Disciplinary jurisdiction over insolvency practitioners: Distinction between judicial review of insolvency procedure legality and professional ethics violation

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 6 decembrie 2017 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman a învestit instanţa cu o contestaţie formulată împotriva Deciziei nr. 32/03.11.2017 emisă de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman împotriva Deciziei nr. 22/14.06.2016 emisă de Instanţa Locală de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă, în contradictoriu cu societatea profesională de administrare judiciară şi lichidare A., B.., solicitând anularea acestora ca fiind nelegale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 750 din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, a anulat Deciziile nr. 22/2016 şi nr. 32/2017 emise de pârâtele Instanţa Locală de Disciplină-U.N.P.I.R. şi Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. şi a obligat pârâtele să soluţioneze plângerea formulată prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă, respectiv încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 750 din 27 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs pârâtele Instanţa Locală de Disciplină-U.N.P.I.R., Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. şi A., B..

3.1. Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8, recurenta Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R, prin recursul formulat la data de 19.06.2019, solicită casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii contestaţiei formulate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman şi menţinerii ca temeinice şi legale a Deciziei nr. 32/03.11.2017, pronunţată de U.N.P.I.R. - Instanţa Superioară de Disciplină şi a Deciziei nr. 22/14.06.2016, pronunţată de U.N.P.I.R.-Filiala Bucureşti - Instanţa Locală de Disciplină.

A susţinut, în esenţă, recurenta - pârâtă că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de anulare a Deciziei nr. 22/14.06.2016 din perspectiva admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C.. Arată recurenta că deşi instanţa de fond reţine în considerente că prin Decizia nr. 22 din 14.06.2016 este admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., întrucât aceasta nu este membru U.N.P.I.R. şi nu are calitatea de practician în insolvenţa, în final, fără a motiva pentru ce această decizie luată de Instanţa Locală de Disciplină nu este legală, se pronunţă în sensul anulării Deciziei nr. 22/14.06.2016, obligând la rejudecare plângerii, inclusiv faţă de o persoană care nu este membru U.N.P.I.R. Apreciază recurenta că art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă dispune că U.N.P.I.R. controlează şi supraveghează activitatea practicienilor în insolvenţă, iar în temeiul unui astfel de text normativ nu se poate realiza o cercetare disciplinară faţă de o persoană ce nu este practician în insolvenţă.

Mai afirmă recurenta-pârâtă că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi în raport de faptul că, deşi instanţa de fond precizează că existenţa/inexistenţa unor fapte care să conducă la înlocuirea administratorului judiciar pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credinţă a atribuţiilor prevăzute de lege sau dispuse de judecătorul-sindic pot fi sesizate acestuia, în temeiul Legii nr. 85/2006, concluzionează instanţa că, în cauză, aceasta argumentaţie nu este aplicabilă, fără să motiveze de ce apreciază inaplicabilă argumentaţia.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinând recurenta că, în cauză, instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a: (i) sentinţei civile nr. 515 din 8.09.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia civilă nr. 221 din 16.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, (ii) a sentinţei civile nr. 161/21.03.2016 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia civilă nr. 490 din 7.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, ori a (iii) sentinţei civile nr. 375 din 28.06.2016 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia civilă nr. 510 din 13.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Susţine, în esenţă, recurenta-pârâtă că reclamanta a uzitat de căile de atac împotriva acţiunilor/inacţiunilor de neînscriere la masa credală, prevăzute de legea insolvenţei, cu un rezultat care nu a dus la înscrierea creanţelor bugetare la o astfel de masă credală, în principal, dată fiind culpa procesuală a reclamantei. Apreciază recurenta că din considerentele sentinţelor judecătorului-sindic şi ale instanţei de control judiciar rezultă, cu claritate, faptul că este fără relevanţă juridică momentul la care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman a luat cunoştinţa de conţinutul actelor atacate, datorită circuitului greoi din structura sa administrativă, termenul de contestaţie fiind imperativ pentru toate părţile, precum şi faptul că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman nu a formulat în nicio cauza cerere de repunere în termen, contestaţiile formulate în dosarele asociate/al şi/a2 fiind respinse ca tardive.

Prin urmare, apreciază recurenta că atât timp cât judecătorul sindic s-a pronunţat în sensul respingerii contestaţiilor formulate de reclamantă, atât timp cât în dosarul de insolvenţă judecătorul sindic nu a fost sesizat, în temeiul art. 21 din Legea nr. 85/2006, cu privire la sancţionarea sau înlocuirea pârâţilor din funcţia de administrator judiciar şi ulterior lichidator al debitoarei D. S.R.L., Instanţa Locala de Disciplină trebuia să efectueze cercetarea disciplinară recunoscând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele de contestaţii asociate dosarului de insolvenţă, ca parte a puterii de lucru judecat, întrucât o astfel de autoritate a fost invocată de către pârâţi prin întâmpinare. În concluzie, susţine recurenta că hotărârea instanţei de fond încalcă această autoritate de lucru judecat, întrucât judecătorul fondului ar dispune, în realitate, că pe calea cercetării disciplinare să fie reanalizate măsuri de înscriere la masa credală a unor creanţe bugetare. Or, menţionează recurentele că rezultatul analizei aferente cercetării disciplinare nu poate consta nici în înscrierea la masa credală, dar nici într-o eventuală sancţionare disciplinară a pârâtei, ale cărei acte se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte stabilirea masei credale a debitoarei pe care o instrumentează.

În opinia recurentei-pârâte, îşi găseşte aplicare şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8, considerând, dintr-o primă perspectivă, că soluţia primei instanţe de anulare a Deciziei nr. 22/22 din 14.06.2016 şi în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C., încalcă prevederile legale reglementate de art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, ce dispun că U.N.P.I.R. controlează şi supraveghează activitatea practicienilor în insolventă. Or, susţine recurenta, câtă vreme C. nu este practician în insolvenţă şi prin urmare nici membru U.N.P.I.R., fiind doar consilier juridic al lichidatorului numit în cauza, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006.

Au mai fost criticate şi reţinerile instanţei de fond potrivit cărora: "nemulţumirile formulate de reclamantă, în prezenta cauza nu se circumscriu regulilor şi procedurii stipulate de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 85/2006, lege care vizează strict desfăşurarea procedurii insolvenţei şi nu reglementează o procedură referitoare la verificarea respectării/nerespectării deontologiei profesionale a practicienilor în insolvenţă."

Consideră recurenta că, având posibilitatea să grupeze motivele contestatoarei şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, a concluzionat în mod corect şi a răspuns contestaţiei în sensul în care practicienii în insolvenţa, pârâţi au respectat prevederile legale întrucât faptele învederate ca fiind abateri disciplinare, cum ar fi neînscrierea la masa credală a creanţelor sau refuzul de înscriere a creanţelor bugetare, sunt, în concret, acte procedurale întocmite de practicienii în insolvenţă prin societatea care are calitatea de administrator judiciar al debitoarei D. S.R.L., acte care au fost, în opinia recurentei, deja supuse controlului de legalitate al judecătorilor, atât în fond, cât şi în căile de atac prevăzute de dispoziţiile legale, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a înscrie creanţele bugetare la masa credală, aceasta decădere din dreptul de a participa cu creanţele bugetare la procedura insolvenţei debitoarei generând, în fapt, nemulţumirea creditorului bugetar nediligent. Prin urmare, susţine recurenta că nu este vorba de vreo încălcare a principiilor fundamentale prevăzute de Codul de Etică profesională şi disciplină al U.N.P.I.R., faptele reclamante fiind activităţi derulate de practicieni în cadrul dosarului de insolvenţă.

În opinia recurentei, judecătorul sindic are în atribuţii controlul judecătoresc al activităţii derulate în procedura de instrumentare a unui dosar de insolvenţă, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, motiv pentru care aceasta apreciază că, în procedura administrativă, în mod corect s-a constatat că în cauza dosarului de insolvenţa, în faţa judecătorului sindic, nu s-a formulat de către reclamantă nicio cerere de sancţionare sau înlocuire a administratorului judiciar pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea-credinţa a atribuţiilor prevăzute de lege sau dispuse de judecătorul sindic, astfel încât cele sesizate de reclamantă cu privire la faptul că pârâţii ar fi manifestat, în mod continuu şi cu rea credinţă, o atitudine de indiferenţă pentru creanţele statului şi că ar fi instrumentat dosarul de insolvenţă al debitoarei într-un mod defectuos, sunt doar simple afirmaţii nedovedite, care nu pot conduce la sancţionarea practicienilor.

Prin urmare, susţine recurenta că actele procedurale pe care practicianului în insolvenţă le întocmeşte într-un dosar de insolvenţă (înscrierea la masa credală, refuzul de a înscrie o creanţă, îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor stabilite de lege sau de judecătorul sindic) sunt derulate în primul rând şi cu prioritate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, sub controlul de legalitate al judecătorului sindic. Prin urmare, menţionează recurenta că raporturile juridice născute între creditorul fiscal al debitorului şi reprezentantul legal al acestuia, care are funcţia de administrator judiciar sau lichidator, sunt supuse în primul rând legii speciale (Legii nr. 85/2006), instanţele de disciplinare ale U.N.P.I.R. neavând atribuţii privind judecata unui refuz justificat sau nejustificat de înscriere sau neînscriere a unor creanţe la masa credală, calea legală de atac a acestui refuz fiind art. 73 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei.

3.2. Prin recursul formulat la data de 19.06.2019 Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. solicită, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii contestaţiei formulate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman şi menţinerii ca temeinice şi legale a Deciziei nr. 32 din 3.11.2017 pronunţată de U.N.P.I.R. - Instanţa Superioară de Disciplină şi a Deciziei nr. 22 din 14.06.2016 pronunţată de U.N.P.I.R. - Filiala Bucureşti- Instanţa Locală de Disciplină.

În esenţă, recurenta-pârâtă apreciază incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de anulare a Deciziei nr. 22 din 14.06.2016 din perspectiva admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C.. Arată recurenta că deşi instanţa de fond reţine în considerente că prin Decizia nr. 22 din 14.06.2016 este admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., întrucât aceasta nu este membru U.N.P.I.R. şi nu are calitatea de practician în insolvenţă, în final, fără a motiva pentru ce această decizie luată de Instanţa Locală de Disciplină nu este legală, se pronunţă în sensul anulării Deciziei nr. 22/14.06.2016, obligând la rejudecare plângerii, inclusiv faţă de o persoană care nu este membru U.N.P.I.R. Apreciază recurenta că art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă dispune că U.N.P.I.R. controlează şi supraveghează activitatea practicienilor în insolvenţă, iar în temeiul unui astfel de text normativ, nu se poate realiza o cercetare disciplinară faţă de o persoană ce nu este practician în insolvenţă.

În opinia recurentei-pârâte prevederile art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. sunt aplicabile şi în raport de faptul că deşi instanţa de fond precizează că existenţa/inexistenţa unor fapte care să conducă la înlocuirea administratorului judiciar pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credinţă a atribuţiilor prevăzute de lege sau dispuse de judecătorul-sindic pot fi sesizate acestuia, în temeiul Legii nr. 85/2006, concluzionează instanţa că, în cauză, aceasta argumentaţie nu este aplicabilă, fără să motiveze de ce apreciază inaplicabilă argumentaţia.

O altă critică distinctă în recursul declarat de recurentă a vizat chestiunea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1), pct. 7 din C. proc. civ., susţinând recurenta că, în cauză, instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a: (i) sentinţei civile nr. 515 din 8.09.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia civilă nr. 221 din 16.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, (ii) a Sentinţei civile nr. 161 din 21.03.2016 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia civilă nr. 490 din 7.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, ori a (iii) Sentinţei civile nr. 375 din 28.06.2016 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia civilă nr. 510 din 13.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Menţionează, în esenţă, recurenta-pârâtă că reclamanta a uzitat de căile de atac împotriva acţiunilor/inacţiunilor de neînscriere la masa credală, prevăzute de legea insolvenţei, cu un rezultat care nu a dus la înscrierea creanţelor bugetare la o astfel de masă credală, în principal, dată fiind culpa procesuală a reclamantei. Apreciază recurenta că din considerentele sentinţelor judecătorului-sindic şi ale instanţei de control judiciar rezultă, cu claritate, faptul că este fără relevanţă juridică momentul la care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman a luat cunoştinţa de conţinutul actelor atacate, datorită circuitului greoi din structura sa administrativă, termenul de contestaţie fiind imperativ pentru toate părţile, precum şi faptul că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman nu a formulat în nicio cauza cerere de repunere în termen, contestaţiile formulate în dosarele asociate/al şi/a2 fiind respinse ca tardive.

Prin urmare, apreciază recurenta că atât timp cât judecătorul sindic s-a pronunţat în sensul respingerii contestaţiilor formulate de reclamantă, atât timp cât în dosarul de insolvenţă judecătorul sindic nu a fost sesizat, în temeiul art. 21 din Legea nr. 85/2006, cu privire la sancţionarea sau înlocuirea pârâţilor din funcţia de administrator judiciar şi ulterior lichidator al debitoarei D. S.R.L., Instanţa Locala de Disciplină trebuia să efectueze cercetarea disciplinară recunoscând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele de contestaţii asociate dosarului de insolventa, ca parte a puterii de lucru judecat, întrucât o astfel de autoritate a fost invocată de către pârâţi prin întâmpinare. În concluzie, susţine recurenta că hotărârea instanţei de fond încalcă această autoritate de lucru judecat, întrucât judecătorul fondului ar dispune, în realitate, ca pe calea cercetării disciplinare să fie reanalizate măsuri de înscriere la masa credală a unor creanţe bugetare. Or, menţionează recurenta că rezultatul analizei aferente cercetării disciplinare nu poate consta nici în înscrierea la masa credală, dar nici într-o eventuală sancţionare disciplinară a pârâtei, ale cărei acte se bucura de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte stabilirea masei credale a debitoarei pe care o instrumentează.

În opinia recurentei-pârâte, îşi găseşte aplicare şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8, considerând, dintr-o primă perspectivă, că soluţia primei instanţe de anulare a Deciziei nr. 22/22 din 14.06.2016 şi în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C., încalcă prevederile legale reglementate de art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, ce dispun că U.N.P.I.R. controlează şi supraveghează activitatea practicienilor în insolventă. Or, susţine recurenta, câtă vreme C. nu este practician în insolventa şi prin urmare nici membru U.N.P.I.R., fiind doar consilier juridic al lichidatorului numit în cauza, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006.

Au mai fost criticate şi reţinerile instanţei de fond potrivit cărora: "nemulţumirile formulate de reclamantă, în prezenta cauza nu se circumscriu regulilor şi procedurii stipulate de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 85/2006, lege care vizează strict desfăşurarea procedurii insolvenţei şi nu reglementează o procedură referitoare la verificarea respectării/nerespectării deontologiei profesionale a practicienilor în insolvenţă."

Consideră recurenta că, având posibilitatea să grupeze motivele contestatoarei şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R a concluzionat în mod corect şi a răspuns contestaţiei în sensul în care practicienii în insolventa pârâţi au respectat prevederile legale întrucât faptele învederate ca fiind abateri disciplinare, cum ar fi neînscrierea la masa credală a creanţelor sau refuzul de înscriere a creanţelor bugetare, sunt, în concret, acte procedurale întocmite de practicienii în insolvenţă prin societatea care are calitatea de administrator judiciar al debitoarei D. S.R.L., acte care au fost, în opinia recurentei, deja supuse controlului de legalitate al judecătorilor, atât în fond, cât şi în căile de atac prevăzute de dispoziţiile legale, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a înscrie creanţele bugetare la masa credală, aceasta decădere din dreptul de a participa cu creanţele bugetare la procedura insolvenţei debitoarei generând, în fapt, nemulţumirea creditorului bugetar nediligent. Prin urmare, susţine recurenta că nu este vorba de vreo încălcare a principiilor fundamentale prevăzute de Codul de Etică profesională şi disciplină al U.N.P.I.R., faptele reclamante fiind activităţi derulate de practicieni în cadrul dosarului de insolventa.

Susţine recurenta că judecătorul sindic are în atribuţii controlul judecătoresc al activităţii derulate în procedura de instrumentare a unui dosar de insolvenţă, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, motiv pentru care aceasta apreciază că, în procedura administrativă, în mod corect s-a constatat că în cauza dosarului de insolventa, în faţa judecătorului sindic, nu s-a formulat de către reclamantă nicio cerere de sancţionare sau înlocuire a administratorului judiciar pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea-credinţa a atribuţiilor prevăzute de lege sau dispuse de judecătorul sindic, astfel încât cele sesizate de reclamantă cu privire la faptul că pârâţii ar fi manifestat, în mod continuu şi cu rea credinţă, o atitudine de indiferenţă pentru creanţele statului şi că ar fi instrumentat dosarul de insolvenţă al debitoarei într-un mod defectuos, sunt doar simple afirmaţii nedovedite, care nu pot conduce la sancţionarea practicienilor.

Prin urmare, susţine recurenta că actele procedurale pe care practicianului în insolvenţă le întocmeşte într-un dosar de insolvenţă (înscrierea la masa credală, refuzul de a înscrie o creanţă, îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor stabilite de lege sau de judecătorul sindic) sunt derulate în primul rând şi cu prioritate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, sub controlul de legalitate al judecătorului sindic. Prin urmare, menţionează recurenta că raporturile juridice născute între creditorul fiscal al debitorului şi reprezentantul legal al acestuia, care are funcţia de administrator judiciar sau lichidator, sunt supuse în primul rând legii speciale (Legii nr. 85/2006), instanţele de disciplinare ale U.N.P.I.R. neavând atribuţii privind judecata unui refuz justificat sau nejustificat de înscriere sau neînscriere a unor creanţe la masa credală, calea legală de atac a acestui refuz fiind art. 73 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei.

3.3. La data de 20.06.2019 a declarat recurs şi pârâta A., B., solicitând, prin invocarea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1), pct. 5, 4 şi 6 din C. proc. civ., casarea hotărârii şi, în rejudecarea fondului, respingerea contestaţiei formulate de A.J.F.P. Teleorman împotriva deciziei nr. 32 din 3.11.2017 emisă de Instanţa Superioară de Disciplină a U.N.P.I.R. în dosarul nr. x/2017 şi menţinerea drept legală a unei astfel de decizii.

În opinia recurentei-pârâte, prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ. ar fi aplicabile în prezenta cauză întrucât instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii cu privire la sancţionarea unei forme de organizare a exercitării profesiei de practician în insolvenţă, excepţie invocată de Instanţa Superioară de Disciplină prin întâmpinarea formulată şi depusă în dosarul cauzei.

O altă critică formulată de recurentă este cea întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 4 din C. proc. civ. potrivit căreia hotărârea primei instanţe ar fi fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât judecătorul fondului a anulat decizia nr. 22 din 14.12.2016 pronunţată de Instanţa Locală de Disciplină a UNPIR, în condiţiile în care, apreciază recurenta, din analiza contestaţiei ce face obiectul prezentului dosar, rezultă că aceasta a fost formulată doar împotriva Deciziei nr. 32 din 3.11.2017 emisă de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Instanţa Superioară de Disciplină

Pe de altă parte, susţine recurenta-pârâtă că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ar cuprinde o motivare străină de natura cauzei întrucât instanţa de fond a obligat pârâtele la soluţionarea plângerii prin raportare la abaterile disciplinare invocate de reclamantă, or prin deciziile emise de instanţele disciplinare acestea au procedat la realizarea unei astfel de soluţionări. Astfel, recurenta apreciază incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 din C. proc. civ., întrucât aspectele reţinute de judecătorul fondului ar fi în contradicţie cu situaţia de fapt incidentă, potrivit căreia instanţele disciplinare nu numai că au înţeles care este obiectul sesizării cu care au fost învestite, dar au şi analizat, în opinia recurentei, în detaliu, criticile reclamantei, motivându-şi deciziile adoptate atât în fapt cât şi în drept.

De asemenea, afirmă, în esenţă, recurenta că potrivit legii, a principiilor de drept, a Statutului privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă şi a Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, nu se poate aprecia că actele executare de aceasta, drept administrator judiciar desemnat în dosarul nr. x/2014 al Tribunatului Teleorman, ar reprezenta abateri disciplinare. Recurenta susţine că prin reprezentanţii săi, are o lunga şi prestigioasă activitate ca practicieni în insolventă, fiind desemnaţi într-un număr de peste 100 dosare în care recurenta şi-a îndeplinit atribuţiile cu maximă diligentă şi profesionalism. Susţine că practicienii ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul său nu au fost niciodată sancţionaţi disciplinar, dând dovadă de profesionalism în cazurile ce le-au fost încredinţate. Menţionează recurenta că şi în dosarul nr. x/2014 al Tribunatului Teleorman, şi-a exercită atribuţiile cu deplina respectare a principiului primordial al independenţei, cu urmărirea asigurării celerităţii procedurii şi realizării drepturilor tuturor participanţilor la procedura insolvenţei, dovedind o conduită echidistantă faţă de interesele divergente ale creditorilor, reprezentaţi de comitetul creditorilor şi adunarea generală a creditorilor, şi ale debitorului/acţionarilor debitorului, reprezentaţi de administratorul special, precum şi o conduită procesuală corectă, dovedind independenţă şi imparţialitate, respectând întocmai regulile etice şi deontologice ale profesiei, participând la programele de pregătire profesională dedicate membrilor U.N.A.R., supunându-se Codului de etică profesională şi disciplină, elaborat de U.N.P.I.R., care impune principii pe care trebuie să le respecte practicianul în insolvenţă (administrator judiciar/lichidator judiciar).

Mai arată recurenta-pârâtă că actele materiale întreprinse de aceasta în dosarul de insolvenţă nr. x/87/2014 al Tribunatului Teleorman, invocate de reclamantă prin sesizarea disciplinară au făcut obiectul analizei realizate şi prin Ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 6.02.2018, Ordonanţa din data de 21.03.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, încheierea din data de 15.06.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Bucureşti şi hotărârile pronunţate în dosarele asociate dosarului x/2014

De asemenea, susţine recurenta că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ar fi incident şi faţă de inexistenţa unei motivări, în contextul în care instanţa nu a indicat care anume dispoziţii legale referitoare la controlul legalităţii actelor de procedură ale debitorului exercitat la judecătorul sindic au primit o aplicare/interpretare nelegală din partea pârâtelor, ori care să privească sintagma "cu aplicarea şi interpretarea nelegală a dispoziţiilor referitoare la controlul actelor de procedură ale debitorului".

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 8 august 2019, intimata-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman a solicitat respingerea recursurilor formulate de recurentele-pârâtele Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R., Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. şi A., B., ca nefondate şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei nr. 750 din 27 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R., Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. şi A., B. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante:

A. Înalta Curte reţine că reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman ("A.J.F.P. Teleorman") a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţia formulată împotriva Deciziilor nr. 32 din 3.11.2017, emisă de Instanţa Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă ("ISD") şi nr. 22 din 14.06.2016, emisă de Instanţa Locală de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă ("ILD"), susţinând nelegalitatea acestora prin prisma unui număr de două principale categorii de argumente.

Pe de o parte, a învederat, în esenţă, reclamanta că maniera în care instanţele de disciplina ale U.N.P.I.R. au soluţionat sesizarea formulată de reclamantă, ignoră obiectul real al plângerii sale, întrucât ceea ce aceasta a solicitat pârâtelor nu a fost verificarea legalităţii operaţiunilor realizate de administratorul judiciar al debitorul S.C. D. S.R.L., din perspectiva procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, ci constatarea abaterilor disciplinare apreciate de aceasta ca fiind săvârşite de societatea A., B. prin reprezentanţii săi, în calitatea de administrator judiciar al S.C. D. S.R.L., cu ocazia îndeplinirii unor astfel de operaţiuni.

Prin a doua categorie de argumente, reclamanta a apreciat, în esenţă, că în contextul analizării conduitei pârâtei A., B.. (descrisă de reclamantă prin cererea de chemare în judecată), prin prisma criteriilor ce reglementează elementele constitutive ale abaterilor disciplinare aferente profesiei de practician în insolvenţă, societate profesională, prin reprezentanţii săi, se face vinovată de nerespectarea principiilor fundamentale de etică profesională definite de Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă.

Prin sentinţa pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, însă din considerentele hotărârii, dar şi din conţinutul dispozitivului acesteia rezultă că o astfel de admitere vizează doar perspectiva primei categorii de critici formulate de A.J.F.P. Teleorman, respectiv cele prin care reclamanta învedera că sesizarea disciplinară nu a fost soluţionată de ILD şi ISD conform obiectului plângerii disciplinare. Astfel, soluţia de admitere a acţiunii nu vizează şi o analiză a considerentelor contestaţiei A.J.F.P. Teleorman privind săvârşirea sau nu, în concret, de către A., B.. a abaterilor disciplinare invocate de reclamantă, instanţa de fond dispunând, însă, obligarea pârâtelor la soluţionarea plângerii formulate prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă, respectiv încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională. Printr-o astfel de manieră de soluţionare a cererii de chemare în judecată prima instanţă a considerat, în esenţă, că aspectele privind săvârşirea sau nu, în concret, de către A., B.. a abaterilor disciplinare invocate de A.J.F.P. Teleorman, nu pot fi analizate, pentru prima dată, direct în cadrul judiciar al acţiunii în contencios administrativ, în contextul în care acestea nu au fost analizate în procedura administrativă de către instanţele disciplinare, motiv pentru care a obligat pârâtele la soluţionarea plângerii formulate prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă.

Împotriva soluţiei instanţei de fond au declarat recurs doar pârâtele, respectiv Instanţa Locală de Disciplină-U.N.P.I.R., Instanţa Superioară de Disciplină-U.N.P.I.R. şi A., B..

B. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtele Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R. şi Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R., Înalta Curte, observând similitudinea criticilor de nelegalitate invocate, le va analiza împreună, apreciindu-le nefondate în contextul în care hotărârea recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., neputându-se reţine nici puterea de lucru judecat a hotărârilor indicate de recurente şi nici o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material.

Analizând cererile de recurs formulate de cele două pârâte, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate prin acestea pot fi grupate în două categorii principale, respectiv critici ce vizează modul în care apreciază recurentele că prima instanţă ar fi soluţionat aspectul admiterii de către ILD a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C., ce nu este practician în insolvenţă, respectiv critici aduse de recurente manierei în care judecătorul fondului a dezlegat aspectele de fond ale acţiunii.

În ceea ce priveşte primul plan al criticilor invocate, pârâtele ILD şi ISD au apreciat incident atât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de anulare a Deciziei nr. 22 din 14.06.2016 din perspectiva admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C., dar şi pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că prin hotărârea recurată sunt încălcate prevederile art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.

Înalta Curte apreciază, însă, că, în raport de obiectul contestaţiei formulate de A.J.F.P. Teleorman în faza administrativă a procedurii, dar şi faţă de motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin acţiunea în contencios administrativ, aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C. de către ILD nu a fost contestat de A.J.F.P. Teleorman, motiv pentru care dezlegarea dată prin Decizia nr. 22 din 14.06.2016 unei astfel de chestiuni nu a făcut nici obiectul analizei realizate de ISD şi nici obiectul controlului de legalitate exercitat de Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din data de 18.04.2016 ILD a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a d-nei C. şi a dispus continuarea procedurii în privinţa restului pârâţilor, reţinând că aceasta nu are calitatea de practician în insolvenţă, membru al U.N.P.I.R. Soluţia astfel pronunţată a fost menţionată şi în Decizia nr. 22/14.06.2016 emisă de ILD, drept prim alineat al dispozitivului acesteia. Pe de altă parte, din conţinutul contestaţiei administrative formulate de A.J.F.P. Teleorman sub nr. TRG x/TRG-DEX 6208 din 21.07.2017, nu se poate reţine că A.J.F.P. Teleorman ar fi criticat, în vreo manieră, soluţia dată de ILD prin încheierea din data de 18.04.2016 şi niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate prin contestaţie nu vizează soluţia de admitere a unei astfel de excepţii. Pe cale de consecinţă, cadrul procesual cu care petenta a învestit, prin contestaţia administrativă, ISD nu a vizat şi soluţia cuprinsă în dispozitivul Deciziei nr. 22/14.06.2016 privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C.. Mai mult, din cuprinsul Deciziei nr. 32 din 3.11.2017 emisă de ISD rezultă clar cadrul analizat de o astfel de instanţă superioară de disciplină, iar acesta nu includea şi modul de soluţionare a excepţiei anterior indicate. În plus faţă de acestea, analizând cadrul procesual dedus judecăţii în faţa Curţii de Apel Bucureşti prin cererea de chemare în judecată, precum şi maniera în care o astfel de cerere a fost soluţionată de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de faţă este reprezentat exclusiv de controlul de legalitate al actelor emise de ILD şi ISD, din perspectiva soluţiei de respingere ca neîntemeiată a plângerii disciplinare formulată de A.J.F.P. Teleorman împotriva pârâtei societate A., B., prin reprezentanţii săi practicieni în insolvenţă, iar instanţa de fond s-a pronunţat exclusiv în limitele unei astfel de învestirii.

Având în vedere şi data formulării acţiunii în contencios administrativ, respectiv 6 decembrie 2017, anterior modificărilor aduse art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018, în contextul limitelor cadrului procesual dedus judecăţii, hotărârea judecătorească pronunţată de prima instanţă nu produce efecte asupra soluţiei cuprinse în Decizia nr. 22 din 14.06.2016, ce vizează admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C..

Menţiunile realizate de judecătorul fondului privind conţinutul prevederilor art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006 trebuie coroborate cu raţionamentul în sprijinul căruia acestea sunt invocate, iar un astfel de raţionament vizează faptul că soluţiile adoptate de pârâte, prin actele criticate, au fost pronunţate cu ignorarea obiectului plângerii formulate, dar şi cu aplicarea şi interpretarea nelegală a dispoziţiilor referitoare la sfera controlului legalităţii actelor de procedură ale debitorului pe care îl poate exercita judecătorul sindic.

Astfel, judecătorul fondului reţine că deşi cele două instanţe de disciplină au fost învestite cu soluţionarea unei plângeri disciplinare formulată împotriva membrilor unei societăţi profesionale de practicieni în insolvenţă, fiind invocate punctual nereguli presupus săvârşite de către aceste persoane, totuşi acestea au soluţionat plângerea disciplinară dar şi contestaţia formulată împotriva acesteia, fără a analiza fondul solicitării şi fără a răspunde punctual aspectelor semnalate, referitor la abaterile invocate, din perspectiva principiilor deontologice profesionale invocate ca fiind nerespectate (nerespectare care se constituie într-o abatere disciplinară).

Practic, prin paragraful ce face trimitere la prevederile art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006, prima instanţă identifică faptele de abatere disciplinară invocate de către A.J.F.P. Teleorman prin plângerea disciplinară, din perspectiva obiectului unei astfel de plângeri, iar nu din perspectiva calităţii procesuale pasive a doamnei C..

Pe cale de consecinţă, motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ce vizează soluţia reţinută prin Decizia nr. 22 din 14.06.2016 asupra chestiunii admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C. sunt nefondate, în contextul în care hotărârea atacată nu putea să cuprindă o motivare aferentă unui aspect ce nu a făcut obiectul judecăţii, iar din soluţia de anulare a Deciziilor nr. 22 din 14.06.2016 şi nr. 32 din 3.11.2017, coroborată cu obligarea pârâtelor la soluţionarea plângerii formulate prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă, respectiv încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională, rezultă că aceasta nu vizează soluţia dată (prin Decizia nr. 22/14.06.2016) excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doamnei C..

Tot nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. pe care recurentele îl invocă apreciind că hotărârea primei instanţe nu ar fi motivată sub aspectul concluziei privind inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 85/2006 în cauza dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Înalta Curte reţine, dintr-o primă perspectivă, că elementele criticate de recurente reprezintă doar argumente invocate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei de admitere a contestaţia formulată de A.J.F.P. Teleorman, de anulare a deciziilor nr. 22/2016 şi nr. 32/2017 şi de obligare a pârâtelor la soluţionarea plângerii formulate prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă. În fapt, astfel de elemente reprezintă doar o componentă a raţionamentului logico-juridic ce stă la baza concluziei instanţei, or obligaţia de motivare reglementată de art. 425 C. proc. civ. priveşte prezentarea motivelor pentru care judecătorul a pronunţat hotărârea adoptată, iar nu o justificare extensivă a fiecărui argument invocat de către instanţă.

De altfel, în chiar paragraful ulterior celui criticat de recurente, judecătorul fondului expune motivul pentru care apreciază că prevederile Legii nr. 85/2006 nu sunt aplicabile, arătând, în esenţă, că obiectul supus verificării prin procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, chiar dacă are la bază aceeaşi situaţie de fapt, vizează un alt plan de analiză decât cel reglementat de prevederile O.U.G. nr. 86/2006 în materia cercetării disciplinare.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., neputându-se reţine, în cauză, o încălcare a autorităţii de lucru judecat a: (i) sentinţei civile nr. 515 din 8.09.2014 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia civilă nr. 221 din 16.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, (ii) a sentinţei civile nr. 161 din 21.03.2016 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia civilă nr. 490 din 7.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, ori a (iii) sentinţei civile nr. 375 din 28.06.2016 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin Decizia civilă nr. 510 din 13.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte constată că obiectul dosarului nr. x/2014 a fost reprezentat de contestaţie la tabelul preliminar al creanţelor, cel al 1792/87/2014/a2 a constat tot într-o contestaţie la tabelul preliminar şi cel al dosarului nr. x/2014 a fost: contestaţie la tabelul suplimentar al creanţelor, toate formulate de A.J.F.P. Teleorman în procedura de insolvenţă a debitoarei S.C. D. S.R.L..

Prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2014, contestaţiile au fost respinse ca tardiv formulate. Pe cale de consecinţă aspectele analizate prin astfel de hotărâri nu au vizat nici elementele de fond ale contestaţiilor la tabelul preliminar al creanţelor asupra averii debitoarei, formulate de A.J.F.P. Teleorman şi cu atât mai puţin conduita administratorului judiciar al debitoarei, ci doar, din perspectivă strict procesuală, exercitarea sau neexercitarea în termen a dreptului A.J.F.P. Teleorman de a învesti instanţa de judecată cu o contestaţie de natura celor ce au făcut obiectul celor două dosare.

Puterea de lucru judecat (res judicata), presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă, că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa. Pentru a se invoca, însă, obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti privind soluţionarea unei probleme juridice este necesară probarea identităţii între problema soluţionată cu o astfel de putere şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie doar dacă o astfel de identitate există deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Or, problema dedusă judecăţii în prezenta cauză este cea a verificării legalităţii Deciziilor nr. 22 din 14.06.2016 şi nr. 32 din 3.11.2017, atât din perspectiva manierei în care, în procedura administrativă, plângerea formulată de A.J.F.P. Teleorman şi întemeiată pe prevederile Anexei nr. 3 la Hotărârea nr. 3/2007, republicată, privind aprobarea Statutului organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă şi a Codului de etică profesională şi disciplină ale U.N.P.I.R. care stabileşte Regulamentul privind procedura disciplinară, a fost sau nu soluţionată de pârâte conform obiectului acesteia, cât şi din perspectiva analizării conduitei pârâtei A., B.. prin prisma criteriilor ce reglementează materia abaterilor disciplinare aferente profesiei de practician în insolvenţă, respectiv a analizării respectării sau nerespectării de către pârâta A., B.. a principiilor fundamentale de etica profesionala definite de Codul de etica profesionala.

Observând comparativ problema juridică soluţionată definitiv în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2014, cu cea ce face obiectul analizei în prezenta cauză nu se poate reţine identitatea impusă de materia puterii de lucru judecat, cele două privind probleme juridice complet diferite.

Aceleaşi considerente sunt incidente şi din perspectiva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, problema dedusă judecăţii în respectiva cauză fiind cea a criticilor formulate de A.J.F.P. Teleorman faţă de modului de înscriere a creanţelor sale (în cuantum total de 4.788.526 RON) în tabelul suplimentar al creanţelor asupra averii debitorului D. S.R.L., respectiv a naturii juridice a creanţelor ce se înscriu într-un astfel de tabel (creanţe născute după data deschiderii procedurii).

Ceea ce a făcut obiectul verificărilor realizate în respectiva cauză nu a fost conduita pârâtei A., B.. prin prisma criteriilor ce reglementează materia abaterilor disciplinare aferente profesiei de practician în insolvenţă, ci natura juridică a creanţelor exhibate de A.J.F.P. Teleorman, întinderea acestora şi caracterul întemeiat sau neîntemeiat al criticilor formulate de un astfel de creditor, din perspectiva condiţiilor de înscriere a creanţelor în tabelul suplimentar. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine identitate de problemă juridică dezlegată nici între hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2014 şi prezenta cauză.

Neexistând identitate de problemă juridică dezlegată, nu se poate reţine încălcarea de către prima instanţă a puterii de lucru judecat, iar demersul instanţelor de disciplină de a respinge sesizarea formulată de A.J.F.P. Teleorman în virtutea unui astfel de pretins efect pe care sus indicatele hotărâri judecătoreşti l-ar produce din perspectiva dreptului de a investi instanţele disciplinare cu o sesizare, reprezintă o soluţie nelegală, corect cenzurată de judecătorul fondului.

De asemenea, contrar aspectelor menţionate de recurente, prin anularea deciziilor atacate şi obligarea pârâtelor la soluţionarea plângerii formulată prin raportare la abaterile invocate de către petentă, judecătorul fondului nu stabileşte decât obligaţia de a face constând în a se realiza o analiză, în concret, a abaterilor invocate, rămânând atributul exclusiv al instanţelor de disciplină ca, după verificarea tuturor elementelor constitutive ale fiecărei fapte indicate de petentă, să stabilească dacă, din perspectiva principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională, a fost săvârşită o abatere disciplinară. Astfel, sunt nefondate susţinerile recurentelor potrivit cărora prin hotărârea instanţei de fond s-ar tinde la înscrierea la masa credală a unor creanţe bugetare ori la o invalidare a autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte stabilirea masei credale a debitoarei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar urmează să îl respingă apreciind că judecătorul fondului a realizat o aplicare corectă a normelor de drept material atunci când a anulat Deciziile nr. 22 din 14.06.2016 şi nr. 32 din 3.11.2017 şi a obligat pârâtele să soluţioneze plângerea formulată prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă, respectiv încălcarea principiilor fundamentale de etica profesională definite de Codul de etică profesională.

Astfel, ceea ce reclamanta A.J.F.P. Teleorman a solicitat instanţelor de disciplina ale U.N.P.I.R. nu a fost verificarea legalităţii operaţiunilor societăţii A., B., prin reprezentanţii săi practicieni în insolvenţă, din perspectiva procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, ci a solicitat acestora constatarea abaterilor disciplinare săvârşite de către sus indicata societate prin reprezentanţii săi, în calitate de administrator judiciar al S.C. D. S.R.L., cu ocazia îndeplinirii unor astfel de operaţiuni.

Din verificarea documentelor dosarului, se constată că prin Decizia nr. 22 din 14.06.2016, pârâta ILD a respins plângerea formulată de reclamantă împotriva societăţii A., B., prin reprezentanţii săi practicieni în insolvenţă, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că verificările realizate în cadrul procedurii disciplinare nu se pot extinde şi asupra legalităţii actelor de procedură exercitate de pârâtă în cauza ce face obiectul dosarului de insolvenţă privind pe debitorul S.C. D. S.R.L., întrucât o astfel de verificare reprezintă atributul exclusiv al judecătorului sindic, control ce ar fi fost deja exercitat de acesta.

Ulterior, prin Decizia 32 din 3.11.2017, pârâta ISD a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 22/14.06.2016 ca neîntemeiată, având în vedere acelaşi raţionament logico-juridic.

Aşa cum rezultă din contestaţia administrativă, reclamanta a sesizat mai multe aspecte derulate în cadrul dosarului de insolvenţă ce priveşte debitoarea S.C. D. S.R.L., în care societatea A., B. a fost desemnată administrator judiciar al debitoarei şi care, în opinia reclamantei, constituie abateri disciplinare ale practicianului în insolvenţă.

Deosebit de aspectele procedurale, se constată că în conformitate cu prevederile art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006, "constituie abateri disciplinare următoarele fapte: ... e) încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională. Din aceste prevederi legale rezultă că pe lângă abaterile disciplinare săvârşite de practicienii în insolvenţă, faţă de corpul profesional din care aceştia fac parte, legiuitorul a statuat, în egală măsură, că reprezintă abatere disciplinară şi încălcarea principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională.

Or, Codul de etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă împreună cu O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă şi Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă constituie principalele reguli conform cărora Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă şi membrii ei îşi desfăşoară activitatea.

Acest cod de conduită cuprinde o serie de principii fundamentale şi de reguli de a căror respectare practicianul în insolvenţă este ţinut în relaţiile profesionale cu participanţii la procedurile de insolvenţă, inclusiv cu debitorii şi creditorii din dosarele de faliment aflate pe rolul instanţelor de judecată, în care aceştia sunt desemnaţi să îşi desfăşoare activitatea.

Astfel, alături de o serie de principii generale de conduită aplicabile activităţii corpului profesional cum ar fi independenţa, integritatea morală, respectarea secretului profesional, evitarea conflictului de interese şi a concurenţei neloiale, practicienii în insolvenţă, trebuie să respecte, potrivit codului de conduită şi prevederile legale ale legislaţiei aplicabile activităţii pe care o desfăşoară.

Concret, în conformitate cu prevederile art. 16 din Codul privind Conduita Etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România:

"Membrii persoane fizice şi societăţi profesionale vor respecta legislaţia aplicabilă activităţii pe care o desfăşoară în calitatea lor de practicieni în insolvenţă."

În aceste condiţii este evident că instanţele administrative disciplinare nu au analizat faptele invocate de reclamantă în plângerea sa, în raport de aceste dispoziţii ale codului de conduită.

Aşadar, formula succintă şi lacunară adoptată, în sensul că legiuitorul nu a înţeles să includă în sfera abaterilor disciplinare, pe aceea a îndeplinirii actelor de procedură de către practicianul de insolvenţă, este contrară textelor de lege citate mai sus.

Este adevărat că legalitatea procedurilor de insolvenţă este verificată şi validată de judecătorul sindic şi de instanţa de judecată ierarhic superioară, însă aspectele legate de activitatea practicianului în insolvenţă, prin prisma atribuţiilor sale şi a modului cum acesta îşi îndeplineşte sarcinile specifice, pot constitui, de asemenea şi obiect al cercetării disciplinare.

De altfel, din interpretarea sistematică a art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora: "Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora", rezultă că judecătorul sindic verifică legalitatea procedurii, prin prisma contestaţiilor supuse analizei sale, iar creditorii şi debitorul urmăresc oportunitatea măsurilor adoptate în cadrul dosarului de faliment.

Dar, aceste dispoziţii normative nu lipsesc de conţinut prevederea legală în baza căreia practicienii în insolvenţă pot fi cercetaţi disciplinar pentru abaterile săvârşite cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor desfăşurate în cadrul dosarelor aflate pe rolul instanţelor.

Astfel, trebuie realizată o diferenţă între planul de analiză generat de prevederile Legii nr. 85/2006, ce vizează exclusiv legalitatea procedurilor de insolvenţă şi cel generat de prevederile O.U.G. nr. 86/2006 şi cel al Codului privind conduita etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, ce vizează analiza conduitei practicienilor în insolvenţă (inclusiv în cadrul procedurilor de insolvenţă în care au fost desemnaţi) din perspectiva respectării de către aceştia a principiilor fundamentale de etică profesională. Nu este, în aceste condiţii, exclus ca acelaşi act material realizat de practicianul în insolvenţă să declanşeze atât procedura de verificare reglementată de Legea nr. 85/2006 (în limitele implicate de aceasta), dar şi o cercetare disciplinară.

Este de principiu că practicienii în insolvenţă sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, iar activitatea acestora trebuie să se înfăptuiască în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate.

Or, art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006 şi Codul de conduită al acestei profesii nu exclud săvârşirea de abateri disciplinare în cadrul desfăşurării activităţii specifice de lichidare şi faliment, neputându-se reţine, în mod formal, că o atare activitate nu intră în sfera de verificare a comisiei de disciplină, fiind un atribut ce aparţine doar judecătorului sindic.

Faptul că A.J.F.P. Teleorman avea deschisă calea cererii de sancţionare şi înlocuire a administratorului judiciar prevăzută de Legea nr. 85/2006, nu înseamnă că acesta era unicul tip de demers reglementat de legiuitor la îndemâna unei astfel de părţi, câtă vreme cele două acte normative (Legea nr. 85/2006, pe de o parte şi O.U.G. nr. 86/2006, coroborată cu Codul privind conduita etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, pe de altă parte) reglementează ipoteze distincte de analiză a aceleiaşi conduite a practicienilor în insolvenţă (din perspectiva unor criterii diferite).

În ceea ce priveşte aspectele de fapt aferente manierei de desfăşurare a procedurilor în faţa judecătorului sindic şi a instanţei de control, învederate de recurente în filele x ale recursului formulat de ILD, respectiv filele x (paragrafe finale) -13 (primele paragrafe) şi 15 -17 ale recursului formulat de ISD, Înalta Curte constată că acestea nu vizează soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată prin reţinerea temeiniciei primei categorii de argumente invocate de reclamantă (respectiv că maniera în care instanţele de disciplina ale U.N.P.I.R. au soluţionat sesizarea formulată de reclamantă ignoră obiectul real al plângerii), ci pe cea de-a doua categorie de argumente invocate de reclamantă (privind săvârşirea sau nu, în concret, de către A., B.. a abaterilor disciplinare invocate de A.J.F.P. Teleorman). Or, având în vedere şi aspectele indicate în punctul II.1. A al prezentei hotărâri, Înalta Curte reaminteşte că instanţa de fond, faţă de nesoluţionarea abaterilor disciplinare de către instanţele disciplinare, nu a procedat la analiza concretă, pentru prima dată direct în cadrul judiciar al acţiunii în contencios administrativ, a conduitei pârâtei A., B.., ci a apreciat că o astfel de analiză trebuie să implice şi o cercetare realizată în procedura administrativă, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtelor la soluţionarea plângerii formulate prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă. În acest context, elementele indicate în anterior menţionatele file ale recursurilor privesc aspecte ce excedează limitelor cadrului analizat de judecătorul fondului şi care fac obiectul obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina pârâtelor.

Asupra criticilor potrivit cărora prin Decizia nr. 22/14.06.2016, pârâta ILD ar fi realizat o analiză pe fond a faptelor de abatere disciplinară invocate de A.J.F.P. Teleorman, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că niciunul dintre paragrafele Deciziei nr. 22 din 14.06.2016 nu poate fi interpretat drept o analiză a faptelor din perspectiva elementele constitutive ale abaterilor disciplinare aferente profesiei de practician în insolvenţă, conform principiilor de etică profesională. Totalitatea aspectelor menţionate de ILD în decizia sa sunt circumscrise doar silogismului juridic potrivit căruia conduita practicienilor în insolvenţă, în executarea atribuţiilor acestora în cadrul procedurilor de insolvenţă, este exclusă de la analiza sa drept abatere disciplinară, întrucât, în opinia ILD, susţinută şi de ISD prin Decizia nr. 32 din 3.11.2017, o astfel de conduită ar putea fi verificată doar de judecătorul sindic, iar nu şi de instanţele de disciplină. Pe cale de consecinţă, în mod legal a reţinut judecătorul fondului că prin cele două decizii atacate de reclamantă, pârâtele nu au soluţionat sesizarea disciplinară formulată de A.J.F.P. Teleorman conform obiectului acesteia şi a dispus obligarea pârâtelor la o asemenea soluţionare. Pe cale de consecinţă, nici astfel de critici nu sunt fondate.

C. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta A., B., analizând criticile acesteia privind incidenţa motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentei, prin nesoluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu privire la sancţionarea unei forme de organizare a exercitării profesiei de practician în insolvenţă, invocată de Instanţa Superioară de Disciplină prin întâmpinare, instanţa de fond ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte le apreciază drept nefondate.

Observă instanţa de control judiciar că o astfel de excepţie nu a fost invocată, în faza de judecată a fondului, de către pârâta A., B.., ci, după cum, de altfel, afirmă chiar aceasta, de către pârâta Instanţa Superioară de Disciplină, iar această din urmă parte, prin recursul său, nu a atacat hotărârea recurată şi în planul tratamentului judiciar aplicat de prima instanţă excepţiei în discuţie, în sensul că nu a invocat o încălcare, de către prima instanţă, a normelor de procedură din această perspectivă.

Or, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ. actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia. Înalta Curte reţine că excepţia de la această regulă reglementată de alin. (2) al art. 60 C. proc. civ., nu este aplicabilă cauzei de faţă, întrucât legiuitorul distinge expres în alin. (1) al textului în discuţie între noţiunile de acte de procedură, apărări şi concluzii, iar alin. (2) reglementează doar extinderea efectelor generate de actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre reclamanţi sau pârâţi şi asupra celorlalţi sau a termenelor încuviinţate numai unora dintre ei, iar nu şi a efectelor apărărilor sau concluziilor. Or, potrivit prevederilor art. 245 din C. proc. civ. excepţia este mijlocul prin care partea interesată invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, inclusiv respingerea cererii, fiind, astfel, datorită funcţiei în special dirimante a acesteia, privită ca mijloc de apărare, în sensul larg, general al noţiunii.

De asemenea, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere casarea unor hotărâri numai când, prin aceasta instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune (a nulităţii) nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acele contexte în care prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Întrucât excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu privire la sancţionarea unei forme de organizare a exercitării profesiei de practician în insolvenţă, nu reprezintă un mijloc de apărare invocat de către pârâta A., B.., iar partea care a înţeles să exhibe de un astfel de mijloc de apărare (i.e. Instanţa Superioară de Disciplină), nu a înţeles să critice tratamentul judicar aplicat acesteia de către instanţa de fond, nu se poate reţine că recurenta A., B.. este partea căreia i s-ar fi produs sau nu o vătămare din această perspectivă. Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., spre a se reţine incidenţa unui astfel de motiv de casare, sens în care va respinge criticile recurentei drept nefondate.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate şi criticile privind încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., reţinând că motivul de nelegalitate în discuţie se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive câtă vreme instanţa s-a pronunţat asupra unei acţiuni în contencios administrativ, al cărei obiect principal este circumscris prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neputându-se reţine că a săvârşit un act care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Ceea ce tinde, în realitate, să invoce recurenta sunt prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv o nerespectare, în opinia acesteia, a normelor de procedură ce reglementează limitele cadrului procesual dedus judecăţii, susţinând că prima instanţă a anulat şi Decizia nr. 22 din 14.12.2016 pronunţată de ILD., deşi susţine recurenta că intimata-reclamantă ar fi solicitat, prin contestaţia formulată în cauză, doar anularea Deciziei nr. 32 din 3.11.2017, emisă de ISD.

Analizând, însă, actele dosarului, instanţa de control judiciar observă că, deşi formulării redacţionale a contestaţiei cu care ANAF Teleorman a investit instanţele de judecată îi lipseşte atributul clarităţii, Decizia nr. 22 din 14.12.2016 pronunţată de ILD, fiind, în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., contestată în cuprinsul petitului privind anularea Deciziei nr. 32/03.11.2017, judecătorul fondului, cu respectarea normelor procedurale incidente, a procedat la clarificarea cadrului procesual dedus judecăţii. Astfel, instanţa învestită cu obiectul cererii şi cu starea de fapt dusă judecăţii este obligată, în virtutea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. să încadreze corect cererea de sesizare a instanţei şi să aplice textul de lege incident, aspect pe care prima instanţă l-a realizat.

În temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin adresa aflată la fila x din vol. I a dosarului primei instanţe, judecătorul fondului a solicitat reclamantei să precizeze dacă înţelege să se judece în contradictoriu cu Instanţa Superioară de Disciplină, respectiv Instanţa Locală de Disciplină, ambele din cadrul U.N.P.I.R., în calitate de emitente ale deciziilor nr. 32 din 3.11.2017 şi nr. 22 din 14.06.2016. De altfel, prin încheierea de şedinţă din data de 22.03.2018, aspectul clarificării cadrului procesual dedus judecăţii a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, instanţa apreciind, după ascultarea apărătorului pârâtei A., B.., că, în temeiul art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere raportul juridic dedus judecăţii, precum şi pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare, este necesară introducerea în disputa deferită soluţionării pe cale judiciară, a Instanţei Superioare de Disciplină şi Instanţei Locale de Disciplină, "în calitate de emitente ale deciziilor nr. 32 din 3.11.2017 şi nr. 22 din 14.06.2016, contestate în prezenta cauză".

Prin adresa înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23.04.2018, reclamanta a furnizat lămuririle solicitate de judecătorul fondului, arătând că înţelege să se judece atât în contradictoriu cu Instanţa Superioară de Disciplină, dar şi cu Instanţa Locală de Disciplină, ambele din cadrul U.N.P.I.R, iar prin încheierea de şedinţă din data de 26.04.2018, instanţa a luat act de precizările aduse de reclamantă, a dispus introducerea în cauză a celor două noi pârâte şi la chiar solicitarea expresă a apărătorului pârâtei A., B., a dispus comunicarea acţiunii către acestea.

Pe cale de consecinţă întrucât nu se poate reţine o depăşire a cadrului procesual dedus judecăţii în prezentul dosar, instanţa soluţionând cauza în limitele investirii, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs invocat, din această perspectivă, de către recurenta A., B..

În ceea ce priveşte criticile subsumate de recurentă punctului 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine nici existenţa unei motivări a instanţei de fond care să fie străină de natura cauzei, din perspectiva obligării pârâtelor la soluţionarea plângerii în raport de abaterile disciplinare şi nici inexistenţa unei motivări, întrucât judecătorul fondului nu ar fi precizat care anume prevederi legale referitoare la controlul legalităţii actelor de procedură ale debitorului exercitat de judecătorul sindic au primit, din partea pârâtelor o aplicare/interpretare nelegală.

Înalta Curte constată că paragrafele Deciziei nr. 22 din 14.06.2016 indicate de pârâta A., B. în filele x ale recursului său nu pot fi calificate drept o analiza pe fond a faptelor invocate de A.J.F.P. Teleorman, din perspectiva elementele constitutive ale abaterilor disciplinare aferente profesiei de practician în insolvenţă, analizate prin prisma principiilor de etică profesională. Totalitatea aspectelor, extrase, de altfel, de recurentă din context, sunt circumscrise doar silogismului juridic potrivit căruia conduita practicienilor în insolvenţă, în executarea atribuţiilor acestora în cadrul procedurilor de insolvenţă, este exclusă de la analiza sa drept abatere disciplinară, întrucât, în opinia ILD, susţinută şi de ISD prin Decizia nr. 32 din 3.11.2017, o astfel de conduită ar putea fi verificată doar de judecătorul sindic, iar nu şi de instanţele de disciplină.

Contrar celor afirmate de către recurentă, prima instanţă a motivat extensiv şi potrivit cadrului legal dedus judecăţii, de ce, în opinia judecătorului fondului instanţele disciplinare, prin maniera de soluţionare a contestaţiei au ignorat obiectul cu care au fost învestite, nerealizând diferenţă între planul de analiză generat de prevederile Legii nr. 85/2006, ce vizează exclusiv legalitatea procedurilor de insolvenţă şi cel generat de prevederile O.U.G. nr. 86/2006 şi cel al Codului privind conduita etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, ce vizează analiza conduitei practicienilor în insolvenţă (inclusiv în cadrul procedurilor de insolvenţă în care au fost desemnaţi) din perspectiva respectării de către aceştia a principiilor fundamentale de etică profesională.

Pe cale de consecinţă, inclusiv pentru argumentele menţionate în punctele II.1. A şi B ale prezentei hotărâri, ce se aplică şi în privinţa criticilor invocate de recurenta A., B., Înalta Curte apreciază că în mod legal a reţinut judecătorul fondului că prin cele două decizii atacate de reclamantă, pârâtele nu au soluţionat sesizarea disciplinară formulată de A.J.F.P. Teleorman conform obiectului acesteia şi a dispus obligarea ILD şi ISD la o asemenea soluţionare, o astfel de motivare nefiind străină de natura cauzei.

Cât priveşte aspectele învederate de recurenta A., B. în filele x (primele paragrafe) ale recursului său, inclusiv cele privind elementele constatate prin Ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 6.02.2018, Ordonanţa din data de 21.03.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, încheierea din data de 15.06.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Bucureşti şi hotărârile pronunţate în dosarele asociate dosarului x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Teleorman, instanţa de control judiciar constată că acestea nu vizează soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată prin reţinerea temeiniciei primei categorii de argumente invocate de reclamantă (privind maniera în care instanţele de disciplina ale U.N.P.I.R. au soluţionat sesizarea, ignorând obiectul real al plângerii), ci cea de-a doua categorie de argumente (privind săvârşirea sau nu, în concret, de către A., B.. a abaterilor disciplinare invocate de A.J.F.P. Teleorman). Or, având în vedere şi aspectele indicate în punctele II.1. A şi B ale prezentei hotărâri, Înalta Curte reaminteşte că instanţa de fond, faţă de nesoluţionarea, în concret, de către instanţele disciplinare a abaterilor invocate de A.J.F.P. Teleorman, nu a procedat la analiza acestora, din perspectiva elementelor constitutive, pentru prima dată, direct în cadrul judiciar al acţiunii în contencios administrativ, ci apreciind că se impune, în primul rând, o cercetare a conduitei pârâtei A., B.. în procedura administrativă, a dispus obligarea pârâtelor ILD şi ISD la soluţionarea plângerii formulate prin raportare la abaterile disciplinare invocate de către petentă. În acest context, elementele indicate în anterior menţionatele file ale recursului pârâtei privesc aspecte ce excedează limitelor cadrului analizat de judecătorul fondului şi care fac obiectul obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina pârâtelor ILD şi ISD.

De asemenea şi criticile privind inexistenţa unei motivări, în contextul în care instanţa nu a indicat care anume dispoziţii legale referitoare la controlul legalităţii actelor de procedură ale debitorului exercitat la judecătorul sindic au primit o aplicare/interpretare nelegală din partea pârâtelor, ori care să privească sintagma "cu aplicarea şi interpretarea nelegală a dispoziţiilor referitoare la controlul actelor de procedură ale debitorului" sunt nefondate. Raţionamentul prezentat de judecătorul fondului exprimă clar, concis şi concret, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, motivul pentru care judecătorul fondului a apreciat că prevederile Legii nr. 85/2006 nu sunt aplicabile, arătând, în esenţă, că obiectul supus verificării prin procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, chiar dacă are la bază aceeaşi situaţie de fapt, vizează un alt plan de analiză decât cel reglementat de cercetarea disciplinară reglementată de O.U.G. nr. 86/2006, coroborată cu Codul privind conduita etică profesională şi disciplină al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, iar prin sesizarea formulată de A.J.F.P. Teleorman instanţele disciplinare au fost învestite cu verificarea abaterilor disciplinare invocate de către petentă, din perspectiva încălcării principiilor fundamentale de etică profesională, definite de Codul de etică profesională.

Pentru aceste considerente, precum şi pentru argumentele menţionate în punctele II.1. A şi B ale prezentei hotărâri, ce se aplică şi în privinţa criticilor invocate de recurenta A., B.., Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâţii A., B., Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R. şi Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. împotriva Sentinţei civile nr. 750 din 27 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii A., B., Instanţa Locală de Disciplină - U.N.P.I.R. şi Instanţa Superioară de Disciplină - U.N.P.I.R. împotriva sentinţei civile nr. 750 din 27 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM