Suspension of forest exploitation certification withdrawal: failure to establish well-justified case and imminent damage under Law No. 554/2004

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii ASFOR- Comisia de Atestare a Operatorilor Economici pentru Activitatea de Exploatare Forestieră, Garda Forestieră Cluj, a solicitat suspendarea actului administrativ nr. 3548/24.09.2020 şi a actului administrativ - Raport nr. x/15.09.2020, respectiv retragerea certificatului de atestare seria x, nr. x, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 25 din data de 28 ianuarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de S.C. A. S.R.L..

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 25 din data de 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa fondului a nesocotit principiul dreptului la apărare, consacrat în cuprinsul art. 13 C. proc. civ., precum şi principiul contradictorialităţii, reglementat la art. 14 C. proc. civ., limitându-se a considera veridice cele susţinute de Comisa de Atestare, respectiv faptul că Hotărârea nr. 09/24.09.2020 a fost comunicată recurentei-reclamante odată cu adresa nr. x/24.09.2020 fără a verifica dacă aceste acte au fost comunicate şi nici nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor acesta aspect.

Modalitatea de comunicare a actelor administrative este expres şi imperativ reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, eventuale situaţii de echipolentă putând provoca reale vătămări persoanei vătămate prin act. În speţa dedusă judecăţii, instanţa fondului nu a respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare astfel cum sunt prevăzute în art. 13 şi 14 C. proc. civ., creând astfel un real prejudiciu procesual - imposibilitatea societăţii de a suspenda actul vătămător în prezentul litigiu. Astfel, chiar instanţa fondului a reţinut că nu s-a formulat procedură prealabilă împotriva Hotărârii nr. 09/24.09.2020 - fiind o condiţie esenţială în privinţa admisibilităţii cererii de suspendare.

Din perspectiva dreptului material, recurenta-reclamantă a arătat că în privinţa Hotărârii nr. 09/24.09.2020 instanţa fondului mai reţine următoarele:

"Totuşi, Curtea consideră că reclamanta a înţeles să solicite suspendarea actului administrativ, respectiv a Hotărârii nr. 9/2020 în ceea ce o priveşte, fiind în eroare faţă de lipsa menţiunii actului administrativ în adresa nr. x/24.09.2020. Ca atare, s-a formulat procedură prealabilă prev. de art. 14 raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004 în privinţa procesului-verbal de control şi al exploatării parchetului din 02.09.2020 dar nu s-a realizat procedura administrativă prealabilă şi în privinţa hotărârii de retragere a certificatului de atestare."

Or, în raţionamentul său, instanţa fondului a arătata că recunoaşte cerere de suspendare ca fiind formulată împotriva actului administrativ Hotărârea nr. 09/24.09.2020, fără a recunoaşte totodată că împotriva aceluiaşi act a fost formulată procedura prealabilă. Acest raţionament este criticabil cu atât mai mult cu cât, chiar pârâta recunoaşte plângerea prealabilă făcută împotriva Hotărârii. Astfel, situaţia de echipolentă la care instanţa fondului a recurs - respectiv a stabilit că cerere de suspendare a fost formulată împotriva Hotărârii, iar nu împotriva adresei trebuia reţinută şi în privinţa procedurii prealabile adresate Comisiei de Atestare, cu atât mai mult cu cât Comisia a recunoscut cererea de revocare ca fiind îndreptată împotriva actului administrativ - Hotărârea nr. 09/24.09.2020.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cu privire la natura juridică a raportului nr. x/15.09.2020.

În accepţiunea instanţei de fond "... raportul are valoarea juridică a unei operaţiuni administrative premergătoare actului administrativ care este Hotărârea nr. 09/24.09.2020 emisă de Comisia de Atestare a Operatorilor Economici...".

Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă a arătat că prevederea cuprinsă în art. 21 alin. (1) lit. i) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1106/2018 prevede expres concursul Gărzii Forestiere la întocmirea actului de retragere/anulare a certificatului de atestare de către Comisie. În concret, legea prevede necesitatea întocmirii unui raport de către Grada Forestieră în care să se propună aplicarea măsurii retragerii/anulării.

Acest aspect reiese foarte clar din construcţia textului prevăzut la art. 21 alin. (1), lit. i) din Ordinul nr. 1106/2018 care prevede că:

"Certificatele de atestare/reatestare emise se retrag, după caz, de către Comisie în una dintre următoarele situaţii: dacă sunt constatate vătămări ale seminţişurilor utilizabile peste procentul admis de normele tehnice sau tăieri ilegale în parchete autorizate spre exploatare, a căror valoare depăşeşte de cinci ori preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior; sancţiunea se aplică operatorului economic care execută lucrările de exploatare a masei lemnoase, consemnate într-un raport de control aprobat de conducătorul entităţii din care face parte agentul constatator, prin care se propune retragerea certificatului de atestare".

Din această construcţie reiese faptul că suntem în situaţia unui act administrativ complex, puterile administraţiei publice fiind scindate între teritorial şi central, cea dintâi stabilind conţinutul actului, iar cea din urmă conferind forţă executorie actului. Există deci, două manifestări de voinţă care converg sper acelaşi scop comun, respectiv retragerea certificatului de atestare. Şi în ipoteza în care, cele două manifestări nu ar fi privite ca un act administrativ complex, Raportul Gărzii Forestiere nu poate fi privit ca o simplă operaţiune material tehnică, premergătoare actului emis de Comise, atâta vreme cât textul de lege impune întocmirea acestui raport şi dispunerea măsurii de ultim resort, de către Comisie, doar în baza acestei propuneri.

Ca atare, indiferent de perspectivă - fie analizat ca act administrativ complex, fie analizat ca act individual - Raportul Gărzii Forestiere Cluj este un veritabil act administrativ, iar nu o simplă operaţiune material tehnică.

Prin cea de-a treia critică, recurenta-reclamantă invocă interpretarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În privinţa cazului bine justificat, instanţa fondului s-a rezumat a arăta că această condiţie nu ar fi îndeplinită. Contrar argumentelor aduse de recurenta-reclamantă prin cerere introductivă de instanţă privind nelegala convocare, existenţa actelor doveditoare provenite din partea OS Vlădeasa Huedin - APV, avize primare de însoţire marfa, procese-verbale de recepţie - şi a probelor administrate, instanţa fondului a considerat contrariul.

În concret art. 22 alin. (1) prevede că:

"În cazul în care reprezentanţii titularului autorizaţiei nu se prezintă la control la data stabilită prin grafic, convocare sau de comun acord cu personalul silvic împuternicit, această acţiune se efectuează în prezenţa pădurarului titular al cantonului silvic în care este amplasat parchetul."

Reiese foarte clar din construcţia textului art. 22 că lipsa de la control a titularului autorizaţie de exploatare poate fi reţinută doar în ipoteza în care există o procedură prealabilă îndeplinită în raport cu acesta, prin intermediul căruia a fost încunoştinţat anterior despre controlul ce urmează a se efectua în partidă. Doar dacă titularul nu dă curs convocării, atunci controlul se poate realiza în lipsa acestuia. Or, o convocare efectivă nu se poate realiza telefonic, fix în ziua controlului, cu o oră înainte de control. Acest demers valorează abuz de putere din partea administraţiei publice, nesocotind efectiv dreptul la apărare al titularului autorizaţiei.

Astfel, în prealabil, trebuie stabilită o dată iniţială pentru control "...doar dacă nu se prezintă la control la data stabilită...", dată care e stabilită fie prin "... grafic, convocare sau de comun acord cu personalul silvic împuternicit", iar în ipoteza în care această dată nu este respectată, doar atunci se recurge la efectuarea controlului în lipsa titularului autorizaţiei.

Acest raţionament este susţinut şi de prevederea cuprinsă în art. 14 alin. (5) lit. b) din Hotărârea nr. 743/2015 privind organizarea şi funcţionarea Gărzilor forestiere. Prevederea amintită statuează că:

"în exercitarea funcţiei de monitorizare, inspecţie şi control, Gărzile: organizează periodic, în baza unui calendar şi a unei tematici actualizate permanent, acţiuni de inspecţie şi control în fondul forestier naţional, indiferent de deţinător, precum şi în fondurile cinegetice şi la acţiunile de vânătoare, stabilind măsurile ce se impun."

Cu privire la actele emise de OS Privat Vlădeasa Huedin - avize primare de însoţire a mărfii şi procese-verbale de recepţie - instanţa fondului reţine că aceste acte nu pot fi avute în vedere, dat fiind adresa Gărzii Forestiere depusă la dosarul cauzei, în legătură cu pădurarul Ocolului - martor audiat în cauză. Ca atare, instanţa reţine că:

"... declaraţia pădurarului B. nu poate fi privită ca relevantă şi concludentă având în vedere adresa Postului de Poliţie Beliş cum că . . . . . . . . . .acesta ar permite mai multor persoane să taie arbori sănătoşi şi că personalul silvic din Ocolul Silvic Vlădeasa nu colaborează cu organele de poliţie şi încearcă să împiedice activităţile de verificare."

Or, este irelevant că pădurarul în cauză permite altor persoane să exploateze nelegal. Ceea ce contează este a se analiza dacă, în aparenţă, actele emise de autoritatea publică locală şi centrală sunt, în aparenţă, legale. Or, legalitatea sau ilegalitatea actelor administrative ce vizează o persoană determinată - în speţă recurenta-reclamantă - nu poate fi analizată prin raportare la acţiunile ilegale ale altor persoane. Este cu totul absurd şi hilar ca recurenta-reclamantă deşi a dovedit cu actele depuse la doar că exploatarea este legală, a ajuns în situaţii critice prin raportare la acţiuni ilegale ale altor persoane, fiind astfel prejudiciată efectiv în dreptul său la exploatarea fondului forestier.

În privinţa celei din urmă condiţii, instanţa fondului a reţinut că nu s-a dovedit această din urmă condiţie, recurentei-reclamante revenindu-i sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ.. "Astfel este evident că prin retragerea certificatului de atestare reclamanta nu mai poate realiza exploatarea efectivă a partidei şi nici efectuarea altor acte de exploatare, însă aceste efecte care sunt cauzate de hotărârea de retragere nu sunt în măsură să conducă la concluzia unei pagube iminente fără ca reclamanta să demonstreze celelalte aspecte, rămânerea definitivă fără resurse financiare pentru plata angajaţilor şi a susţine funcţionarea societăţii."

Din construcţia acestui raţionament rezultă cu claritate că instanţa fondului şi-a exprimat o convingere contradictorie susţinând pe de-o parte evidenţa lipsei activităţii de exploatarea şi imposibilitatea recurentei-reclamante de a se susţine financiar iar, pe de altă parte, faptul că nu a dovedit aceste aspecte evidente.

În final, recurenta-reclamantă a arătat că prin actele depuse la doar a demonstrat că măsura impusă de administraţia publică blochează instant activitatea sa, fiind în imposibilitate de a onora contractele angajate. Astfel, a depus în probaţiune contractul de furnizare a masei lemnoase pe picior nr. 1.714/02.04.2019, încheiat cu Primăria Beliş şi nu poate dovedi un fapt viitor, având în vedere că nu mai are alte contracte pe rol de onorat, însă, având ca obiect principal de activitate exploatarea masei lemnoase, este mai mult decât evident că blocarea activităţii pe o perioadă de 3 ani va genera dificultăţi financiare devastatoare, fiind în imposibilitate absolută de a-şi realiza obiectul principal de activitate.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 09 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea actului administrativ nr. 3548/24.09.2020 şi a actului administrativ - Raport nr. x/15.09.2020, respectiv retragerea certificatului de atestare seria x, nr. x.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin primul motiv de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Încălcarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii a fost fundamentată pe o aşa-zisă lipsă a instanţei de fond de a pune în discuţia contradictorie a părţilor aspectul comunicării/necomunicării Hotărârii nr. 09/24.09.2020 odată cu adresa nr. x/24.09.2020.

Înalta Curte constată că în cauza de faţă, cazul de casare invocat are în vedere nesocotirea legii de drept procesual şi în situaţiile în care sancţiunea nulităţii intervine pentru încălcarea unor condiţii extrinseci actului de procedură, situaţii în care nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.

Instanţa de fond ar fi fost obligată să procedeze la verificarea comunicării actului administrativ în situaţia în care s-ar fi invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile administrative. Această excepţie face parte din categoria condiţiilor extrinseci pe care trebuie să le îndeplinească cererea de chemare în judecată, însă nu atrage sancţiunea nulităţii, ci sancţiunea inadmisibilităţii promovării cererii de chemare în judecată decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile.

Într-adevăr, modalitatea de comunicare a actelor administrative reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 poate provoca vătămări persoanei vătămate, fiind o condiţie esenţială în privinţa admisibilităţii cererii de suspendare, însă în cauza de faţă prejudiciul procesual invocat de recurenta-reclamantă nu a fost dovedit.

Faptul că instanţa de fond a considerat că a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 14 raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi s-a pronunţat cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor de suspendare a actului administrativ din perspectiva dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate atrage sancţiunea nulităţii pentru încălcarea principiilor invocate de recurenta-reclamantă atât timp cât obligativitatea îndeplinirii procedurii administrative prealabile face parte din categoria condiţiilor extrinseci pe care trebuie să le îndeplinească cererea de chemare în judecată sub sancţiunea inadmisibilităţii promovării cererii de chemare în judecată, decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea principiului dreptului la apărare şi, cu atât mai puţin, vreo nulitate determinată de încălcarea acestui drept, nulitate care să determine casarea hotărârii recurate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, din modul de redare a criticilor hotărârii atacate rezultă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat pur formal, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret care sunt motivele contradictorii ori străine de natura cauzei pe care instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia adoptată.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cauza dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a invocat, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, faptul că îndeplinirea cazului bine justificat este atestată de lipsa convocării reprezentanţilor reclamantei la efectuarea controlului de către Garda Forestieră, precum şi faptul că legalitatea sau ilegalitatea actelor administrative ce vizează o persoană determinată (recurenta-reclamantă) nu poate fi analizată prin raportare la acţiunile ilegale ale altor persoane.

Această critică nu poate fi primită având în vedere că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, neputând proceda la o analiză a altor factori externi, aşa cum propune recurenta-reclamantă, ci îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a actului administrativ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate invocate în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită.

În cazul de faţă, întrucât în mod corect s-a concluzionat că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă recurentei-reclamante un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, măsura suspendării nu ar putea fi dispusă dacă nu există un caz bine justificat.

Concluzionând, Înalta Curte având în vedere că cele două cerinţe - cazul bine justificat şi paguba iminentă - se condiţionează reciproc, chiar dacă executarea actului administrativ ar produce o diminuare a patrimoniului recurentei-reclamante, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 25 din 28 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR