Application of 450,000 RON insurance guarantee cap per claim versus per creditor under Law 213/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.03.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4478 din 27.02.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3556 din 9.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată, a admis cererea promovată de reclamanta A. S.A. şi a anulat decizia nr. 4478 din 27.02.2017 emisă de pârât. De asemenea, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x din 3.06.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3556 din 9.10.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut, dintr-o primă perspectivă nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantei, în formularea acţiunii, apreciind că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea art. 33 C. proc. civ., în contextul în care, din chiar maniera în care reclamanta înţelege să interpreteze noţiunea de creditor al asigurării, ar rezulta, în opinia recurentului, că reclamanta nu ar justifica un interes personal. De asemenea, apreciază recurentul că hotărârea instanţei de fond nu conţine o motivare care să vizeze o analiză a folosului efectiv pe care reclamanta l-ar obţine, în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Dintr-o altă perspectivă, recurentul critică, în esenţă, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ, apreciind drept nelegală concluzia instanţei de fond potrivit căreia plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A. De asemenea, susţine recurentul că judecătorul fondului, făcând o confuzie între poliţa de asigurare facultativă şi cea de răspundere civilă obligatorie, reţine, din perspectiva modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei deduse judecăţii.

Pe de altă parte, susţine recurentul-pârât că în cuprinsul hotărârii pronunţate prima instanţă ar fi reţinut şi teza preluării de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a obligaţiilor asiguratorului din contractul de asigurare, apreciind o astfel de interpretare drept nelegală din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 213/2015. Mai apreciază recurentul că soluţia instanţei de fond ar conţine motive străine de natura cauzei, atunci când instanţa de fond ar fi apreciat, în opinia recurentului, că asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraţilor.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea manierei în care instanţa de fond a analizat Lista potenţialilor creditori de asigurări, recurentul apreciind că din această perspectivă, hotărârea recurată încalcă atât prevederile art. 14, alin. (4 - 6) din C. proc. civ., cât şi o greşită interpretare a forţei probante a unei astfel de liste.

A făcut trimitere recurentul şi la maniera de aplicare a dispoziţiilor legale privind analiza pe fond a cererii reclamantei, respectiv a aspectelor privind plata ultimelor rate ale primei de asigurare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea observă că potrivit aspectelor învederate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA" sau "Fondul") în cererea de recurs, pârâtul înţelege să invoce un astfel de motiv de nelegalitate din trei perspective diferite, susţinând:

- pe de o parte, că hotărârea recurată nu conţine nicio motivare a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamatei, din perspectiva folosului efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate,

- pe de altă parte că, considerând că prima instanţă a făcut o confuzie între poliţa de asigurare facultativă şi cea de răspundere civilă obligatorie, susţine recurentul că instanţa de fond a reţinut, sub aspectul modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei

- iar dintr-o altă perspectivă că soluţia instanţei de fond ar conţine motive străine de natura cauzei şi atunci când susţine recurentul că instanţa de fond ar fi apreciat că asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraţilor.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine incidenţa, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate, din niciuna dintre cele trei perspective invocate.

Astfel, în ceea ce priveşte teza lipsei motivării, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Or, din perspectiva interesului practic urmărit de reclamantă în formularea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a arătat în mod expres (în fila x a sentinţei recurate) motivele pentru care a ajuns la soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes. Din analiza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune în contencios administrativ prin care a supus controlului de legalitate Decizia nr. 4478/27.02.2017 emisă de pârât, destinatarul unui astfel de act fiind reclamanta. Printr-o astfel de acţiune, reclamanta a invocat un număr multiplu de motive de nelegalitate ce ar afecta validitatea actului astfel contestat (inclusiv dar fără a se limita la modul în care reclamanta a interpretat noţiunea de "creditor al asigurării", dar şi modul în care aceasta a atacat dezlegările date de FGA chestiunii atingerii plafonului de 450.000 RON, chestiunea achitării ratelor primei de asigurare etc.), fiecare astfel de motiv având potenţialul de a genera, în mod individual sau coroborat, sancţiunea nulităţii actului atacat. Pe cale de consecinţă, analizând aspectul interesului reclamantei, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că un astfel de interes derivă, pe de o parte din calitatea reclamantei de subiect de drept căruia i se adresează actul emis de pârât, iar pe de altă parte din efectele pe care apreciază reclamanta că maniera de interpretare dată de FGA chestiunii determinării limitelor plafonului de 450.000 RON, le-ar putea produce patrimoniului său, în sensul conservării dreptului de a obţine creanţele, respectiv de a se apăra în situaţia în care utilizatorii/asiguraţii s-ar îndrepta cu o acţiune în pretenţii împotriva sa pentru plata despăgubirilor.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului - pârât, instanţa de control judiciar apreciază că menţiunile privind tipul de contract de asigurare nu au vocaţia de a genera caracter de motivare străină de natura cauzei considerentelor reţinute de instanţa de fond, câtă vreme chestiunea de drept analizată şi dezlegată de aceasta vizează ipoteza unui singur contract de asigurare, prin opoziţie faţă de cea de unic creditor de asigurare, precum şi limitele aplicării plafonului de 450.000 RON şi maniera de interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ. Or, raportat şi la aspectele reţinute în Decizia nr. 29 din 2.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în planul analizei modalităţii de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, tipul contractului de asigurare nu reprezintă un criteriu relevant.

Cât priveşte cel de-al treilea aspect arătat de recurent, cu privire la faptul că sentinţa recurată ar conţine motive străine de natura cauzei ce ar trata o reţinere, de către instanţa de fond, a faptului că asiguratorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, Înalta Curte observă, din analiza hotărârii primei instanţe, că aceasta nu conţine aspectele menţionate de recurent. Astfel, niciunul dintre paragrafele hotărârii în discuţie nu poate fi interpretat ca reţinând teza invocată de recurent (a preluării de către FGA a obligaţiilor asiguratorului din contractul de asigurare). Pe cale de consecinţă nu se poate reţine caracterul străin de natura cauzei a unor considerente inexistente în cuprinsul hotărârii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

2. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, în cauză instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

2.1. Cu titlu prealabil, Instanţa de control judiciar reţine că argumentele clamate de recurent vizează, în esenţă, următoarele chestiuni litigioase:

- Maniera de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii în contencios administrativ

- Critici ce vizează interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ, respectiv faptului că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A.

- Aspecte prin care recurentul arată că prin interpretarea dată, instanţa de fond ar susţine teza preluării de către FGA a obligaţiilor asiguratorului din contractul de asigurare, precum şi nelegalitatea unei astfel de interpretări din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 213/2015

- Considerente privind maniera în care instanţa de fond a analizat Lista potenţialilor creditori de asigurări;

- Maniera de aplicare a dispoziţiilor legale privind analiza pe fond a cererii reclamantei, respectiv a aspectelor privind plata ultimelor rate ale primei de asigurare.

2.2 Cât priveşte aspectul respingerii excepţiei lipsei de interes, Înalta Curte reiterează faptul că prin Decizia nr. 4478 din 27.02.2017 pârâtul FGA a respins cererea de plată nr. x din 3.06.2016, apreciind, pe de o parte că aceasta a fost depusă de reclamanta A. S.A., prin împuternicit S.C. C. S.R.L., iar pe de altă parte că, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, suma acordată cu titlu de despăgubire acestui creditor de asigurare a atins plafonul de 450.000 RON, calculat pe creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B. S.A.

Soluţionând excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că decizia de respingere a fost, pe de o parte, emisă faţă de reclamantă, în calitate de destinatară a actului, şi că, independent de efectele produse de contractul de asigurare, în contextul normativ special al Legii nr. 213/2015, raportat şi la considerentele avute în vedere de pârât la momentul respingerii cererii de plată, reclamanta are interes în formularea contestaţiei, respectiv în constatarea faptului că plafonul de 450000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost atins.

În acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază nefondat motivul de recurs privind modul de dezlegare a chestiunii interesului pe care intimata - reclamantă îl deţine, reţinând că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 33 din acelaşi act normativ.

Criticile expuse de recurent în motivarea căii de atac ignoră incidenţa, în speţă, în raport de natura juridică a Deciziei nr. 4478 din 27.02.2017 şi de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, a prevederilor Legii nr. 554/2004 ce stabilesc sfera persoanelor interesate, care au deschisă calea contestării unor astfel de acte în planul contenciosului administrativ, respectiv a dispoziţiilor reglementate prin art. 1 alin. (1) şi (2) din sus menţionata lege ce conferă legitimitate procesuală oricărei persoane "care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri" precum şi persoanei vătămate "într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".

Mai mult, instanţa de control judiciar reaminteşte că prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 definesc noţiunea de "persoană vătămată" ca fiind:

"orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri"

Întrucât în virtutea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva unei astfel de decizii se poate formula contestaţie, în condiţiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, coroborat cu faptul că aceste din urmă prevederile legale fac trimitere la competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea contestaţiilor, Înalta Curte apreciază incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform cărora:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."

Întrucât determinarea interesului de investire a instanţei cu o acţiune în contencios administrativ reprezintă un element de admisibilitate a cererii, relevantă, din perspectiva unei astfel de analize, nu este însăşi existenţa sau inexistenţa concretă a vătămării - căci o astfel de analiză vizează elemente de temeinicie, iar nu de admisibilitate - ci valorificarea justificată, de către reclamant, a unui drept propriu, pe care îl consideră lezat prin actele administrative.

Înalta Curte constată că reclamanta justifică interesul în formularea acţiunii, în principal prin raportare la calitatea sa de destinatar al actului administrativ individual a cărui anulare se solicită. Totodată, interesul rezultă şi din împrejurarea că, prin decizia contestată a fost stabilit că, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, suma acordată cu titlu de despăgubire A. S.A. a atins plafonul de 450.000 RON, calculat pe creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B. S.A, sens în care cererea a fost respinsă.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului referitoare la chestiunea plăţii şi încasării efective a despăgubirilor, incluzând aspectele referitoare la persoana care are calitatea de creditor de asigurare - utilizatorul sau finanţatorul din contractul de leasing financiar, precum şi la modul de calcul al plafonului de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, Înalta Curte constată că acestea privesc fondul cauzei, iar nu excepţia lipsei de interes.

Astfel cum s-a arătat anterior, interesul formulării acţiunii aparţine, în contenciosul administrativ, acelei persoane care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, în principal destinatarului actului, dar şi oricărei alte persoane, titulare a unui drept ori a unui interes legitim, care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ adresat altui subiect de drept. Or, reclamanta este destinatară Deciziei prin care s-a respins cererea de plată adresată FGA, reclamanta considerându-se, totodată, vătămată prin maniera de soluţionare a cererii.

Aşadar, în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum şi pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condiţiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, motiv pentru care Înalta Curte apreciază drept legală hotărârea instanţei de fond de respingere a unei astfel de excepţii.

2.3. Din perspectiva celui de-al doilea plan al criticilor formulate de recurentul FGA, prin care autoritatea pârâtă susţine teza interpretării prevederilor legale ce reglementează plafonul maxim al despăgubirilor de care poate beneficia un creditor de asigurare, în sensul că potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, limita plafonului de garantare prevăzut de lege se stabileşte în raport de fiecare creditor de asigurare, luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare, iar nu prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 2.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"151. În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deşi este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", trebuie avut în vedere că mecanismul subrogaţiei legale operează în ansamblul său, atât în privinţa transmiterii drepturilor, cât şi a calităţilor, în raport cu Fondul de garantare, care are obligaţia legală de a garanta plata despăgubirilor.

152. Aşa cum s-a subliniat anterior, asigurătorul de răspundere facultativă s-a subrogat nu numai în drepturile fiecărui creditor de asigurare în parte, ci şi în calitatea celor de la care s-au preluat aceste drepturi, procedură care s-a concretizat prin dobândirea a câte unei creanţe de asigurări garantate în limita plafonului de asigurare de 450.000 RON, pentru fiecare operaţiune de subrogare.

153. Prin urmare, asigurătorul CASCO are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al asiguraţilor săi despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor.

154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din C. civ., având în vedere că plata indemnizaţiei de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă şi asigurat, iar prin plata indemnizaţiei de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta şi în virtutea legii.

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât cu privire la acest aspect, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 2.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.4. În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind o pretinsă reţinere, în cuprinsul hotărârii atacate, a tezei preluării de către FGA a obligaţiilor asiguratorului din contractul de asigurare, Înalta Curte reiterează aspectele expuse, din această perspectivă, în paragrafele anterioare, respectiv faptul că niciunul dintre paragrafele hotărârii în discuţie nu poate fi interpretat ca reţinând o astfel de teză, motiv pentru care argumentele prin care FGA critică aspecte niciodată statuate de prima instanţă nu pot fi apreciate ca încadrându-se în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.5. De asemenea, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului privind greşita interpretare a menţiunilor "Listei potenţialilor creditori de asigurări" nu pot conduce la reformarea hotărârii atacate, apreciind că nici argumentele de ordin procedural invocate şi nici cele privind maniera de valorificare a acestui înscris nu generează incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de recurs observă că prin invocarea prevederilor art. 14 alin. (4 - 6) C. proc. civ., FGA clamează, în realitate, o încălcare a unor norme de procedură, iar nu a celor de drept material. Deşi, recurentul - pârât a încadrat recursul său în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, nefiind ţinută de motivul de nelegalitate invocat de parte, va examina astfel de aspecte din perspectiva motivului de casare în care critica se încadrează, respectiv, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., că se poate cere casarea unor hotărâri numai când, prin aceasta instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Vătămarea în discuţie presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că pârâtul invocă o vătămare a dreptului său de a formula apărări faţă de demersul instanţei de a reţine, prin sentinţa pronunţată, că "Lista potenţialilor creditori de asigurări", publicată în format electronic pe pagina de internet a instituţiei pârâte la adresa http:/www.x.ro/liste/potentiali-creditori-de-asigurare/lista-potentialilor-creditori-de-asigurari-dosare-daune-romania-13-10-2015, reprezintă un argument suplimentar în susţinerea modului în care o astfel de instanţă a interpretat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind limita plafonului de garantare prevăzut de lege.

Înalta Curte observă, însă, că modul în care instanţa de fond a realizat interpretarea sus indicatelor prevederi legale este în concordanţă cu aspectele reţinute prin decizia nr. 29 din 2.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, faţă de caracterul de argument suplimentar al efectul probatoriu al Listei în discuţie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi susţinută teza producerii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei instanţei de fond, în contextul în care soluţia globală pronunţată de o astfel de instanţă asupra modului de aplicare a limitei plafonului de garantare este în concordanţă cu chestiunile dezlegate prin Decizia nr. 29/2020 ce, în prezenta cauză, produce efectele reglementate de art. 521 alin. (2) din C. proc. civ.

Fată de aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, trebuie observat că aspectele ce ţin de modul în care instanţa de fond a valorificat, prin sentinţa recurată, informaţii existente în format electronic pe pagina de internet aparţinând chiar recurentului, vizează, în realitate demersul instanţei de a analiza elementele probatorii aferente cauzei. Astfel cum s-a reţinut în mod constant în practica Înaltei Curţi, din conţinutul normativ al prevederilor art. 488 din C. proc. civ. rezultă, în mod clar, principiul conform căruia recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia instanţa poate examina numai aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate, în limitele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea situaţiei de fapt rămânând atributul suveran şi exclusiv al instanţelor de fond, ceea ce înseamnă dreptul acestora de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate.

Limitele controlului de legalitate, în recurs, sunt circumscrise exclusiv motivelor de recurs reglementate de art. 488 din C. proc. civ., astfel cum sunt acestea invocate de către părţi sau cum susţinerile recurenţilor pot fi reîncadrate în una dintre ipotezele reglementate de sus indicatul text de lege. Astfel, în etapa procesuală a recursului, instanţa de control judiciar cercetează numai nelegalitatea hotărârii, neavând caracter devolutiv şi neputând realiza un control al modului în care valoarea doveditoare a unor mijloace de probă a fost reţinută de către instanţă sau eventuala netemeinicii a sentinţei.

Criticile recurentului-pârât sunt critici care privesc modul în care instanţa de fond a apreciat probele administrate în stabilirea situaţiei de fapt şi pe care recurentul îl consideră a fi greşit. Aceste critici vizează, cu alte cuvinte, netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, nefiind vorba despre nici una din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care instanţa de recurs le apreciază drept nefondate.

2.6. În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care FGA critică maniera în care apreciază instanţa de fond a soluţionat aspectele privind achitarea ratelor de primă de asigurare restante, Înalta Curte reţine că, prin calea de atac promovată recurentul face o analiză a procedurii ce se impune a fi urmată în ipoteza unei analize în fond a cererii de plată. Pe de altă parte, observă instanţa de control judiciar că prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a dispus obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a cererii de plată înregistrată sub nr. x/3.06.2016. Astfel, având în vedere dispozitivul Deciziei nr. 4478 din 27.02.2017, prin care cererea de plată nr. x/3.06.2016 a fost respinsă "raportat la faptul că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi plătit din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015", Curtea de Apel Bucureşti a considerat că dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond a fost vătămat.

Cu alte cuvinte, instanţă de fond a reţinut că, în raport de considerentele dispozitivului deciziei sus indicate, recurentul FGA nu a procedat la o analiză pe fond a cererii de plată. Pentru aceste motive, a apreciat că aspectele privind confirmarea asigurării emise de către B., cu menţiunea că poliţa este valabilă la data daunei, precum şi situaţia ratelor reprezintă înscrisuri a căror analiză se impune în faza soluţionării pe fond a cererii, soluţionare la care Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâtul.

Faţă de aceste aspect, criticile aduse de recurent din perspectiva prevederilor legale incidente planului analizei pe fond a cererii de plată, nu vizează, în realitate, soluţia Curţii de Apel Bucureşti, prin care instanţa de fond a reţinut că FGA nici nu a realizat, în mod concret, o analiză, pe fond, a cererii de plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata - reclamantă A. S.A., instanţa de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial în sumă de 1239 RON, dovedit prin înscrisurile depuse în dosarul de recurs la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3556 din 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1239 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM