Implied approval procedure inapplicable to professional title confirmation requests for academic staff

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 1 februarie 2018 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii şi Ministrul Sănătăţii, în temeiul O.U.G. nr. 27/2003 obligarea pârâţilor la emiterea, în favoarea sa, a ordinului privind aprobarea obţinerii titlului de medic specialist în protetică dentară în conformitate cu O.U.G. nr. 6/2012, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2018 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a pus în discuţia părţilor renunţarea la revenirea cu adresă către Ministerul Sănătăţii, apreciind că nu se mai impune un astfel de demers, iar prin sentinţa civilă nr. 109 din 25 septembrie 2018 a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Atât împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat, la data de 18 octombrie 2018, recurs reclamantul A., prin care, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi încheierii recurate şi rejudecarea cauzei.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul arată, în esenţă, că nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, pe care înţelege să o invoce pe calea recursului promovat, vizează soluţia primei instanţe de revenire asupra probatoriului încuviinţat la termenul din 22.05.2018, iar printr-o astfel de soluţie apreciază recurentul că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, încălcând principiile fundamentale ale procesului civil. Mai arată recurentul că în opinia sa judecătorul fondului a revenit/revocat nejustificat administrarea probatoriului încuviinţat, refuzând exercitarea unui rol activ, măsura de revenire şi cenzurare a unui astfel de probatoriu realizându-se în baza unor motive apreciate de recurent drept inexistente, contradictorii sau străine de natura cauzei, cu ignorarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în vigoare. A făcut trimitere recurentul la prevederile art. 233 alin. (1), lit. j) C. proc. civ., învederând că înţelege să susţină şi teza nemotivării, în fapt şi în drept, a soluţiei de renunţare la revenirea cu adresă către minister.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat legalitatea sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018, recurentul apreciind că şi prin pronunţarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti, prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, încălcând totodată şi principiile fundamentale ale procesului civil, dispoziţiile legale în vigoare şi drepturile sale fundamentale, recunoscute şi garantate de legislaţia naţională şi internaţională în vigoare, inclusiv dreptul la muncă, dreptul la petiţionare, dreptul la informaţie, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul de proprietate, libertatea economică, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

A susţinut recurentul că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către prima instanţă derivă din respingerea acţiunii sale ca neîntemeiată, în considerarea unei interpretări sistematice eronate a prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003, precum şi a invocării prevederilor art. 385-386, dar şi art. 3873 din Legea nr. 95/2006, în care sunt reglementate condiţiile pentru exercitarea profesiei de medic, instanţa făcând abstracţie de faptul că prin cererea de chemare în judecată recurentul invocă expres statutul de cadru didactic, precum şi prevederile O.U.G. nr. 6/2012.

Mai afirmă recurentul că instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze cererea sa înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/08.11.2017, cu întreaga documentaţie aferentă precum şi cererea datată 14.12.2017, inclusiv prin raportare la lipsa unui răspuns al pârâţilor la astfel de cereri, subliniind recurentul că îndeplineşte condiţiile legale reglementate de O.U.G. nr. 6/2012 spre a fi confirmat drept medic specialist şi în specialitatea medicală corespondentă nou înfiinţată, denumită "Protetică Dentară", câtă vreme exercită funcţia de cadru didactic (asistent universitar) la disciplina "Proteză fixă, gnatologie, estetică dento-stomato-facială" din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "B." Iaşi - Facultatea de Medicină Dentară, fiind confirmat ca "medic specialist" în specialitatea "Stomatologie Generală" prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1190 din 2003 şi drept "medic dentist primar" în specialitatea "Stomatologie Generală", prin Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1971 din 2008.

Arată recurentul că prima instanţă a realizat o eronată interpretare şi a făcut o greşită aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 6/2012 în contextul în care specialitatea "Stomatologie Generală" a dispărut din Nomenclatorul de specialităţi medico-dentare, iar prin cererea înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/08.11.2017 a solicitat aplicarea prevederilor art. II din O.U.G, nr. 6/2012, anexând în susţinerea cererii actele doveditoare deţinute. Consideră recurentul că în lipsa unui răspuns al pârâţilor, în termen de 30 de zile de la data depunerii unei astfel de cereri, precum şi de la data depunerii cererii din 14.12.2017, prin care recurentul a revenit către autoritatea administraţiei publice cu aceeaşi solicitare, devine incidentă instituţia aprobării tacite reglementate de O.U.G. nr. 27/2003.

Susţine recurentul că Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 786/03.08.2012, prin care au fost nominalizate persoanele care au fost confirmate ca specialişti în a doua specializare nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial al României, în cuprinsul respectivului act administrativ neexistând nominalizat numele şi prenumele său, absenta listelor cuprinzând "cadrele didactice cuprinse la punctul 2", 3 şi 4, precum şi absenta răspunsului "Comisiei de Specialitate a Ministerului Sănătăţii" reconfirmând, în opinia recurentului pasivitatea Ministerului/Ministrului Sănătăţii cu privire la cadrele didactice propuse în 2012 de instituţiile de învăţământ superior cu profil medical în vederea confirmării noii specialităţi, nenominalizate în anexa la Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 786/03.08.2012.

De altfel, apreciază recurentul că, din această perspectivă prima instanţă nu a analizat în fapt şi în drept cererile sale, încălcând, în opinia sa atât principiile procesului civil, cât şi prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO, în contextul în care prima instanţă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de recurent, fără a analiza cererea sa înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/08.11.2017, cu întreaga documentaţie aferentă, respectiv cererea datată 14.12.2017, prin raportare la răspunsul pârâţilor.

Un alt motiv de casare distinct invocat în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea manierei în care prima instanţă a interpretat prevederile O.U.G. nr. 27/2003, recurentul criticând raţionamentul primei instanţe ce stă la baza dezlegărilor date de judecătorul fondului noţiunii de "activitate", astfel cum este aceasta reglementată de sus indicatul act normativ. Apreciază recurentul că "interpretarea sistematică" invocată de prima instanţă ar fi contrazisă de prevederile O.U.G. nr. 27/2003, privind procedura aprobării tacite, care, în opinia recurentului ar fi aplicabilă tuturor autorizaţiilor emise de autorităţile administraţiei publice (cu excepţia celor emise în domeniul activităţilor nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, muniţiilor şi explozibililor, regimul drogurilor şi precursorilor, precum şi a autorizaţiilor din domeniul siguranţei naţionale), considerând recurentul că inclusiv solicitare sa se încadrează în categoria celor de emitere a unui actul administrativ prin care se permite solicitantului desfăşurarea unei anumite activităţi, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, astfel cum sensul unor astfel de termeni rezultă din O.U.G. nr. 27/2003.

În opinia recurentului, conform limitelor învestirii, instanţa de fond ar fi trebuit doar să constate nesoluţionarea în termen legal a cererilor sale înregistrate la Ministerul Sănătăţii la data de 08.11.2017 şi 18.12.2017 şi aplicând prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003 să dispună obligarea pârâţilor la eliberarea actului administrativ solicitat de recurent.

Pe de altă parte, susţine recurenta-reclamantă că sentinţa nr. 109 din 25 septembrie 2018, cuprinde considerente eronate, contradictorii sau străine de natura pricinii, motivarea primei instanţei fiind inexactă, dar şi insuficientă sau inexistentă, aspect ce pledează, în opinia sa, mai curând în sensul nemotivării soluţiei pronunţate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 noiembrie 2018 în dosarul instanţei de recurs, intimatul - pârât Ministerul Sănătăţii a solicitat respingerea ca neîntemeiat atât a recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018, reiterând, cu titlu de apărări şi chestiunile prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Sănătăţii, invocate şi în faţa instanţei de fond.

De asemenea, la data de 4 decembrie 2018 a formulat întâmpinare şi intimata C., Ministru al Sănătăţii, prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 ca neîntemeiat

5. Răspunsul la întâmpinare

La data de 14 decembrie 2018 recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Sănătăţii, prin care a solicitat respingerea apărărilor prin care au fost reiterate chestiunile prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Sănătăţii, invocând puterea de lucru judecat a încheierii pronunţate în data de 22 mai 2018 în dosarul nr. x/2018, precum şi, pentru considerente similare celor expuse prin cererea de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimat din perspectiva fondului căii sale de atac.

De asemenea, la data de 24 decembrie 2018, recurentul a formulat răspuns şi la întâmpinarea formulată de intimatul Ministrul Sănătăţii, prin care a invocat tardivitatea formulării întâmpinării, iar pe fond, tot în considerarea unor argumente similare celor expuse prin cererea de recurs, a solicitat respingerea susţinerilor intimatului ca neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 11 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 09.06.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea şi sentinţa, ambele recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarate de A. împotriva ambelor hotărâri judecătoreşti este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu titlu prealabil, analizând chestiunile prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Sănătăţii, invocate de intimatul - pârât Ministerul Sănătăţii, Înalta Curte observă că astfel de mijloace de apărare au fost invocate de pârât şi prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a fondului, asupra lor pronunţându-se Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, prin încheierea de şedinţă din data de 22 mai 2018, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministrul Sănătăţii şi al calificării chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune, drept apărare de fond. De asemenea, reţine instanţa de control judiciar că împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti, pârâţii nu au promovat recurs în niciuna dintre formele reglementate de art. 483 -491 C. proc. civ., cum de altfel nu au promovat recurs nici asupra manierei în care prima instanţă a dezlegat, prin sentinţa civilă nr. 109 din 25 septembrie 2018, fondul litigiului. În contextul descris anterior, având în vedere prevederile art. 430, coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte, în acord cu recurentul - reclamant, constată că excepţia procesuală a lipsei calităţii procesuale a Ministrului Sănătăţii, precum şi chestiunea prescripţiei, calificată de prima instanţă drept apărare de fond, au fost dezlegate în mod definitiv de prima instanţă, intrând în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu pot fi avute în vedere de instanţa de control judiciar în faza de judecată a recursului promovat de reclamant, urmare a reiterării lor, cu titlu de apărări, în cadrul întâmpinării formulate de intimatul Ministerul Sănătăţii.

2. Cât priveşte motivele de casare prin care recurentul -reclamant evocă atât în privinţa încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar le va analiza grupat, reţinând caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate reglementat de texul normativ în discuţie se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive câtă vreme instanţa s-a pronunţat asupra unei acţiuni al cărei obiect principal este circumscris prevederilor O.U.G. nr. 27/2003, neputându-se reţine că a săvârşit un act care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Ceea ce tinde, în realitate, să invoce recurentul sunt fie prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (în privinţa încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018), fie prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în privinţa sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018), însă Înalta Curte apreciază că, din perspectiva spectrului de incidenţă al motivului de nelegalitate consfinţit strict în cuprinsul art. 488 alin. (1), pct. 4 C. proc. civ., recursul reclamantului este nefondat.

3. Analizând motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. prin care reclamantul A. solicită casarea încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, Înalta Curte constată că aspectul ce face, în fapt, obiectul căii de atac astfel promovate, este reprezentat de soluţia primei instanţe de revenire asupra probatoriului încuviinţat la termenul din 22.05.2018.

Instanţa de control judiciar reţine că, prin încheierea de şedinţă din data de 22 mai 2018 Curtea de Apel Iaşi a încuviinţat, în cadrul probei cu înscrisuri, emiterea unei adrese către pârâţi în vederea completării probatoriului aferent cauzei din două perspective. Pe de o parte, s-a solicitat pârâţilor comunicarea înscrisurilor doveditoare ale împrejurării existenţei sau inexistenţei unui răspuns primit de către pârâţi de la Colegiul Medicilor din România, urmare a adresei formulate de către Ministerul Sănătăţii şi trimisă sus indicatei autorităţi. O astfel de adresă este menţionată de Ministerul Sănătăţii în înscrisul aflat la dosarul de fond, prin care se arată că solicitările reclamantului au fost retransmise spre analiză Colegiului Medicilor din România la data de 25.01.2018. De asemenea, s-a solicitat pârâţilor şi depunerea răspunsului Colegiului Medicilor din România la dosar, în măsura în care un astfel de răspuns a fost primit de aceştia. Pe de altă parte, prima instanţă a pus în vedere pârâţilor să furnizeze clarificări ale situaţiei de fapt, respectiv dacă cererea reclamantului din anul 2012 a fost, în vreun fel, soluţionată, cu precizarea actului prin care a fost soluţionată, precum şi dacă Ordinul nr. 786/2012 reprezintă modalitatea de soluţionare a cererii reclamantului din anul 2012, în caz afirmativ, solicitându-se pârâţilor să transmită modalitatea de comunicare a acestui ordin către reclamant.

Prin încheierea din data de 18.09.2018, instanţa de fond a revenit asupra probatoriului încuviinţat, apreciind că, în raport de temeiul cererii de chemare în judecată şi de prevederile art. 258 C. proc. civ., nu este necesară revenirea cu adresă către pârâţi, în sensul celor dispuse prin încheierea din 22 mai 2018.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, or, potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. Înalta Curte constată însă că din lucrările dosarului nu rezultă producerea vreunei astfel de vătămări prin demersul instanţei de revenire asupra măsurii iniţial dispuse, câtă vreme la dosarul instanţei de fond se găseşte adresa nr. 27569,27576/12.09.2019 emisă de Ministerul Sănătăţii, prin care pârâtul arată că răspunsul Colegiului Medicilor din România a fost comunicat Ministerului Sănătăţii la data de 5 aprilie 2018, pârâtul depunând, în dosarul instanţei de fond, un astfel de înscris, precum şi faptul că Ordinul ministrului sănătăţii nr. 786/3 august 2012 a fost comunicat Universităţii de Medicină şi Farmacie "B." Iaşi, iar un astfel de demers a reprezentat răspuns inclusiv la cererea recurentului - reclamant A.. De asemenea, Înalta Curte are în vedere şi prevederile art. 259 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa poate să revină asupra unor probe încuviinţate în condiţiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe. Observă instanţa de control judiciar că, din această perspectivă, prima instanţă a respectat exigenţele procedurale ale mecanismului de revenire asupra probei, punând în discuţia părţilor un astfel de demers. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea unor norme de procedură de natură a producere recurentului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate şi cu atât mai puţin a principiilor fundamentale ale procesului civil, câtă vreme relaţiile solicitate se regăsesc în dosarul instanţei de fond. Pe cale de consecinţă Înalta Curte constată nefondat motivul de casare a încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce vizează încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2018 nu este fondat în contextul în care instanţa de fond a indicat motivele pentru care a apreciat că nu este necesară revenirea cu adresă către pârâţi, conform dispoziţiilor din data de 22.05.2018. Astfel, în cuprinsul hotărârii în discuţie, judecătorul fondului a indicat expres raţiunile ce au stat la baza deciziei luate, respectiv: (i) temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ce conform înscrisului aflat la dosarul instanţei de fond este reprezentat de prevederile O.U.G. nr. 27/2003, respectiv (ii) dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., care, în primul alineat dispun în sensul că probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.. Or conform primului alineat al celui din urmă indicat text de lege (art. 255 C. proc. civ.) probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. Pe cale de consecinţă, judecătorul fondului a respectat rigorile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., în contextual în care, indicând elementele de fapt şi de drept, prima instanţă a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. În contextul descris anterior, nu se poate reţine nici lipsa motivării măsurii, nici caracterul contradictoriu al motivelor invocate şi nici natura străină de natura cauzei a argumentelor invocate.

Mai mult, Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, modalitatea de apreciere a pertinenţei sau concludenţei unei probe, respectiv a necesităţii administrării unui probatoriu or a revenirii asupra unei probe încuviinţate, în măsura în care, pe baza pieselor dosarului, instanţă apreciază că aceasta nu mai are vocaţia de a duce la soluţionarea cauzei, reprezintă atributul exclusiv al judecătorului fondului vizând aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate. Mai mult, motivele de recurs formulate de reclamant împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2018 privesc aspecte procedurale aferente manierei de administrare a probatoriului (ce se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analizat de prezenta instanţă în paragrafele anterioare), iar nu aspecte care să se circumscrie manierei de aplicare a normelor de drept material incidente cauzei. De asemenea, în contextul aplicării conforme a normelor de drept procedural nu se poate reţine o încălcare a drepturilor fundamentale ale recurentului, astfel cum sunt acestea reglementate de Convenţia EDO, sens în care instanţa de control judiciar apreciază nefondate şi criticile invocate de recurent şi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

4. Analizând motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. prin care reclamantul A. solicită casarea sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea, în favoarea sa, a ordinului privind aprobarea obţinerii titlului de medic specialist în protetică dentară, fundamentul juridic exhibat de reclamant în susţinerea unui astfel de petit fiind cel reglementat de O.U.G. nr. 27/2003. Observă instanţa de control judiciar că prevederile O.U.G. nr. 6/2012 sunt evocate de reclamant doar cu titlu descriptiv al cererii adresate de acesta Ministrului Sănătăţii, fără ca un astfel de text normativ să reprezinte cauza cererii de chemare în judecată, voinţa reclamantului fiind constant exprimată în întregul text al acţiunii în contencios administrativ în sensul de a circumscrie întregul demers judiciar prevederilor O.U.G. nr. 27/2003.

Pe de altă parte, o astfel de cauză a cererii de chemare în judecată determină limite obiective specifice ale învestirii instanţei de judecată, în sensul că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 10 alin. (1), cu cele ale art. 11 din O.U.G. nr. 27/2003 rezultă că, pe calea unei astfel de acţiuni, judecătorul este chemat să analizeze, într-o primă etapă doar dacă există o cerere formulată de reclamant şi adresată unei autorităţi a administraţiei publice ce poate fi calificată drept cerere de autorizare, în sensul O.U.G. nr. 27/2003 şi doar ulterior şi exclusiv în măsura în care stabileşte că obiectul cererii formulate se circumscrie sferei de reglementare a actului normativ în discuţie, verifică doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de sus indicata ordonanţă de urgenţă privind aprobarea tacită (astfel cum sunt acestea reglementate de art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 3 lit. b) şi art. 6 şi urm. din O.U.G. nr. 27/2003). Elocvente sunt, din perspectiva limitelor învestirii instanţei, prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2003 care dispun astfel: "În cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă privind aprobarea tacită, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie."

În consecinţă, pe calea acţiunii reglementate de art. 7 alin. (2) teza finală, coroborat cu art. 9 din O.U.G. nr. 27/2003 instanţa nu este învestită cu analiza aspectelor de fond aferente cererii adresate autorităţii administraţiei publice (respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile reglementate de normele de drept material ce guvernează materia tipului de autorizare solicitat), limitele contextului judiciar reglementat de sus indicatul act normativ nepermiţând judecătorului să se substituie autorităţii administraţiei publice în analiza condiţiilor reglementate de materia specifică fiecărei categorii de autorizaţie solicitată. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că prima instanţă nu a fost învestită cu o analiză, pe fond, a cererii reclamantului înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/08.11.2017, cu întreaga documentaţie aferentă şi nici a cererii formulate la data de 14.12.2017, înregistrată la Registratura Generală a Ministerului Sănătăţii la data de 18.12.2017.

În contextul argumentelor expuse anterior, sunt nefondate criticile evocate de recurent prin care acesta apreciază pe de o parte că lipsa unei analize pe fond a unor astfel de cereri ar reprezenta o încălcare a principiilor procesului civil (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), pe de altă parte că nelegalitatea hotărârii ar deriva din nemotivarea respingerii elementelor de fond aferente cererilor formulate de reclamant sau din existenţa unei motivări contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar dintr-o ultimă perspectivă că s-ar impune casarea sentinţei întrucât ar fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea ar fi fost pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor Ordonanţei de Urgentă nr. 6/2012, respectiv cu încălcarea drepturilor fundamentale ale recurentului (dreptul la muncă, dreptul la petiţionare, dreptul la informaţie, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul de proprietate, libertăţii economice, egalităţii în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil).

Tot pentru aceleaşi considerente nu pot fi apreciate ca fondate nici criticile recurentului prin care acesta contestă legalitatea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 786/03.08.2012, prin referire şi la referatul de aprobare al acestuia şi la conţinutul concret al adreselor emise de Ministerul Sănătăţii la nivelul anului 2018, cu atât mai mult cu cât aceste critici au fost formulate pentru prima dată în recurs, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că în recurs nu se pot invoca, omissio medio, motive care nu au fost valorificate mai întâi la judecata în primă instanţă.

De asemenea, nefondate sunt şi motivele de casare formulate de recurent împotriva manierei în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile O.U.G. nr. 27/2003, din perspectiva analizării încadrării sau neîncadrării obiectului cererilor reclamantului în categoria celor ce atrag incidenţa O.U.G. nr. 27/2003.

Potrivit prevederilor art. 3 lit. a) din actul normativ în discuţie, noţiunea de "autorizaţie" vizează actul administrativ emis de autorităţile administraţiei publice competente prin care se permite solicitantului desfăşurarea unei anumite activităţi, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar reţine că ceea ce a solicitat reclamantul autorităţii administraţiei publice a fost emiterea ordinului privind confirmarea ca medic specialist în Protetică Dentară, reclamantul învederând că un astfel de titlu profesional îi este necesar continuării activităţii de cadru didactic (Asistent Universitar) la disciplina "Proteză fixă, gnatologie, estetică dento-stomato-facială" din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie "B." Iaşi - Facultatea de Medicină Dentară, precum şi din perspectiva posibilităţii de avansare didactică.

Astfel, este adevărat că cererea reclamantului adresată pârâţilor nu viza emiterea actului administrativ în vederea exercitării uneia dintre profesiile aferente sistemului de sănătate, astfel cum sunt acestea reglemententate în Titlurile XII şi XIII din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, ci o funcţie didactică - de asistent universitar - astfel cum este aceasta reglementată de prevederile art. 285 alin. (1) lit. a), coroborată cu art. 301 alin. (1), (2), (8) şi (9) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

În contextul descris anterior, chestiunea în discuţie este de a analiza dacă activitatea de exercitare a unei funcţii didactice intră în categoria activităţilor reglementate de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003. Or, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază prin expunerea de motive a Legii nr. 486/2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, legiuitorul a explicat sfera de incidenţă a actului normativ în discuţie, respectiv aspectele de politică legislativă şi economică vizate de acesta, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă urmărindu-se transpunerea în plan legislativ a Recomandării Consiliului Europei nr. 97/344 din 22 aprilie 1997 pentru îmbunătăţirea şi simplificarea mediului de afaceri. Or o astfel de recomandare, încuraja statele membre să adopte măsuri în special în ceea ce priveşte înfiinţarea de noi întreprinderi şi sprijinirea acestora în primul an de la înfiinţare, în scopul stimulării potenţialului de inovare şi creării de noi locuri de muncă. Totodată, după cum a reţinut şi prima instanţă, din textul Recomandării rezultă că procedura aprobării tacite este considerată o "bună practică" în relaţia dintre administraţia publică şi mediul de afaceri.

Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei nr. 13 din 16 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 674 din 1 noiembrie 2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, decizie care, deşi vizează inaplicabilitatea procedurii aprobării tacite în cazul autorizaţiilor de construire, certificatelor de urbanism şi documentaţiilor de urbanism prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, dezleagă şi chestiunea de drept a sensului noţiunii de "activitate" vizată de prevederile O.U.G. nr. 27/2003. Prin sus indicata decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1, 2, 3 din O.U.G. nr. 27/2003 conduce la concluzia că "adoptarea procedurii aprobării tacite a avut în vedere simplificarea procedurii de înfiinţare de noi întreprinderi şi îmbunătăţirea mediului de afaceri, astfel încât noţiunea de "activitate", prevăzută în definiţia dată autorizaţiei, prin art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003, are în vedere activitatea cu caracter de continuitate, în sens de "întreprindere"

Astfel sunt nefondate criticile recurentului întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care, realizând o interpretare sistematică a prevederilor O.U.G. nr. 27/2003 în acord cu sus indicatele dezlegări de drept reţinute prin Decizia nr. 13/2013, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor actului normativ în discuţie, reţinând că obiectul cererilor reclamantului prin care acesta a solicitat pârâţilor emiterea ordinului privind confirmarea unei titlu profesional, nu se încadrează în categoria celor vizate de prevederile O.U.G. nr. 27/2003. Acest raţionament este incident cu atât mai mult în contextul în care solicitarea de confirmare a titlului este formulată în vederea exercitării unei funcţii didactice, ce nu poate fi calificată, în niciun context drept activitate a unei întreprinderi.

În plus faţă de acestea, din analiza prevederilor art. 301 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, rezultă atât faptul că, în învăţământul superior medical, una dintre condiţiile aferente dobândirii funcţiei de asistent universitar este reprezentată de deţinerea titlului de medic rezident (iar nu a celui de medic specialist, ce este o condiţie aferentă dobândirii funcţiei de şef de lucrări şi de conferenţiar), cât şi faptul că aceasta reprezintă doar una dintre multiplele condiţii reglementate în plan normativ drept necesar a fi îndeplinite de candidat în vederea calificării candidatului în categoria celor ce pot exercita o funcţie didactică. Întrucât, deţinerea titlului a cărui constatare a fost solicitată de recurent pe calea cererilor adresate pârâţilor nu reprezintă unica cerinţă legală impusă în vederea exercitării funcţiei didactice, nu se poate reţine că cererile reclamantului au vizat emiterea actului administrativ de autorizare a desfăşurării unei activităţi, ci exclusiv unul dintre elementele necesare dovedirii îndeplinirii uneia dintre condiţiile reglementate de prevederile art. 301 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurent, prima instanţă nu putea constata, pur şi simplu îndeplinirea condiţiilor privind procedura aprobării tacite, conform prevederilor art. 11 alin, (2) din O.U.G. nr. 27/2003, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care ar fi trebuit să oblige pârâţii să elibereze actul administrativ solicitat de reclamant, câtă vreme, astfel cum instanţa de control judiciar a precizat anterior, prima etapă a verificării pe care judecătorul fondului trebuia să o realizeze, într-o procedură judiciară precum cea de faţă, este cea a verificării încadrării obiectului cererii adresate autorităţii administraţiei publice în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 27/2003. Or, întrucât s-a concluzionat că cererile adresate de reclamant pârâţilor nu au un obiect circumscris prevederilor sus indicatului act normativ, nu se mai impune accederea celui de-al doilea plan de analiză, respectiv a verificării conduitei autorităţii publice din perspectiva criteriilor ce reglementează actele de pasivitate (lipsă de răspuns) vizate de O.U.G. nr. 27/2003.

De altfel, Înalta Curte reţine că simpla depăşirea, aşa cum pretinde recurentul (chestiune a cărei verificare excede obiectului judecăţii în prezenta cauză, faţă de lipsa de incidenţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 27/2003), a termenului de 30 de zile, nu are alt efect decât naşterea dreptului la acţiune reglementat de prevederile de art. 8 din Legea nr. 554/2004 împotriva autorităţii care omite să răspundă deoarece, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal este asimilat actului administrativ. Mai mult, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că atât cererea nr. x/08.11.2017, cât şi cererea datată 14.12.2017 (astfel cum au fost acestea formulate de reclamant) reprezintă o reiterare a demersului iniţiat de reclamant încă din anul 2012. Or, împotriva tratamentului aplicat de autoritatea publică demersului aferent anului 2012 reclamantul avea deschisă calea aceleiaşi acţiuni reglementate de art. 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât şi refuzul explicit sau implicit al autorităţii este asimilat tot noţiunii de act administrativ.

În considerarea aspectelor menţionate în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază nefondate şi criticile formulate de recurent prin care acesta clamează o încălcare, de către judecătorul fondului, a normelor ce protejează drepturile fundamentale ale acestuia (dreptul la muncă, dreptul la petiţionare, dreptul la informaţie, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dreptul de proprietate, libertăţii economice, egalităţii în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil), precum şi încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), prima instanţă soluţionând legal cauza în limitele cadrului procesual specific generat de prevederile speciale ale O.U.G. nr. 27/2003.

Referitor la criticile recurentului, subsumate, din perspectiva tratamentului aplicat prevederilor O.U.G. nr. 27/2003, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine incidenţa, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate. Înalta Curte constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant. Astfel, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, prima instanţă a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. În concluzie, în opinia Înaltei Curţi, motivarea primei instanţe este legală şi oferă garanţiile unui proces echitabil.

În raport de totalitatea aspectelor învederate, Înalta Curte apreciază nefondat şi recursul promovat de recurent împotriva sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază că soluţiile adoptate de judecătorul fondului atât în cuprinsul încheierii atacate, cât şi în cel al sentinţei recurate, sunt legale, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 18 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 109 din 25 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR