Discrimination Warning Upheld Against Doctor for Romanian-Only Patient Communication

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 13.08.2018, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 270/04.07.2018 pronunţate de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ca netemeinică şi nelegală, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 64 din 21 februarie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B..

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 64 din 21 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Timişoara a împărtăşit aceleaşi concluzii ca şi Consiliul reţinând că "se poate vorbi despre discriminare atunci când are loc o diferenţiere bazată pe unul dintre criteriile enumerate de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi care aduce atingere unui drept.

În esenţă, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta nu se face vinovată de săvârşirea vreunei fapte ce ar putea constitui discriminare menţionând că în data de 09.02.2018, în jurul orelor 12:00, s-au prezentat la cabinetul de Interne al Ambulatorului de Specialitate pentru Sportivi din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenta "C." din Timişoara trei sportive minore însoţite de antrenorul acestora D., acesta din urmă solicitând acordarea de vize medicale celor trei sportive în vederea disputării unor jocuri de baschet ce aveau loc în aceiaşi zi peste câteva ore.

Inclusiv prin declaraţia depusă la Curtea de Apel Timişoara, antrenorul D. a arătat faptul că aceştia doreau obţinerea avizelor medico sportive. Or, acordarea acestor avize aparţine strict medicului sportiv, respectiv doamna doctor E..

De altfel, Curtea de Apel a reţinut că starea de fapt şi cele consemnate pe fişele medicale ale celor trei sportive minore sunt necontestate în cauză, părţile având o poziţie divergentă în ceea ce priveşte calificarea acestei situaţii ca reprezentând sau nu o discriminare.

Atât Curtea de Apel Timişoara cât şi Consiliul împărtăşesc ideea că eliberarea unei fişe incomplete reprezintă un serviciu medical incomplet şi deci o discriminare indirectă în sensul art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

4. Apărările formulate în cauză.

În prezenta cauză nu s-au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 270/04.07.2018 pronunţate de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, în mod corect s-a dispus aplicarea sancţiunii "avertismentului" faţă de reclamanta A. pentru încălcarea prevederilor art. 2 alin. (3) şi (4) şi art. 10 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în sensul că necomunicarea cu trei paciente minore care nu au înţeles limbajul medical în limba română, pentru a obţine datele necesare eliberării fişei medicale, respectiv necompletarea în întregime a fişei medicale şi precizarea că pacientele nu vorbesc limba română, reprezintă discriminare în sensul dispoziţiilor anterior indicate.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia acordarea avizelor medico sportive aparţine strict medicului sportiv, respectiv doamna doctor E., iar calificarea situaţiei discriminatorii ar rezulta din poziţia divergentă a părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol definesc discriminarea indirectă ca fiind acele prevederi, criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. (b) din Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, care menţionează că:

"se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană de o anumită rasă sau origine etnică într-o situaţie specială dezavantajoasă, în comparaţie cu alte persoane".

CEDO s-a bazat pe această definiţie a discriminării indirecte în unele dintre hotărârile sale, susţinând că "un tratament diferenţiat poate lua forma unor efecte disproporţionat negative ale unei politici sau măsuri generale care, deşi este formulată în termeni neutri, practică discriminarea împotriva unui grup."

Or, în cauza dedusă judecăţii în mod corect a reţinut prima instanţă că practica aparent neutră de a comunica cu pacientele în limba română, deşi acestea nu o cunoşteau, poate fi considerată ca o discriminare indirectă atât timp cât acestea au fost tratate în mod identic cu pacienţii vorbitori de limbă română.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut, atât de către intimatul-pârât cât şi de prima instanţă, incidenţa în cauză a unei situaţii de discriminare indirectă, fapta de discriminare fiind reprezentată de situaţia în care o persoană este tratată în mod identic cu alte persoane, deşi se află într-o situaţie diferită de acestea. Criteriul diferenţierii este cel al necunoaşterii limbajului medical în limba română de către persoanele de etnie maghiară, care provin din zone în care învăţarea limbii române se realizează mai mult din manuale, nu din discuţiile în familie, iar dreptul atins este cel privind asigurarea informării pacientului în limba maternă, reglementat de art. 6 şi 8 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 64 din 21 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR