Validity of post-judgment administrative orders as cure for lack of object and standing of principal credit officers to ensure salary funding

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1 Prin cererea formulată la data de 22.09.2017 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Tribunalul Constanţa, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

· Obligarea pârâtului Ministrului Justiţiei la emiterea unul nou ordin de salarizare în care să se facă atât aplicarea Legii nr. 71/2015, cât şi aplicarea, în totalitate, a O.U.G. nr. 20/2016 şi a Legii nr. 293/2015, în sensul de a recunoaşte beneficiul indemnizaţiei de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de: (i) 405 RON începând de la 9.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, care a introdus art. 1 alin. (51) al O.U.G. nr. 83/2014, precum şi de (ii) 445,50 RON (405 RON majorat cu 10%) începând de la 1.12.2015, potrivit art. II din Legea nr. 293/2015, cuantum care a fost menţinut ulterior prin art. 1 din O.U.G. nr. 57/2016, modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi, pe cale de consecinţă, obligarea Ministerului Justiţiei şi a Tribunalului Constanţa la plata diferenţelor de indemnizaţie restante, rezultate în urma emiterii ordinului, pentru perioada 9.04.2015 - 1.01.2017;

· Obligarea pârâţilor la actualizarea, în funcţie de rata inflaţiei, a diferenţelor salariale restante înregistrate începând de la data de 9.04.2015, până la plata efectivă,

· Obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferentă acestor diferenţe salariale restante, calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând de la 9.04.2015 şi succesiv de la scadenţă fiecărei diferenţe salariale, până la plata efectivă.

1.2. Prin decizia civilă nr. 277 din 14.12.2017 Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2037 din data de 27.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., a anulat, în parte, Ordinul nr. 1488/C din 24.05.2017 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a obligat pârâtul să emită un alt ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 şi de 445,5 RON de la data de 1.12.2015 - incluzând majorarea de 10 %, potrivit Legii nr. 293/2015. De asemenea, instanţa de fond a obligat pârâtul Tribunalul Constanţa să plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanta l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 405 + 10% RON) şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective. În plus, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2037 din data de 27.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect, respectiv ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind alocarea fondurilor necesare plăţii.

Sub un prim aspect, susţine recurentul - pârât Ministrul Justiţiei că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, acţiunea intimatei - reclamante ar fi rămas, la acest moment, fără un astfel de obiect, întrucât pretenţiile reclamantei au fost satisfăcute. În acest sens recurentul arată că la data de 24.05.2018 a fost emis Ordinul nr. 2066/C/2018, în baza dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări şi completări prin Lege nr. 71/2015, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, a dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale precum şi de Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care rezultă că judecătorii, magistraţii-asistenţi, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţei supreme sunt salarizaţi, pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, prin acordarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 421,36 RON, respectiv VRS 405 RON, la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008 şi, pentru perioada 1.12.2015 - 31.12.2017, prin acordarea unei VRS de 463,5 RON, respectiv VRS de 405 RON la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 13/2008 şi 10%, procent prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Mai afirmă recurentul-pârât că, în aplicarea prevederilor O.M.J. nr. 2066/2018 a fost emis O.M.J. nr. 3074/C din 7.08.2018 care stabileşte că, începând cu data de 1.07.2018, judecătorii din cadrul instanţelor aflate în circumscripţia Curţii de Apel Constanţa beneficiază de drepturile prevăzute în anexele la acest ordin, drepturile reclamantei fiind stabilite în anexa nr. 116 a unui astfel de ordin.

Prin urmare, consideră recurentul că, întrucât prin O.M.J. nr. 2066/2018 şi nr. 3074/2018 reclamantei i-au fost acordate drepturile salariale solicitate, aceasta nu ar mai justifica, în opinia recurentului, un interes în susţinerea pretenţiilor formulate, motiv pentru care s-ar impune respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

O altă critică distinctă în recursul declarat în cauză a vizat chestiunea obligării Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii, recurentul apreciind nelegală concluzia instanţei potrivit căreia şi ordonatorul principal de credite poate fi obligat, în mod direct, la alocarea fondurilor necesare realizării plăţilor drepturilor salariale către reclamantă. Citând Decizia nr. 13/2016 privind recursul în interesul legii, recurentul apreciază că nu ar deţine o calitate procesuală pasivă din perspectiva capătului de cerere în discuţie, întrucât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii. Mai arată recurentul că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

În opinia recurentului- pârât, în cauza de faţă îşi găsesc aplicarea şi dispoziţiile art. 222 din C. civ., care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14.11. 2018, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că, deşi pârâtul a emis ordinul de salarizare, recunoscând temeinicia pretenţiilor sale, nu a fost realizată nicio plată către aceasta. De asemenea, arată intimata că Ordinul de salarizare nr. 3074/C din 7.08.2018 vizează o altă perioadă de referinţă, ce debutează cu data de 1.07.2018 şi care nu coincide cu perioada ce a făcut obiectul prezentei cauze.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- teza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, urmare a emiterii Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018;

- nelegalitatea soluţiei de obligare a recurentului la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

Procedând la o delimitare a cadrului procesual dedus judecăţii în recurs, Înalta Curte observă că, prin primul aspect principal invocat, pârâtul susţine teza rămânerii fără obiect a întregii acţiuni în contencios administrativ, respectiv a tuturor capetelor de cerere formulate de reclamantă, iar nu doar a celui ce vizează obligarea sa la emiterea unui nou act administrativ. Pe de altă parte, prin cel de-al doilea motiv invocat înţelege să critice sentinţa pronunţată în cauză doar din perspectiva stabilirii, în sarcina sa, a obligaţiei menţionate în paragraful anterior (de obligare la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante).

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva soluţiei de obligare a sa la emiterea unui nou ordin de salarizare, în care să facă atât aplicarea Legii nr. 71/2015, cât şi aplicarea în totalitate a O.U.G. nr. 20/2016 şi a Legii nr. 293/2015, în sensul de a recunoaşte beneficiul indemnizaţiei de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la valorile de referinţă sectoriale indicate în hotărârea instanţei de fond, Înalta Curte constată că recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, nu a criticat cele reţinute de prima instanţă prin hotărârea recurată, ci a argumentat că acţiunea ar fi rămas fără obiect.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută, însă, de pârât prin raportare la emiterea Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantei la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, începând cu data de 1.12.2015

Obiectul acţiunii civile ce face obiectul prezentului dosar este reprezentat, printre altele, de pretenţia reclamantei de a-i fi recunoscute drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate.

Înalta Curte reţine că Ordinul colectiv nr. 2066/C/2018, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 24.05.2018, ulterior pronunţării sentinţei recurate.

Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, respectiv 27.04.2018.

În ceea ce priveşte fondul acţiunii, recurentul-pârât nu a înţeles să critice hotărârea instanţei de fond, însă a precizat faptul că Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în baza O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015, în baza O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, în baza dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale precum şi de Ordinul nr. 75/15.03.2018 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, dispoziţiile legale în baza cărora a învederat recurentul-pârât că a fost emis ordinul prin care s-a recalculat cuantumul indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantei sunt tocmai cele avute în vedere de instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Cât priveşte obligaţia de plată către reclamantă a diferenţele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanta l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 2037 din data de 27.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a stabilit o astfel de obligaţie doar în sarcina pârâtului Tribunalul Constanţa, iar nu şi în cea a pârâtului Ministerul Justiţiei, iar pârâtul Tribunalul Constanţa nu a formulat recurs.

În plus faţă de acestea, simpla emitere a Ordinului nr. 2066/C/2018 nu generează şi o executare a obligaţiei de plată către reclamantă a diferenţelor de drepturi salariale (stabilite de altfel în sarcina pârâtului Tribunalul Constanţa), cum nu generează nici o executare a obligaţiei de asigurare a fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, stabilite de instanţa de fond în sarcina recurentului.

De asemenea, în acord cu intimata-reclamantă, Înalta Curte observă că Ordinul nr. 3074/C din 7.08.2018 emis de către recurent reprezintă o punere în aplicare a Ordinului nr. 2066/C/2018, dar care vizează doar perioada ce debutează cu data de 1.07.2018.

Pentru aceste considerente, coroborate cu cele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine, nici în privinţa restului petiţelor cererii de chemare în judecată, vreo împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, motiv pentru care va respinge, ca nefondate, susţinerile recurentului-pârât.

Referitor la criticile vizând soluţia de obligare a recurentului la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, prin care Ministrul Justiţiei susţine o discordanţă între hotărârea recurată şi dezlegările date problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte observă că potrivit prevederilor punctului 49 din sus indicata decizie:

"În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

Interpretând per a contrario sus indicatele dezlegări date problemei de drept în discuţie, rezultă că ordonatorul principal de credite (în speţa de faţă recurentul Ministrul Justiţiei) poate avea calitate procesuală pasivă în cauzele în care sunt puse în discuţie atribuţiile legal reglementate ale unui astfel de ordonator de credite.

Or, prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei doar obligaţia de a asigura fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante, iar nu şi pe cea de realizare a unei plăti efective şi directe către reclamantă, prima instanţă analizând atribuţiile Ministerului Justiţie drept parte a raportului juridic financiar, implicând ordonatorii de credite subordonaţi, iar nu raporturi de muncă.

Mai mult, nu se poate reţine că obligaţiile stabilite de instanţa de fond în sarcina pârâtului ar avea natura juridică a unor garanţii a executării obligaţiilor de plată ce revin instituţiei/autorităţii publice subordonate şi nici pe cea a unor despăgubiri, ci doar natura juridică a acelui tip de obligaţii ce incumbă direct Ministerului Justiţiei, în calitatea sa de ordonator principal de credite, astfel cum au fost acestea afirmate, de altfel, chiar de către recurent prin întâmpinarea depusă în faza de judecată a fondului prezentului litigiu.

Nici argumentul privind incidenţa dispoziţiilor art. 222 din C. civ., nu este apreciat de instanţa de control judiciar ca fiind fondat, întrucât, după cum s-a afirmat şi în paragrafele anterioare, obligaţia stabilită în sarcina Ministerului Justiţiei nu vizează o răspundere a sa pentru neexecutarea obligaţiilor persoanei juridice subordonate, ci o obligaţie proprie Ministerului Justiţiei.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate şi susţinerile recurentului - pârât privitoare la o discordanţă între sentinţa civilă nr. 2037 din 27 aprilie 2018 şi Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii, respectiv prevederile art. 222 din C. civ.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, prima instanţă interpretând şi aplicând corect normele de drept material incidente.

Pentru considerentele expuse mai sus, în aplicarea prevederilor art. 496 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 2037 din 27 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, menţinând soluţia atacată astfel cum a fost pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 2037 din 27 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM