Appeal for lack of interest rejected as tacit acquiescence and voluntary execution of compensation order

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată la data de 17 octombrie 2017 şi înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea acestuia la emiterea unei decizii cu privire la cererea de despăgubire din 30.05.2017, depusă de către acesta în legătură cu incidentul rutier care a avut loc la data de 18.11.2016, în afara localităţii Roşiori, jud. Bihor, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2967 din 21 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubiri depuse de către reclamant, precum şi la plata către reclamant a sumei de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru, respingând, în rest, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2967 din 21 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat, la data de 18 octombrie 2018, recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esenţă, recurentul-pârât consideră că instanţa de fond a apreciat eronat că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de plată formulată de reclamant, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea şi încărcătura activităţii Fondului, necesitatea respectării principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament în soluţionarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări, numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluţionare şi prevederile legale, care dispun că soluţionarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

Mai afirmă recurentul-pârât că sentinţa recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 11 şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care nu prevăd un termen de soluţionare a cererilor de plată, astfel încât nerespectarea ordinii de înregistrare a cererilor depuse de solicitanţi şi soluţionarea cu prioritate a cererii formulate de reclamant este de natură a genera un tratament discriminatoriu faţă de solicitanţii care nu au chemat în judecată Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

De asemenea, recurentul învederează că ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, cererea de plată formulată de intimatul-reclamant a fost analizată, achitându-se parţial suma solicitată, motiv pentru care apreciază recurentul că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la data de 13 noiembrie 2018 însă acesta, deşi legal citat, nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 din C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

Întrucât cauza de faţă are drept obiect obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată formulată de reclamant, la stabilirea interesului procesual în susţinerea recursului promovat de pârât se au în vedere şi modificările survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinţei recurate.

Înalta Curte reţine că, potrivit înscrisurilor de la dosar, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 15761 din 12.07.2018, prin care, ulterior pronunţării sentinţei nr. 2967 din 21.06.2018, a soluţionat cererea de plată formulată de reclamant sub nr. x din 6.06.2017.

Aspecte învederate de recurent, privind rămânerea fără obiect a cauzei, nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar, întrucât, o soluţie în sensul indicat de recurent este incidentă doar atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost executat de pârât, de bună voie, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă anterior soluţionării acesteia de către instanţa de judecată. După cum a statuat Înalta Curte în jurisprudenţa sa, respingerea cererii ca rămasă fără obiect nu reprezintă o soluţie consacrată legislativ, dar se justifică sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, ipoteza incidentă materiei unei astfel de soluţii este cea a executării voluntare întreprinse de pârât în faza premergătoare pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, întrucât prin intermediul hotărârii pronunţate de instanţă, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 6 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cererea reclamantului este soluţionată. Conform art. 430 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra altui incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, autoritatea de lucru judecat fiind provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului. Utilizarea termenului "provizoriu" în cuprinsul alin. (4) al art. 430 din C. proc. civ. indică doar potenţiala posibilitate de reformare a unei astfel de hotărâri, însă caracterul provizoriu nu poate fi interpretat în sensul ignorării efectelor pe care o astfel de hotărâre, până la momentul unei astfel de potenţiale reformări, le produce. Astfel, voinţa legiuitorului de a conferi inclusiv unei astfel de hotărâri judecătoreşti autoritate de lucru judecat, cu toate efectele pe care o astfel de autoritate le produce, este lipsită de echivoc. În acest context, actul pârâtului de executare voluntară a obligaţiilor ce, temporal, se poziţionează după soluţionarea cererii de chemare în judecată prin hotărâre judecătorească, nu poate genera rămânerea fără obiect a unei astfel de cereri (ce la momentul respectiv era deja soluţionată), ci reprezintă doar act de executare voluntară a hotărârii judecătoreşte, în sensul art. 622 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva planului unei căi de atac precum cea care face obiectul prezentului dosar, analizând efectele pe care o astfel de executare voluntară le produce, Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2001, prin derogare de la regimul de drept comun prevăzut de C. proc. civ., în materia contenciosului administrativ, recursul este suspensiv de executare. Pe cale de consecinţă, întrucât hotărârea primei instanţe, pronunţată într-o astfel de materie (a dreptului administrativ), nu are efect executoriu, actul material al recurentului-pârât, de executare a unei hotărâri care nu era susceptibilă de executare, reprezintă, în esenţă un demers de achiesare tacită a recurentului la soluţia primei instanţe.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte reţine că, în prezent, interesul procesual al pârâtului în susţinerea recursului nu mai este unul actual, în sensul art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa prin sentinţa de fond, aspect recunoscut de către parte prin notele de şedinţă comunicate prin poştă electronică, în data de 8.06.2021.

Având în vedere că nu mai este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2967 din 21 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM