Securitate worker status: suppression of private life and correspondence rights via religious surveillance under O.U.G. 24/2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2541 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a constatat calitatea de lucrător al Securităţii a pârâtului A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat, la data de 2 octombrie 2018, recurs pârâtul A., care, invocând prevederile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

Prin primul set de critici recurentul apreciază că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii şi neconforme cu probatoriul administrat, întrucât instanţa de fond a reţinut eronat că acesta ar fi fost lucrător al Securităţii şi că actele întocmite de el priveau viaţa personală a numitului B.. Arată recurentul că, în calitatea sa de ofiţer cu gradul militar de locotenent, a activat, la nivelul anului 1988, în cadrul Serviciului I al Inspectoratului de securitate al judeţului Prahova, pe linia de muncă informaţii interne - secte şi culte religioase, context în care a fost desemnat, prin ordin rezolutiv primit pe cale de comandament ierarhic superior, să asigure monitorizarea unei persoane ce era membră a sectei de adventişti reformişti şi care se afla în relaţii de rudenie cu un transfug din Austria. Menţionează recurentul că activitatea de monitorizare a fost declanşată urmare a unei semnalări primite de la unitatea similară din judeţul Dâmboviţa şi că nu a fost deschis dosar de urmărire informativă, activitatea fiind menţinută în mapa de verificare pentru confirmare sau infirmare a suspiciunilor semnalate. Apreciază recurentul că instanţa de fond ar fi reţinut în mod greşit că acesta ar fi dispus încălcarea unor drepturi fundamentale ale persoanei monitorizate, B., precum dreptul la viaţă privată, în contextul în care din înscrisurile concepute ori semnate de pârât rezultă că activităţile desfăşurate de acesta, cu privire la titularul dosarului analizat, s-au referit exclusiv la atitudini, manifestări, conduită exterioară, relaţii de comunicare interpersonală ce vizau participarea la acţiunile şi programul membrilor sectei religioase ilegale a adventiştilor reformişti, precum şi relaţiile cu fiul ce a emigrat ilegal în Austria. Apreciază recurentul că astfel de aspecte reprezentau suspiciuni rezonabile, ca temei real şi legal al verificărilor de securitate desfăşurate asupra numitului B., neavând natura unor violări a dreptului la viaţă privată. Consideră, de asemenea, recurentul că, la momentul istoric analizat, activităţile sectare aveau un fondul ilegal al funcţionarii, sens în care era firesc să fie cunoscută şi influenţată pozitiv activitatea lor, în scopul unei stabilităţi şi armonii confesionale.

Faţă de cel de-al doilea motiv de recurs a susţinut că din interpretarea gramaticala a art. 2, lit. (a) din O.U.G. nr. 24/2008, văzând că subiectul vizat de legiuitor este însuşi lucrătorul, rezultă că a doua condiţie pentru constatarea calităţii de lucrător este aceea ca acesta să fi desfăşurat el însuşi, direct şi personal astfel de activităţi prin care să fi suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Prin urmare, apreciază recurentul că trebuie să fi existat o legătură cauzală directă, imediată, de necontestat între activitatea desfăşurată în concret de lucrător şi vătămarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celui urmărit. Susţine recurentul că în dosarul x, recurentul apare cu un singur material informativ, respectiv un referat completat pe un tipizat redactat, prin care erau învederate simple propuneri de măsuri de verificare şi rapoarte, nefiind menţionată vreo măsură de persecuţie sau încălcare a drepturilor.

Astfel, consideră recurentul că instanţa de fond a reţinut greşit săvârşirea unor acte de intruziune în viaţa personală a celui monitorizat, din dosar nerezultând clar că pârâtul ar fi comis o ingerinţă nepermisă şi nejustificată, ori disproporţională cu scopul legitim şi moral de a preveni orice eveniment sau act ostil, periculos, de anarhie confesională sau protest ilegal, toate sancţionate de C. pen. în vigoare la acel moment.

Arată că sentinţa nu ţine seama de deciziile CCR, de practica I.C.C.J. cu privire la analizarea riguroasă a dovezilor, nu a stabilit în examenul de temeinicie al soluţiei pronunţate regimul juridic al drepturilor omului presupus încălcate în raport de starea de fapt şi de conţinutul lor, apreciind că nu a fost abordat legal aspectul asigurării echilibrului rezonabil între interesul general clamat de O.U.G. nr. 24/2008 şi drepturile subiective sau interesele legitime private. Astfel, susţine recurentul că în cuprinsul hotărârii nu sunt menţionate faptele concrete, consumate, comisive sau omisive, certe şi indubitabile, apreciate ca fiind comise de pârât împotriva unor persoane ce au fost monitorizate. Consideră recurentul că instanţa de fond ar fi trebuit să verifice şi caracterele ingerinţei, respectiv dacă limitarea drepturilor era prevăzută de legea naţională de la momentul respectiv, dacă aceasta avea un scop legitim, moral, de interes pentru binele şi folosul general al societăţii şi dacă limitarea era necesară într-o societate normală şi democratică la momentul analizat.

În concluzie apreciază recurentul că din aspectele prezentate rezultă caracterul vădit nelegal al sentinţei.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat, la data de 10 decembrie 2018, întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18 februarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând modalitatea de interpretare şi apreciere de către instanţa de judecată a probatoriilor administrate în cauză, care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere aceste critici doar în măsura în care sunt de natură a susţine cazurile de casare invocate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că aspectele învederate de reprezentantul convenţional al recurentului, cu ocazia dezbaterilor publice expuse în debutul prezentei decizii, privind nelegalitatea hotărârii atacate, ce ar deriva, în opinia recurentului, din greşita aplicare a normelor ce reglementează principiul disponibilităţii, respectiv a lipsei de interes, privite în lumina prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că cererea de solicitare a verificării calităţii de lucrător al Securităţii adresată C.N.S.A.S. nu putea fi formulată de fiu, în numele tatălui său decedat, reprezintă aspecte noi, neinvocate în faţa instanţei de fond şi care, de altfel, vizează actul de învestire a C.N.S.A.S. cu verificarea sus indicatei calităţi, iar nu a instanţei de judecată. Or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările formulate de pârâţi într-o astfel de fază procesuală, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost invocate nici prin cererea de recurs formulată de pârât şi nu reprezintă nici motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanţa de recurs din oficiu.

Mai mult, criticile aduse de recurent hotărârii atacate şi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde o motivare insuficientă ori contradictorie sau străină de natura cauzei, sunt nefondate.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele esenţiale, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum şi silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, în cauză instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Potrivit sus indicatului text de lege, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, prin lucrător al Securităţii se înţelege orice persoană care având calitatea de ofiţer sau subofiţer al Securităţii, în perioada 1945-1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Definiţia legală enunţată determină conţinutul noţiunii de lucrător al Securităţii, în sensul că nu orice persoană care a funcţionat în cadrul acestei instituţii are calitatea de lucrător, ci esenţial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere şi scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmăreşte deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activităţi de poliţie politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ca urmare a acestor exigenţe deduse din textul legal sancţionator, la analiza calităţii de lucrător, trebuie să se aibă în vedere şi raportul rezonabil de proporţionalitate dintre interesele generale şi cele particulare.

În speţă, trebuie examinat dacă recurentul, prin activitatea sa, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale.

Procedând la propria analiză, în limitele legale menţionate, instanţa de control judiciar constată că, instanţa de fond a reţinut în mod justificat că, în cazul pârâtului este întrunită cerinţa de lucrător al Securităţii, prin prisma atribuţiilor ce-i reveneau, în calitate de ofiţer cu gradul militar de locotenent, ce a activat, la nivelul anului 1988, în cadrul Serviciului I al Inspectoratului de securitate al judeţului Prahova, pe linia de muncă informaţii interne - secte şi culte religioase, aspect necontestat de pârât şi care rezultat din înscrisurile existente la dosar .

O a doua condiţie este aceea ca, în calitatea menţionată la punctul 1, persoana să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Şi această condiţie a fost considerată îndeplinită de către instanţa de fond, reţinându-se că toate măsurile întreprinse sau încuviinţate de către recurent au încălcat flagrant drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare şi la acea dată, instanţa de fond învederând expres că astfel de drepturi sunt reprezentate de dreptul numitului B. la viaţă privată şi la secretul corespondenţei.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată, că, în cauză, măsurile propuse de pârât se încadrează în categoria activităţilor care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului stipulate de Constituţia României de la acea dată, precum şi de normele internaţionale la care România era parte.

Astfel, înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe, al căror conţinut este descris pe larg în considerentele sentinţei recurate, demonstrează, cu prisosinţă, acţiunile întreprinse de către pârât, ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viaţa privată şi la secretul corespondenţei, protejate normativ şi în perioada anterioară anului 1989.

Instanţa de primă jurisdicţie nu a preluat aprecierile cuprinse în documentele fostei Securităţi, ci a examinat datele comunicate, pentru a putea stabili dacă acestea îndeplinesc cerinţele legii.

Înscrisurile din dosarul nr. x (deschis de Securitate pe numele domnului B.), cu număr de referinţă x, atestă că domnul A., ofiţer cu gradul militar de locotenent, ce a activat, la nivelul anului 1988, în cadrul Serviciului I al Inspectoratului de securitate al judeţului Prahova, pe linia de muncă informaţii interne - secte şi culte religioase a contribuit în mod direct la instrumentarea acţiunii de urmărire informativă desfăşurată de organele de Securitate împotriva domnului B..

Astfel prin Referatul UM înregistrat sub nr. x/05.08.1988, ce a fost completat olograf personal de recurent şi semnat de acesta (chiar dacă prin acest demers s-au completat rubricile unui formular tipizat), rezultă că în privinţa numitului B. pârâtul a propus supravegherea informativă cu prioritate a acestuia, în cadrul evidenţei dosarului de problemă ce viza sus indicata persoană supravegheată. De asemenea, în manieră olografă, pârâtul a indicat expres faptul că persoana în cauză este cunoscut că desfăşoară activitate suspectă ca membru al sectei adventiştilor reformişti şi are un fiu rămas nelegal în Austria. De asemenea, pârâtul a propus o serie de măsuri informativ-operative împotriva domnului B., precum dirijarea surselor "C." şi "D.", pentru stabilirea poziţiei şi comportărilor pe care le are la domiciliu persoana urmărită, precum şi interceptarea corespondenţei pentru verificarea legăturilor acestuia şi natura comunicărilor.

De asemenea, urmare a notei informative întocmite la data de 07.09.1988 de sursa D., prin care acesta arăta că numitul B. este foarte bătrân şi frecventează cultul mai rar, nepărăsind, decât foarte rar locuinţa fiului său din Băicoi, fără a primi vizite de la alte persoane, iar când se află cu căruţul de flori în piaţă nu angajează niciun fel de discuţii cu nimeni, decât strict despre flori, prin referatul olograf aplicat de pârât pe sus indicata notă informativă acesta a stabilit drept sarcini:

"să se semnaleze, în permanenţă, dacă sub masca preocupărilor religioase desfăşoară activitate ostilă", dispunând măsura:

"va fi verificat şi prin sursa C." (semnătura olografă aplicată la finele referatului realizat pe sus indicata notă de informare, fiind similară celei aplicate de pârât pe Referatul înregistrat sub nr. x/05.08.1988).

Mai mult, urmare a Notei informative întocmite la data de 05.04.1989 de sursa D., prin care acesta reitera faptul că B., deşi este adept fanatic al cultului religios al adventiştilor, nu a făcut niciun fel de deplasare în altă localitate şi nu a întreţinut relaţii cu nimeni şi nici nu a primi vizite, dar prin care sunt redate şi aspecte de viaţă privată a numitului B., precum cearta acestuia cu fiul său E., la care locuia, căruia, la plecarea din locuinţa fiului, i-a spus să nu îl deranjeze nici la final, pârâtul a stabilit drept sarcini: "primit pentru alt denunţ".

Astfel, niciunul dintre aspectele sus indicate nu denotă un scop al demersurilor întreprinse de recurent, în sensul indicat de reprezentant convenţional, cu ocazia dezbaterilor publice, respectiv în scopul de a acorda ajutor persoanei urmărite în demersul acesteia de a întreprinde o deplasare în afara graniţelor României, la fiul său stabilit în Austria.

În cauza de faţă, încălcarea dreptului la viaţă privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul recurentului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, obţinând informaţii privitoare la opiniile, intenţiile, preocupările şi viaţa sa de zi cu zi, informaţii ce ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim. În momentul în care informaţiile referitoare la preocupările şi opiniile unei persoane erau preluate de Securitate şi deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, ci erau legate de faptul că regimul comunist nu accepta nici un fel de manifestare religioasă, se producea încălcarea dreptului la viaţă privată. Astfel, Înalta Curte constată că persoana urmărită nu a făcut decât să-şi exercite liber dreptul de a fi adeptul unui cult religios, respectiv de a fi parte din secta religioasă a adventiştilor reformişti.

Or, în contextul în care potrivit art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţia României republicată în B.Of. nr. 65 din 29 octombrie 1986 " Libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România. Oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează şi funcţionează liber. Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase este reglementat prin lege" iar potrivit art. 33 din acelaşi act normativ "Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice este garantat.", este evident că demersurile întreprinse de recurent au natura juridică a unei imixtiuni neprevăzute de legea aplicabilă momentului şi nici justificată de vreun scop legitim, ori necesară într-o societate democratică.

Înalta Curte reţine că toate activităţile întreprinse care au concurat la încălcarea/îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau au urmărit să o facă, indiferent dacă au fost de iniţiere, propunere sau aprobare, etc., conduc la constatarea calităţii de lucrător în sensul prevăzut de dispoziţiile legale anterior enunţate. Astfel, se constată că legiuitorul nu face distincţie între persoanele care au iniţiat şi supus spre aprobare anumite măsuri şi persoanele care le-au aprobat, respectiv, le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliţie politică să vizeze încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Pe cale de consecinţă, recurentul nu se poate apăra invocând natura activităţii desfăşurate în baza raporturilor de serviciu, având în vedere că, în preambulul O.U.G. nr. 24/2008 s-a definit scopul reglementării ca fiind "continuarea într-un mecanism nou a procesului de devoalare a activităţilor exercitate de regimul comunist", care a desfăşurat, în special prin intermediul Securităţii, "o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale".

Curtea Constituţională a reţinut consecvent în jurisprudenţa sa (ex. Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009), faptul că "deconspirarea Securităţii, prin consemnarea publică a abuzurilor/…/contribuie la o mai bună înţelegere a prezentului şi la o proiectare adecvată a viitorului societăţii româneşti", şi că "scopul ordonanţei răspunde unor exigenţe politice ale societăţii româneşti şi dreptului la informaţie consacrat prin art. 31 din Constituţia României".

De asemenea, sunt nefondate şi criticile recurentului referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ori la suprimarea libertăţilor individuale ale persoanelor vizate, instanţa de fond indicând în concret drepturile şi libertăţile suprimate prin activitatea la care în mod activ a participat pârâtul, aşa cum s-a reţinut în precedent.

Din perspectiva definiţiei date de legiuitor noţiunii de lucrător al Securităţii, importantă este imixtiunea arbitrară a autorităţilor în viaţă personală a celui urmărit. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice).

În consecinţă, motivele care au condus la iniţierea activităţilor de supraveghere asupra numitului B., nu pot fi apreciate ca fiind întemeiate, din perspectiva protejării siguranţei naţionale, iar încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei urmărite, de către recurentul-pârât, nu a fost o măsură proporţională şi nici rezonabilă, scopul urmărit nefiind unul legitim, atât timp cât, în mod formal, se urmărea protejarea siguranţei naţionale, dar, prin măsurile propuse, era vizată o persoană care nu adera la principiile şi ideile statului comunist totalitar.

În considerarea tuturor aspectelor învederate în paragrafele anterioare, reţinând că motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2541 din 31 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2541 din 31 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR