FGA compensation capped at 75% of vehicle market value for major damage, appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 8 mai 2017 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 5461/21.04.2017 emisă de pârât, respectiv anularea art. 2 al dispozitivului acesteia, obligarea pârâtului la plata sumei de 6996,29 RON cu titlu de despăgubire şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 6996,29 RON începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 5094 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare A Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 5094 din 20 decembrie 2017 a declarat, la data de 15 octombrie 2018, recurs reclamantul A. care, apreciind hotărârea atacată drept nelegală şi netemeinică, a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., admiterea recursului şi în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării parţiale a Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de pârât, respectiv a art. 2 al dispozitivului acesteia, obligarea pârâtului la plata sumei de 6996,29 RON cu titlu de despăgubire şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 6996,29 RON începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul arată, dintr-o primă perspectivă, că nelegalitatea hotărârii atacate ar fi generată de existenţa unei motivări a acesteia ce este străină de natura cauzei, constând în referirile din cuprinsul hotărârii ce fac trimitere la o cerere de plată formulată de B. S.R.L. pentru suma de 27.809,89 RON sau la autoturismele x şi x ori la asigurătorul C. S.A.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea cadrului procesual dedus judecăţii în faţa instanţei de fond, reclamantul apreciind că prin simplul fapt al formulării contestaţiei împotriva Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 s-ar subînţelege că nu a fost de acord cu suma stabilită de Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu titlu de valoare a autovehiculului, respectiv a despăgubirilor.

Tot nelegală, în opinia recurentului - reclamant, este şi conduita instanţei de fond de a nu face aplicarea prevederilor art. 237 alin. (2), pct. 7 din C. proc. civ., ce permiteau acesteia să încuviinţeze probele solicitate de părţi, pe care le găsea concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le considera necesare pentru judecarea procesului şi să le administreze în condiţiile legii.

În esenţă, a mai susţinut recurentul - reclamant, că în baza prevederilor legale, este îndreptăţit, indiferent de context, la a fi despăgubit pentru întreaga valoare a reparaţiilor aferente remedierii avariilor autoturismului, astfel cum au fost aceste reparaţii evaluate prin devizul estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L. Recurentul - reclamant a făcut trimitere la dispoziţiile art. 6, pct. 6, art. 7, pct. 7, art. 11 pct. 3 şi art. 12 pct. 1 din O.U.G. nr. 54/2016, apreciind că maniera de soluţionare a acţiunii sale de către prima instanţă încalcă astfel de prevederi legale şi că prin efectul Legii nr. 213/2015, de obligaţiile asigurătorului reglementate de O.U.G. nr. 54/2016 este ţinut şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

De asemenea, mai afirmă recurentul-reclamant că este şi titularul unui drept privind plata, în condiţiile art. 1489 C. civ., a dobânzii legale aferente sumei de 6996,29 RON începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13.12.2018, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului drept nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18.02.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea punctului nr. 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A.") şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 6996,29 RON. A arătat reclamantul că pretenţiile sale reprezintă diferenţa dintre: suma de 8990,27 RON, solicitată de reclamant, pe baza devizului estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L, cu titlu de valoare a lucrărilor de remediere a avariilor suferite de autoturismul proprietatea sa, cu număr de înmatriculare x, în urma accidentului ce a avut loc la data de 26.07.2016, din culpa conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x şi suma de 1993,98 RON, pentru care cererea de plată nr. x/9.09.2016 formulată de reclamant a fost admisă de pârât. De asemenea, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale aferente sumei de 6996,29 RON, începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins o astfel de cerere, reţinând că acţiunea în contencios administrativ şi pretenţiile reclamantului nu au fundament legal, întrucât despăgubirile acordate acestuia de pârâtul F.G.A. respectă prevederile legale aplicabile ipotezei daunei majore, incidentă în raport de valoarea daunelor suferite de autoturismul proprietatea reclamantului, evaluarea efectuată de F.G.A. fiind conformă criteriilor de determinare a valorii maximale a unor astfel de despăgubiri, raportat la valoarea de piaţă a autoturismului avariat.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative aplicabile, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, fiind motivată în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate, teza existenţei unor motive străine de natura cauzei nefiind incidentă în prezentul dosar.

Din analiza prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă că partea hotărârii judecătoreşti constând în considerentele acesteia este, la rândul său, structurată în mai multe subdiviziuni, fiind necesar să cuprindă pe de o parte, arătarea obiectului cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, pe de altă parte expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, iar nu în ultimul rând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, din cuprinsul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... "6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Pe cale de consecinţă, singura componentă a hotărârii judecătoreşti vizată de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este cea a motivării.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt, astfel cum aceasta rezultă din actelor dosarului, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să aibă posibilitatea de a cunoaşte raţiunile avute în vedere în pronunţarea soluţiei, precum şi pentru ca instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Analizând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte observă că elementele enumerate de recurent, referitoare la o cerere de plată formulată de B. S.R.L. sau la autoturismele x şi x, ori la asigurătorul C. S.A vizează, în realitate, subdiviziunea considerentelor constând în arătarea, pe scurt, a susţinerilor părţilor.

Pe cale de consecinţă elementele hotărârii criticate de recurent nu constau în raţionamentul care a stat la baza soluţiei pronunţate, ci doar la arătarea, de către prima instanţă, în cuprinsul hotărârii pronunţate, a apărărilor formulate de pârât (astfel cum acesta a înţeles să le formuleze). Faptul că judecătorul fondului a redat, în cuprinsul hotărârii, inclusiv elementele învederate în întâmpinarea formulată de F.G.A. ce fac trimitere, aparent, la o altă situaţie de fapt, nu reprezintă, în realitate decât îndeplinirea, de către prima instanţă, a obligaţiei sale de a atâta susţinerile părţilor, fără ca o astfel de conduită să poată fi calificată drept o motivare străină de cauza dedusă judecăţii, cum susţine recurentul.

Faţă de aceste coordonate teoretice şi de fapt, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza dintr-o primă perspectivă, criticile recurentului-reclamant prin care acesta apreciază că, în raport de prevederile art. 6, pct. 6, art. 7, pct. 7, art. 11 pct. 3 şi art. 12 pct. 1 din O.U.G. nr. 54/2016, maniera de soluţionare a acţiunii sale de către prima instanţă reprezintă o încălcare a unor astfel de prevederi legale, susţinând, totodată, recurentul că, în virtutea acestora, este îndreptăţit la plata valorii integrale a reparaţiilor necesare remedierii avariilor aduse autoturismului proprietatea sa, iar prin efectul Legii nr. 213/2015, de obligaţiile asigurătorului reglementate de O.U.G. nr. 54/2016 este ţinut şi pârâtul F.G.A.

Înalta Curte apreciază astfel de susţineri drept nefondate, având în vedere, într-un prim plan, faptul că legea aplicabilă prezentei cauze nu este reprezentată de prevederile O.U.G. nr. 54/2016.

Chestiunea litigioasă asupra căreia este chemată să se pronunţe instanţa de control judiciar este aceea a legalităţii punctului nr. 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de F.G.A., ce vizează, în esenţă, aspectul întinderii despăgubirilor la care reclamantul este îndreptăţit, în contextul în care autoturismul proprietatea sa (cu număr de înmatriculare x) a fost avariat la data de 26.07.2016 urmare a unui eveniment rutier generat de culpa unui alt participant la traficul rutier ce conducea autoturismul cu numărul de înmatriculare x. Acest din urmă participant la trafic era, la data producerii evenimentului rutier, asigurat cu poliţa RCA nr. x, emisă de societatea de asigurare - S.C. E., S.A., societate aflată în procedura de faliment. În opinia recurentului, dreptul acestuia la achitarea integrală a sumei de 8990,27 RON (din care face parte şi suma de 6996,29 RON), solicitată de reclamant pe baza devizului estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L, ar fi reglementat legal de prevederile O.U.G. nr. 54/2016.

Observă, însă, instanţa de control judiciar că O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie a intrat în vigoare la data de 19 septembrie 2016, nefiind, astfel, aplicabilă nici condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în poliţa RCA nr. x, perfectată la data de 16.12.2015 şi nici în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prin aceasta - 26.07.2016 (data accidentului rutier).

De asemenea nici teza unei subrogări a F.G.A. în obligaţiile asigurătorului, susţinută, în fapt, de recurent prin criticile învederate în fila finală a recursului, nu poate fi reţinută, în contextul în care prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii s-a reţinut că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător. Aşadar, în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor există o societate de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate în cap. III din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În raport de astfel de considerente, nu poate fi reţinută existenţa unui drept al reclamantului de despăgubire întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 54/2016, cadrul normativ aplicabil cauzei fiind cel reglementat de Legea nr. 213/2015, ce face, prin prevederile art. 12 alin. (2), teză finală, respectiv art. 13 alin. (3), trimitere la dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi la condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, la data producerii evenimentului asigurat (26.07.2016) dispoziţiile cu caracter normativ în vigoare în materia stabilirii despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii vehiculelor, erau, sub aspectul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cele reglementate de art. 51 şi următoarele din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Nici susţinerile recurentului potrivit cărora, în baza prevederilor legale, este îndreptăţit, indiferent de context, la a fi despăgubit pentru întreaga valoare a reparaţiilor aferente remedierii avariilor autoturismului, astfel cum au fost acestea evaluate prin devizul estimativ depus de reclamant, nu pot fi apreciate drept fondate în contextul în care prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 tratează în mod diferit cuantumul daunelor ce pot fi acordate în ipoteza daunei parţiale, de cel aferent daunei majore.

Astfel, în acord cu aspectele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte arată că potrivit prevederilor art. 51 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi nici cuantumul pagubei, dar nici valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.

Se reţine, de asemenea, că deşi potrivit prevederilor alin. (3) din sus indicatul act infralegislativ cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53, astfel de prevederi nu sunt incidente ipotezei în care dauna produsă vehiculelor este calificată drept daună majoră.

După cum a reţinut şi judecătorul fondului, potrivit prevederilor art. 51 alin. (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, noţiunea de dauna majoră vizează ipoteza în care cuantumul despăgubirii stabilit de asigurător pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea daunelor auto depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Pe cale de consecinţă în determinarea încadrării daunei în categoria celor majore sunt avute în vedere două categorii de evaluări: cea a daunelor suferite de autoturismul avariat şi cea a valorii vehiculului la data producerii evenimentului. În măsura în care valoarea daunei depăşeşte 75% din valoarea vehiculului, o astfel de daună este calificată drept majoră.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a criticat calificarea dată de prima instanţă tipului de daună incident prezentei cauze, respectiv cel de daună majoră, ci doar a apreciat că este îndreptăţit, în orice context, la achitarea integrală a valorii reparaţiilor necesare remedierii daunelor produse autovehiculului proprietatea sa, astfel cum astfel de reparaţii au fost evaluate de unitatea service aleasă de reclamant, precum şi că valoarea de piaţă a autovehiculului ar fi diferită de cea reţinută de pârâtul F.G.A.

Or, întrucât, conform prevederilor art. 430 alin. (2) teză finală C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte şi considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, aspectul încadrării daunei în categoria celei majore reprezintă, faţă de lipsa unor critici în recurs care să îl vizeze, un element dezlegat cu putere de lucru judecat.

Plecând de la un astfel de element dezlegat de către prima instanţă, se impune a fi menţionat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 52 din Norma 24/2014 valoarea vehiculului la data producerii accidentului se stabileşte pe baza valorilor de piaţă ale unor vehicule de aceeaşi marcă, tip, model, caracteristici tehnice şi dotări, an de fabricaţie, având un parcurs în kilometri şi o stare de întreţinere comparabile. Valoarea de piaţă a unui vehicul se stabileşte pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum şi în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit.

Din analiza coroborată a acestor prevederi cu caracter normativ şi a celor ale art. 51 alin. (1) şi (12) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, rezultă că în cazul în care persoana păgubită optează pentru repararea vehiculului, iar din analiza comparativă a evaluării daunelor cu cea a valorii autoturismului, rezultă incidenţa cazului de daună majoră, despăgubirile nu pot depăşi valoarea a 75% din valoarea de piaţă a vehiculului, indiferent de costul reparaţiilor.

Observă, de asemenea, Înalta Curte că suma de 6996,29 RON (ce reprezintă parte din suma de 8990,27 RON), determinată pe baza devizului estimativ întocmit la data de 19.08.2016 de D. S.R.L, reprezintă contravaloarea unor reparaţii punctuale asupra unor componente avariate ale autoturismului reclamantului şi vizează operaţiuni de înlocuire a pieselor avariate cu unele noi (ex. aripă faţă stânga, uşă faţă stânga, ap pasaj roată f st, bieletă direcţie, etc.), precum şi operaţiuni de vopsitorie şi manoperă reparaţii. O astfel de evaluarea nu reprezintă, însă, o determinare a valorii de piaţă a autoturismului având an de fabricaţie 2000, în funcţie de criteriile stabilite în art. 52 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, ci doar valoarea sus indicatelor piese noi şi a operaţiunilor anterior enumerate, la preţuri aferente anului 2016.

Or, prejudiciul trebuie să se raporteze întotdeauna la valoarea autovehiculului la data producerii accidentului, în raport de tipul acestuia, model, caracteristici tehnice şi dotări, vechime, grad de uzură etc., o interpretare contrară fiind de natură a genera ipoteza posibilităţii modernizării unui autovehicul aflat spre sfârşitul perioadei sale de funcţionare, urmare a realizării unor reparaţii a căror valoare o depăşeşte pe cea a acestuia. Că proprietarul poate realiza acest lucru este firesc, dar doar ca un demers de natură voluptorie, iar nu în cadrul unei scheme de despăgubire, precum cea reglementată de Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază nefondate susţinerile recurentului privind existenta unui drept de despăgubire determinat în raport de valoarea integrală a reparaţiilor, chiar şi în contextul în care o astfel de valoare o depăşeşte pe cea de piaţă a autovehiculului, apreciind drept legală interpretarea dată de prima instanţă prevederilor legale sus citate.

O altă critică distinctă în recurs vizează chestiunea valorii de piaţă a autovehiculului, recurentul susţinând existenţa unei diferenţe între valoarea determinată de pârâtul F.G.A şi cea apreciată de acesta drept incidentă. Analizând, însă, cadrul procesual dedus judecăţii în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, observă că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a susţinut nelegalitatea punctului 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 din perspectiva unei incorecte determinări a valorii de piaţă a autoturismului în raport de data producerii accidentului (respectiv 26.07.2016), ci a susţinut doar teza menţionată în paragrafele anterioare (existenta unui drept de despăgubire determinat în raport de valoarea integrală a reparaţiilor, indiferent de context).

Pe cale de consecinţă, aspectele privind o incorectă determinare a valorii de piaţă a autoturismului reprezintă o critică nouă de nelegalitate a punctului 2 al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul cererii de chemare în judecată. Or, prevederile art. 494, coroborate cu cele ale art. 478 din C. proc. civ. nu dau posibilitatea formulării, în căile de atac, a unor critici noi, care nu au fost formulate de părţi la prima instanţă.

Contrar celor învederate de către recurent, simplul fapt al formulării contestaţiei nu este suficient spre a se prezuma că reclamantul ar fi intenţionat să conteste totalitatea elementelor reţinute în considerentele Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017. Înalta Curte subliniază faptul că potrivit prevederilor art. 194 lit. d) din C. proc. civ. cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază. Unul dintre rolurile motivării cererii de chemare în judecată este cel de a permite instanţei să identifice cadrul procesual dedus judecăţii, respectiv a aspectelor ce au fost diferite instanţei spre soluţionare de către reclamant. În contextul unui act administrativ, precum cel în discuţie, ce se bucură de prezumţia de legalitate, dat fiind că obiectul unei cauze în contencios administrativ este reprezentat de controlul de legalitate exercitat asupra unui astfel de act, verificarea legalităţii, ce implică o răsturnare a unei prezumţii legale, se poate realiza exclusiv în limitele motivelor invocate expres prin cererea de chemare în judecată, neputându-se prezuma o intenţie a părţii dincolo de ceea ce aceasta menţionează expres prin cererea de chemare în judecată. Mai mult, niciunul dintre paragrafele acţiunii în contencios administrativ nu poate fi interpretat ca fiind de natură a cuprinde implicit critici de natură a viza valoarea de piaţă a autoturismului, astfel cum a fost aceasta stabilită de pârâtul F.G.A.

Având în vedere efectele principiului legalităţii căilor de atac şi formularea acestei critici omisso medio, susţinerile din motivele de recurs privind lipsa legalităţii modului în care F.G.A. a determinat valoarea de piaţă a autoturismului, respectiv că aceasta ar fi, potrivit opiniei recurentului, cuprinsă între 1500 şi 2000 Euro, nu pot fi reţinute de către instanţa de control judiciar, câtă vreme o astfel de critică nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată.

De altfel, observă Înalta Curte că prin sentinţa atacată în mod corect a delimitat prima instanţă cadrul procesual dedus judecăţii, apreciind că nu a fost investită de reclamant cu verificarea valorii autoturismului, respectiv că acesta nu a susţinut că o astfel de valoare ar fi alta decât cea stabilită prin decizia contestată.

În plus faţă de acestea, Înalta Curte reaminteşte că potrivit prevederilor art. 52 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, valoarea de piaţă se determină în raport de data producerii accidentului (26.07.2016), pe baza valorilor de piaţă ale unor vehicule de aceeaşi marcă, tip, model, caracteristici tehnice şi dotări, an de fabricaţie, având un parcurs în kilometri şi o stare de întreţinere comparabile. Or, înscrisurile depuse de reclamant în dosarul de recurs, dincolo de faptul că privesc o critică nouă, vizează o altă dată decât cea a producerii accidentului (15.10.2018), precum şi autoturisme având alte caracteristici (anul de fabricaţie 2001, faţă de anul de fabricaţie 2000, caroserie hatchback etc.).

De asemenea, conform prevederilor art. 52 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 "Valoarea de piaţă a unui vehicul se stabileşte pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România, precum şi în baza oricăror documente prezentate de către partea prejudiciată în dovedirea prejudiciului suferit."

Aşadar, utilizarea unor sisteme de evaluare este de bază la stabilirea valorii de piaţă, raţiunea unei astfel de reglementări fiind cea de a evita crearea unui mecanism de despăgubire variabil de la o situaţie la alta, în funcţie de unităţile service care procedează la reparaţia autovehiculelor şi de preţurile practicate de fiecare service, pentru ipoteze similare şi daune asemănătoare. În cauza de faţă pârâtul F.G.A. a realizat o astfel de evaluare a autoturismului proprietatea reclamantului prin utilizarea sistemului F., ce reprezintă o bază de date acceptată de către toţi asigurătorii şi de unităţile de reparaţie şi care furnizează informaţii uniforme pentru toate părţile implicate în procesul de prelucrare a daunelor auto, ajungând la o valoare de piaţă a acestuia de 2658,65 RON. Pe cale de consecinţă, legalitatea modului de determinare a valorii de piaţă stabilite prin Decizia nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de pârât nu a fost răsturnată de reclamant.

Verificând şi argumentul referitor la nelegalitatea hotărârii atacate ce ar deriva, în opinia recurentului, din nerespectarea prevederilor art. 237 alin. (2), pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că printr-o astfel de critică recurentul tinde la invocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv o încălcare a regulilor de procedură aferente materiei administrării probatoriului.

Examinând, însă prevederile art. 237 alin. (2), pct. 7 din C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii, prin coroborarea acestora cu cele ale art. 254 alin. (1), (5) şi (6) din C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel, ele putând fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Cu toate acestea, prevederile alin. (6) ale art. 254 din C. proc. civ. arată expres că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În contextul descris anterior, dincolo de faptul că teza probatorie avută în vedere de recurent prin critica în discuţie vizează un motiv de nelegalitate al Deciziei nr. 5461 din 21.04.2017 emisă de F.G.A cu care instanţa de fond nu a fost investită (valoarea de piaţă a autoturismului avariat), analizând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în afara probei cu înscrisuri, reclamantul nu a mai solicitat încuviinţarea niciunei alte probe, nici nu a solicitat, în cadrul unei astfel de probe (cu înscrisuri), obligarea pârâtului sau a unui alt terţ la prezentarea vreunui document în sensul contestării valorii de piaţă a autoturismului şi nici nu a administrat personal vreun înscris în acest sens.

Pe cale de consecinţă, fiind îndeplinite condiţiile reglementate de art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., prin care este reglementat un adevărat fine de neprimire a unor critici ce vizează conduita instanţei în privinţa ordonării din oficiu a probatoriului, Înalta Curte va aprecia ca nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În fine, va fi respins şi argumentul reclamantei referitor la existenţa unui drept privind plata, în condiţiile art. 1489 din C. civ., a dobânzii legale, observând că o astfel de dobândă este solicitată de reclamant cu titlu de drept accesoriu pretenţiei principale în cuantum de 6996,29 RON, iar drept efect al respingerii motivelor de nelegalitate ce vizează o astfel de pretenţie principală, vor fi respinse şi criticile ce vizează pretenţia accesorie. Cât priveşte susţinerile recurentului privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 85/2014, întrucât pârâtul nu s-ar afla sub incidenţa legii insolvenţei, instanţa de control judiciar observă că prin niciunul dintre actele dosarului nu s-a susţinut o teză precum cea învederată de recurent, iar prin hotărârea atacată, prima instanţă nu a realizat nicio analiză dintr-o astfel de perspectivă, sens în care şi acestea vor fi apreciate ca nefondate.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 - 497 din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 5094 din 20 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM