Appeal dismissed: judicial inspection cannot censure judge's legal reasoning or evidentiary assessment, only intentional disciplinary violations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 21.10.2019 pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a contestat rezoluţia din 01.10.2019 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare (C19-3184) de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare 2615/A din 06.08.2019 şi împotriva rezoluţiei de clasare indicată anterior dispusă de inspectorul judiciar B. prin care a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin încheierea din 04.06.2020 s-a dispus amânarea pronunţării pentru data de 18.06.2020.

Prin sentinţa nr. 450 din data de 18.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Inspectorul-Şef al Inspecţiei Judiciare, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva încheierii de amânare a pronunţării din 04.06.2020 şi a sentinţei nr. 450 din data de 18.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs contestatorul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea primei instanţe este nelegală pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (5) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul contestatorului recurent la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva ignorării egalităţii de arme, cât şi din perspectiva contradictorialităţii - încălcarea art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ., a lipsei de imparţialitate (preconcepţia cu privire la inexistenţa erorilor sau greşelilor comise de judecători atunci când sesizările nu se fac de către Inspecţia Judiciară).

Astfel, prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor motivele/împrejurările de drept referitoare la faptul că "raţionamentul" judecătorului.

Prima instanţa a susţinut prin sentinţa recurată că, prin cererea de chemare în judecată contestatorul "nu a expus ca valabil niciun argument. Acesta nu a arătat de ce rezoluţiile contestate, care au conchis în sensul inexistenţei de indicii privind această abatere, ar fi nelegale ori netemeinice şi de ce s-ar impune efectuarea de noi verificări ori continuarea verificărilor existente".

Dacă nu au fost aduse niciun fel de argumente valabile, aşa cum susţine prima instanţă, este inexplicabil de ce a fost nevoie de o argumentare atât de extinsă a motivelor de respingere a cererii de chemare în judecată. Rezultă cu evidenţă din parcurgerea cererii de chemare în judecată că au fost indicate expres atât considerentele din rezoluţiile criticate care au fost criticate ca fiind nelegale/nelegitime, cât şi argumentele în combaterea lor. Faptul că prima instanţă consideră că argumentele prezentate nu ar fi "valabile" nu înseamnă că lipsesc criticile aduse rezoluţiilor, ci că instanţa a considerat respectivele critici neîntemeiate.

Critica referitoare la încălcarea, în procedura judiciară care a determinat sesizarea Inspecţiei Judiciare şi ulterior în prima instanţă, a prezumţiei de dobândire licită a averii, prezumţie consacrată de art. 44 alin. (1) din Constituţia României a fost motivate formal de către instanţă, printr-o negare, justificată de dreptul judecătorului de apreciere a probelor şi de exprimare a unei opinii cu privire la acestea.

Însă, a considera că petentul şi membrii familiei sale au obţinut venituri nedeclarate prin raportare la informaţiile obţinute de la registrul comerţului din care reiese calitatea acestora de asociaţi în două societăţi cu răspundere limitată, nu reprezintă o opinie a judecătorului, nu reprezintă un argument obiectiv, ci o incriminare. De altfel, judecătorul nu poate emite opinii în hotărârile pe care le dă, ci responsabilităţile sale privesc interpretarea şi aplicarea legii.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 09 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluţiei din 01.10.2019 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare (C19-3184) de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare 2615/A din 06.08.2019 şi împotriva rezoluţiei de clasare indicată anterior dispusă de inspectorul judiciar B..

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că Inspecţia Judiciară şi nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei exercitate împotriva unei rezoluţii de clasare, nu pot formula aprecieri cu privire la soluţia şi la considerentele expuse prin încheierea din data de 06.06.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, deoarece aceste chestiuni ţin de esenţa activităţii de judecată, iar o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte cea mai slabă justificare, nu a fost dovedită în cauză.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de către prima instanţă şi consideră că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil - principiu prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect în raport de care invocă motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, menţionează în mod expres că:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]."

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată va cuprinde:

"considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Înalta Curte reţine că instanţa de primă jurisdicţie a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Cu privire la fondul problemei de drept deduse judecăţii, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excede competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 4 iunie 2020 şi a sentinţei nr. 450 din 18 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR