilor ciclului I din A.N.I. "M.V."

Referitor la susţinerile recurentului-reclamant ce vizează accesul la justiţie învederează faptul că, accesul liber la justiţie este asigurat prin judecarea obligatorie a pricinilor conform regulilor de desfăşurare a activităţilor procesuale, inclusiv cele care rezidă din temeiuri legale extrinseci normei generale procedurale, întrucât regulile se raportează numai la lege asigurându-se, în acest fel, aplicarea necondiţionată a acesteia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dreptul la divulgarea unor probe pertinente nu este absolut, într-o procedură judiciară concretă pot exista interese concurente - ca cele de securitate naţională, necesitatea protejării unor martori de represalii sau păstrarea secretă a unor metode ale poliţiei de cercetare a unor infracţiuni - care pot fi puse în balanţă cu drepturile părţilor. În orice caz, chiar prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu aplicarea art. 6 al Convenţiei EPO se recunoaşte în mod expres faptul că restricţionarea accesului la anumite probe ale dosarului poate fi justificată de interesul apărării securităţii naţionale.

Mai mult, în ipoteza în care probele administrate în dosar constituie informaţii clasificate, dispoziţiile din Constituţie privind garanţiile unui proces echitabil trebuie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la informare.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Constituţia României, «Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională».

În aceleaşi coordonate se înscrie şi jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme. Astfel, prin Decizia nr. 122 din 13 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit faptul că, "deşi reclamantului nu i s-a comunicat o copie a ordinului de trecere în rezervă, în considerarea nivelului de clasificare acordat actului menţionat, în fapt, acestuia i s-au adus la cunoştinţă toate elementele acestui act, ce a avut ca efect trecerea în rezervă cu achitarea plăţilor compensatorii conform O.G. nr. 7/1998. Scopul comunicării unui act de autoritate este acela a producerii de efecte, ceea ce în cazul recurentului-reclamant s-au produs, acesta fiind trecut în rezervă şi încasând plăţile compensatorii corespunzătoare vechimii în serviciu, ca militar activ cu grad de sergent major. Comunicarea este operaţiunea prin care organul emitent aduce la cunoştinţa celui interesat actul administrativ individual pentru ca acesta să poată produce efecte juridice obligatorii."

Cu privire la dispoziţiile art. 31 alin. (3), respectiv art. 53 alin. (1) din Constituţie, subliniază şi faptul că însăşi Curtea Constituţională a reţinut inexistenţa unei încălcări a acestora în ipoteza în care anumite categorii de informaţii sunt exceptate de la accesul liber al cetăţenilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 568/2006 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 462/2003 a Curţii Constituţionale).

Face referire intimatul şi la o cauză similară, ce a format obiectul dosarului nr. x/2011, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins prin Decizia irevocabilă nr. 485B din 05.04.2013 cererea adresată Curţii de Apel Ploieşti de declasificare în vederea administrării în şedinţă de judecată publică a unor documente clasificate.

Faţă de aspectele prezentate, solicită respingerea recursului, astfel cum a fost formulată şi motivată, ca fiind nefondată şi, pe cale de consecinţă, să menţineţi în integralitatea ei sentinţa civilă nr. 140 din 29.05.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat ester nefondat, pentru următoarele considerente:

5.1 Argumente de fapt şi de drept

Un prim motiv de recurs, astfel cum a fost susţinut de recurent, vizează încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. care prevăd că, în caz de casare, dezlegările date de instanţa de recurs asupra problemelor de drept, sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. Critica este nefondată, având în vedere considerentele instanţei de recurs şi modul în care s-a realizat rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, după casare.

Astfel, prin decizia de casare nr. 2521/15.05.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit circumscrierea corectă a obiectului acţiunii din perspectiva principiului disponibilităţii, reţinând că, deşi redactată într-o manieră lacunară, din cererea de chemare în judecată rezultă voinţa reclamantului de a solicita exclusiv comunicarea actelor prin care a fost sancţionat, şi nu verificarea temeiniciei sancţiunii. Totodată, prin notele scrise depuse de reclamant în rejudecare acesta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea şi comunicarea actelor prin care s-a decis exmatricularea sa, la data de 28.07.2015 şi a celor prin care s-a refuzat înaintarea în grad, ce urma să aibă loc în data 30.07.2015.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă însă cu claritate faptul că judecătorul fondului a rejudecat cauza cu respectarea întocmai a limitelor casării şi a dezlegărilor instanţei de recurs, raportat la cele menţionate în cererea de chemare în judecată şi în notele scrise formulate de reclamant, reţinând în esenţă faptul că, obiectul acţiunii îl reprezintă comunicarea şi nu emiterea înscrisurilor la care s-a referit reclamantul.

Totodată, a constatat că prin Hotărârea Senatului Academiei Naţionale de Informaţii Mihai Viteazul din data de 27.07.2015 s-a dispus ‘’exmatricularea reclamantului şi aplicarea altor sancţiuni unor colegi ai acestuia, ca urmare a gravităţii abaterilor constatate şi a lipsei de onestitate a acestora’’ iar prin adresa nr. x/08.10.2015 i s-a comunicat acestuia că i s-a reziliat contractul de şcolarizare pentru nerespectarea clauzei de la art. 8 lit. d) şi i) s-a reamintit faptul că a fost exmatriculat pentru încălcarea reglementărilor în vigoare în domeniul informaţiilor clasificate.

Analizând cadrul normativ incident, instanţa de fond a considerat că atât actul de sancţionare cât şi cel de reziliere precum şi actele rezultate în urma cercetării administrative a faptelor imputate reclamantului au caracter clasificat iar potrivit Legii nr. 182/2002 copiile documentelor cu caracter clasificat emise/întocmite cu ocazia cercetării administrative nu pot fi înmânate reclamantului.

Se mai susţine de către recurent că a fost înştiinţat doar verbal cu privire la actele a căror comunicare o solicită, motiv pentru care a fost pus în imposibilitatea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu o cerere de anulare a deciziei de sancţionare, aceasta fiind un act administrativ supus controlului de legalitate potrivit Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază ca vădit nefondată o astfel de argumentare, atât prin prisma prevederilor Legii contenciosului administrativ, care nu impun în mod absolut forma scrisă a actului administrativ, cât şi prin prisma probatoriului administrat în cauză, din care rezultă neechivoc faptul că reclamantului i s-a comunicat scris, conform adresei nr. x/08.10.2015, faptul că s-a dispus rezilierea contractului de şcolarizare pentru nerespectarea obligaţiilor care îi reveneau conform art. 8 lit. d), precum şi exmatricularea sa la data de 28.07.2015, pentru încălcarea reglementărilor în vigoare privind protecţia informaţiilor clasificate.

Aşadar, cel târziu de la data comunicării acestei adrese, reclamantul era în posesia unui înscris din care rezultau măsurile disciplinare şi administrative luate în privinţa sa, precum şi motivele pentru care acestea au fost dispuse. Mai mult, la dosarul cauzei, este depus un extras al Hotărârii Senatului Academiei Naţionale de Informaţii Mihai Viteazul din data de 27.07.2015, acesta fiind actul administrativ sancţionatoriu care cuprinde atât sancţiunea aplicată reclamantului, motivele aplicării acesteia, cât şi consecinţa legală a recuperării cheltuielilor de şcolarizare urmare a rezilierii contractului de şcolarizare nr. x din 10.10.2012, conform H.G. nr. 206/1995 şi art. 8 lit. g) pct. 1 din contract.

Prin urmare, nu se poate reţine că reclamantul a fost pus într-o imposibilitate reală şi efectivă de a contesta măsurile disciplinare şi administrative ce i-au fost aplicate, acesta dispunând de suficiente elemente care să îi permită promovarea acţiunii în anularea sancţiunii disciplinare, în condiţiile Legii contenciosului administrativ şi în exercitarea liberului acces la justiţie. De altfel, acesta reprezenta şi cadrul procesual adecvat în care reclamantul avea posibilitatea valorificării multora din criticile invocate în prezenta cauză, precum cele referitoare la privarea sa de a-i fi aduse la cunoştinţă toate motivele de fapt şi de drept avute în vedere de autoritatea emitentă şi de a formula apărări, la lipsa de proporţionalitate dintre fapta săvârşită şi gravitatea sancţiunii aplicate, la legalitatea sancţiunii aplicate.

Pe un alt palier de analiză, Înalta Curte reţine că prezentul litigiu are ca obiect un pretins refuz nejustificat al autorităţii pârâte de a-i comunica reclamantului actele administrative în baza cărora s-a dispus exmatricularea sa, rezilierea contractului de şcolarizare şi nepromovarea în grad.

Or, în acest cadru procesual, având în vedere susţinerile părţilor prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a probatoriului administrat, instanţa de fond reţine în mod legal, că aceste acte sunt cele care au fost întocmite în cadrul cercetării administrative a faptelor imputate reclamantului şi au caracter clasificat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 182/2002, caracter clasificat bazat pe strânsa legătură cu documentele clasificate al căror regim de gestionare a fost încălcat de recurentul reclamant dar şi cu informaţiile pe care acestea le conţin.

Într-adevăr, în accepţiunea Legii nr. 182/2002, informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate. Accesul la informaţiile clasificate şi deţinerea de documente ce conţin astfel de informaţii este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege iar din această perspectivă, legislaţia internă este în acord cu cea europeană întrucât Regulamentul de securitate al Consiliului 2001/264/CE defineşte principiile de bază şi normele minime de securitate ce trebuie respectate de fiecare stat. Unul dintre obiectivele principale avute în vedere prin măsurile de securitate adoptate îl constituie chiar protecţia informaţiilor clasificate împotriva divulgării neautorizate. În acest scop, măsurile de securitate trebuie să se aplice tuturor persoanelor care au acces la informaţii clasificate şi tuturor mijloacelor de transmitere a informaţiilor clasificate, precum şi să împiedice accesul oricărei persoane neautorizate la informaţii clasificate şi la instalaţii care conţin asemenea informaţii.

Însă este relevant din perspectiva cunoaşterii de către reclamant a faptelor pentru care a fost cercetat şi sancţionat este şi faptul că, astfel cum rezultă din susţinerile pârâtului dar şi din documentele clasificate observate de instanţa de judecată, există o declaraţie olografă a recurentului reclamant prin care arată că recunoaşte faptele care i se impută precum şi că ’’… nu am recunoscut că am fotografiat materiale clasificate ….deoarece împreună cu mai mulţi colegi … ne-am pus de acord să nu recunoaştem.’’

Mai mult, recurentul reclamant în calitatea sa de student militar al Academiei Naţionale de Informaţii aflată în subordinea Serviciului Român de Informaţii, avea cunoştinţă de drepturile şi îndatoririle specifice care îi revin şi care configurează statutul special al cadrelor militare, ceea ce presupune deplina cunoaştere de către cel ce îşi asumă obligaţiile prevăzute de lege a condiţiilor şi consecinţelor încălcării acestora, inclusiv a aspectului referitor accesul sau deţinerea de documente cu caracter clasificat.

Faptul că la dosarul cauzei se regăsesc depuse de părţi copii ale documentelor neclasificate, respectiv extrasul din Hotărârea Senatului Academiei Naţionale de Informaţii "Mihai Viteazul" din data de 27.07.2015, contractul de şcolarizare nr. x din 10.10.2012 şi Regulamentul pentru activitatea profesională a studenţilor ciclului I din A.N.I. "M.V." reprezintă o dovadă în plus a faptului că recurentul reclamant cunoştea atât măsurile care îl vizau, cât şi contextul legal şi contractual în care acestea au fost dispuse.

Prin urmare, deşi recurentului reclamant nu i s-a comunicat o copie a actelor care au stat la baza sancţionării sale, în considerarea nivelului de clasificare acordat acestora, în fapt, i s-au adus la cunoştinţă toate elementele esenţiale ale acestora, fiind informat într-o manieră compatibilă cu menţinerea confidenţialităţii şi a desfăşurării adecvate a anchetelor, în cadrul procedurii disciplinare, despre substanţa acuzaţiilor împotriva sa.

Un alt motiv de recurs susţinut de recurent vizează legalitatea şi necesitatea operaţiunii de clasificare a documentelor ce privesc cercetarea sa disciplinară şi exmatricularea, din perspectiva faptului că aceasta duce la restrângerea nelegală a dreptului său de acces la justiţie. Critica este inadmisibilă, fiind formulată pentru prima dată prin motivele de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual. Totodată, Înalta Curte reţine faptul că în prezentul cadru procesual, obiectul acţiunii vizează un refuz nejustificat în necomunicarea înscrisurilor solicitate şi nu cenzurarea dreptului autorităţii pârâte de a stabili caracter clasificat anumitor categorii de documente pe care le emite.

În acest context, nu poate fi reţinut nici motivul de recurs potrivit cu care, prin soluţia adoptată de instanţa de fond, i-a fost lezat dreptul la un proces echitabil. Referitor la conceptul de proces echitabil consacrat şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că acesta presupune judecarea cauzei în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, singura în măsură să decidă cu privire la necesitatea tuturor aspectelor menite să slujească actului de înfăptuire a justiţiei prin aflarea adevărului. Aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte domeniul dreptului substanţial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial (Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010, şi Decizia nr. 1.168 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 15 noiembrie 2011).

Or, instanţa de fond a oferit toate garanţiile procesuale necesare exercitării acestui drept în cadrul prezentului demers judiciar vizând obligarea pârâtului la comunicarea unor înscrisuri, nefiind nici indicate şi nici identificate eventuale obstacole sau limitări impuse reclamantului de către judecătorul fondului.

Recurentul se află într-o confuzie evidentă invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil de către instanţa de fond prin prisma soluţiei pe care a pronunţat-o şi nu prin raportare la modul de desfăşurare a procedurii în cauza aflată în curs de soluţionare.

Prin prisma celor arătate anterior nu se justifică nici susţinerea recurentului vizând încălcarea principiului egalităţii părţilor în exercitarea drepturilor procesuale şi a principiului contradictorialităţii rezultând din faptul că instanţa de fond şi-a însuşit exclusiv punctul de vedere al pârâtului, acesta neavând posibilitatea să îl cunoască şi să îl verifice şi nici să propună probe în apărare.

Astfel cum s-a arătat anterior, prezentul demers judiciar vizează analizarea de către instanţa de judecată a caracterului justificat sau nejustificat al refuzului autorităţii pârâte în comunicarea documentelor solicitate de către reclamant. Ori, procedând în acest sens, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 182/2002, instanţa de fond a reţinut că refuzul comunicării este justificat de caracterul clasificat al respectivelor documente. Aşadar, recurentul reclamant avea posibilitatea să-şi orienteze conduita procesuală, inclusiv sub aspect probator, în raport de acest aspect invocat şi dovedit de către intimata pârâtă chiar din primul ciclu procesual al soluţionării prezentei cauze.

Mai mult, s-a arătat anterior că şi statutul de student militar deţinut de reclamant, prezuma în privinţa acestuia, previzibilitatea normelor legale care circumscriu regimul special, derogator al documentelor ce conţin informaţii clasificate inclusiv modalitatea de a avea acces la astfel de documente, aşa încât acesta a fost în măsură să îşi gestioneze probatoriul în mod adecvat. De altfel, prin încheierea de şedinţă din 19.02.2016 instanţa de fond a pus în discuţia părţilor cererile de probe formulate de părţi şi a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată atât de către reclamant cât şi de către pârât, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi egalităţii în exercitarea drepturilor procesuale.

5.2 Temeiul legal al soluţiei din recurs

Pentru toate aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 140 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - BR