Arbitral award annulment appeal dismissed on procedural grounds; lower court ruling upheld

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestaţia formulată împotriva Adresei, emisă sub nr. x/21.06.2007 de către Comisia de contestaţii din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate Timiş, precum şi împotriva Notificării nr. x/22.06.2007, emisă de către Serviciul de control al Casei de Asigurări de Sănătate Timiş, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea contestaţiei formulată împotriva măsurilor şi a sancţiunilor dispuse prin procesul-verbal nr. x/31.05.2007 întocmit de către Dr. B., Dr. C., ec. D. din cadrul casei de Asigurări de Sănătate Timiş, respectiv împotriva obligării reclamantei S.C. A. S.R.L. la restituirea sumelor primite ca plată pentru servicii medicale şi de recuperare integrală de către Casa de Asigurări de Sănătate Timiş în cuantum total de 426.535,51 RON şi pe cale de consecinţă, revocarea măsurii restituirii şi recuperării integrale a sumei de 426.535,51 RON.

Fată de solicitarea reclamantei S.C. A. S.R.L.. formulată la termenul de judecată din 22.11.2007, prin încheierea pronunţată în şedinţa din 22.11.2007, Comisia Centrală de Arbitraj a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului penal înregistrat la Inspectoratul de Poliţie Timiş, secţia a 2 a cu nr. x/2006 şi nr. Parchet 7628/P/2006 în temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (3) C. proc. pen.

La 03.04.2013, preşedintele director general al CAS Timiş a solicitat repunerea pe rol a cauzei motivat de faptul că dosarul nr. x/2010 (7298/P/2007) a fost soluţionat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin Rezoluţia din 28.07.2011, ataşând în acest sens, în copie Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa din 12.12.2013 Comisia a dispus suspendarea soluţionării cererii de arbitrare formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L.. împotriva pârâtei CAS Timiş, până la soluţionarea definitivă a dosarului penal înregistrat la Inspectoratul de Poliţie Timiş, secţia a 2-a cu nr. x/2006.

La 20.08.2015, pe rolul Comisiei Centrale de Arbitraj a fost înregistrată cererea pârâtei CAS Timiş prin preşedinte - director general privind solicitarea repunerii pe rol a cauzei care face obiectul prezentului dosar, întrucât dosarul penal înregistrat la Inspectoratul Judeţean Timiş sub nr. x/2006, respectiv la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara cu nr. x/2006 a fost soluţionat prin emiterea Ordonanţei de clasare din 05.09.2014.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 8/04.05.2017 pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2007, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Colegiul Medicilor Dentişti din România Colegiul Farmaciştilor din România Colegiul Medicilor din România Comisia Centrală de Arbitraj a respins ca neîntemeiată cererea.

Conţinutul hotărârii arbitrale nu va mai fi redat dat fiind că dosarul arbitral a fost ataşat prezentului dosar, iar în acesta se regăseşte hotărâre atacată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare petenta S.C. A. S.R.L., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. e) şi h) din C. proc. civ. A solicitat admiterea acţiunii şi, constatând caducitatea, anularea hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente, în speţă Tribunalului Timiş.

Acţiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ si Fiscal sub nr. dosar x/2020

Petenta S.C. A. S.R.L. a formulat o precizare prin care a arătat că acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost introdusă în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Asigurări de Sanatate Timiş. Totodată, a arătat că, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precizează temeiul de drept al acţiunii, acesta fiind art. 608 alin. (1) lit. b), e), h) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16.03.2021 secţia a IX-a de Contencios şi Fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a trimis cauza spre competentă soluţionare către una dintre secţiile civile (Secţia a V-a sau a VI-a) ale Curţii de Apel Bucureşti.

În fundamentarea acestei încheieri, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc excepţiile de jurisdicţie de la soluţionarea litigiilor de către o instanţă de contencios administrativ, s-a statuat, în esenţă, că natura relaţiilor contractuale dintre părţi este una civilă, între părţi intervenind contractul nr. x/30.01.2004 şi contractul nr. x/24.02.2005 precum şi actele adiţionale la acestea, aspect reieşit din dispoziţiile art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare în perioada de referinţă a contractelor.

Împrejurarea că părţile au urmat procedura arbitrajului, care este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, nu transformă litigiul de faţă într-unul de contencios administrativ, deoarece hotărârea arbitrală nu este un act administrativ, ci un act emis într-o procedură civilă alternativă, reglementată de C. proc. civ. (aplicabil conform art. 309 alin. (1) din Legea nr. 95/2006), împotriva căreia art. 610 C. proc. civ. prevede calea de atac a acţiunii în anulare, competenţa revenind curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă sub nr. dosar x/2021

Prin sentinţa civilă nr. 5 din 25 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acţiunea în anulare formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală de Arbitraj ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; totodată, a fost respinsă acţiunea în anulare formulată de petenta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au reţinut următoarele:

Prezenta acţiune în anulare se soluţionează în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ. 1865 având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora noile dispoziţii sunt aplicabile proceselor începute după intrarea sa în vigoare, 15.02.2013, iar în cauză instanţa arbitrală a fost învestită cu soluţionarea cererii în data de 30.07.2007.

În sprijinul acestei concluzii s-a avut în vedere că, deşi din dispoziţiile art. 725 alin. (4) C. civ. 1865 potrivit cărora "Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate." ar rezulta că hotărârea este supusă cerinţelor legii în vigoare în momentul pronunţării sale, ceea ce ar însemna că în speţă hotărârea arbitrală ar fi supusă dispoziţiilor Noului C. proc. civ., în privinţa căii de atac ce se poate formula împotriva sa, termenului de exercitare şi motivelor acesteia, potrivit regulii care guvernează procesul civil referitor la aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil, menţionată de art. 24 Noul C. proc. civ., faza judecăţii în întregul ei este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Deşi legea nu stabileşte clar că acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale are aceeaşi natură juridică cu a unei căi de atac, nu se poate pierde din vedere că în mod cert, prin acţiunea în anulare se exercită un control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, context în care instanţa a apreciat că trebuie avute în vedere normele procedurale de la data învestirii instanţei arbitrale cu litigiul pentru că în acest fel normele de procedură sunt pe deplin previzibile pentru toţi participanţii la proces, care pot estima, de la bun început, coordonatele esenţiale înăuntrul cărora se va desfăşura procesul.

Împrejurarea că în speţă este vorba despre o acţiune arbitrală nu duce la o altă concluzie pentru că dispoziţiile de procedură arbitrală aplicabile în cauză se completează cu regulile C. proc. civ.

În ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii în anulare, instanţa a constatat că, în forma iniţială a art. 365 C. proc. civ., în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral, nu se regăsea nicio menţiune cu privire la modalitatea în care se soluţiona acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale (judecată în primă instanţă sau cale de atac):

"Competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul."

Prin decizia nr. V din 25 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în soluţionarea unui recurs în interesul legii că "În aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din C. proc. civ., stabileşte că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac. Competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din C. proc. civ., în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul."

Ulterior, C. proc. civ. a fost modificat (Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ. publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005) în sensul că art. 365 alin. (1) a avut următorul conţinut:

"Competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul."

Art. 365 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanţei arbitrale, avea acelaşi conţinut, iar art. 3661 C. proc. civ., de asemenea în vigoare la data sesizării instanţei arbitrale, prevedea că "În toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acţiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac."

Din această expunere, rezultă că deşi legiuitorul nu a reglementat/denumit acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale ca fiind o cale de atac, în fapt, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, exercită un control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, iar hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin formularea acţiunii în anulare în termenul prevăzut de art. 365 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege la art. 364 C. proc. civ. (care au natura unor motive de nelegalitate) şi nu ar putea fi extinsă şi la alte situaţii care privesc în realitate temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele sau cum s-a procedat la interpretarea raportului juridic dintre părţi.

Împrejurarea că dispoziţiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 3661 C. proc. civ. folosesc noţiunea de "judecată în primă instanţă" nu transformă acţiunea în anulare într-o acţiune de primă instanţă obişnuită ci, mai degrabă, art. 365 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competenţa materială şi teritorială a instanţei care va soluţiona acţiunea în anulare, iar art. art. 3661 C. proc. civ. stabileşte compunerea completului de judecată în care se soluţionează acţiunea în anulare. Că este aşa rezultă din faptul că teza finală a art. 3661 C. proc. civ. face vorbire despre faptul că recursul care se promovează împotriva hotărârii prin care se soluţionează acţiunea în anulare se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii în anulare pe care reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat-o, instanţa a observat că, după ce prin acţiunea în anulare pe care a promovat-o cu respectarea termenului prevăzut de art. 365 alin. (2) C. proc. civ. (prin care a indicat dispoziţiile art. 608 lit. e) şi h) C. proc. civ.), în data de 11.10.2020 reclamanta a făcut o precizare în cuprinsul căreia a menţionat un temei juridic nou: dispoziţiile art. 601 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Trebuie menţionat că, chiar dacă, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile Noului C. proc. civ., menţionate de petentă, nu sunt incidente în cauză, motivele de nulitate invocate prin raportarte la acesta se regăsesc în motivele de nulitate prevăzute de art. 364 C. proc. civ., inclusiv literele la care sunt prevăzute fiind identice, cu o singură menţiune, nesemnificativă, că motivul de nulitate prevăzut de art. 608 lit. h) din Noul C. proc. civ. se regăseşte în art. 363 lit. i) C. proc. civ. 1865.

În continuare, instanţa a constatat că, în mod cert, prin precizarea din 11.10.2020 s-a adus o completare a acţiunii în anulare care însă a fost formulată mult după expirarea termenului de o lună de la comunicarea hotărârii arbitrale (13.03.2020), termen prevăzut de dispoziţiile procedurale ca fiind termenul în care poate fi exercitată acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale. Această concluzie este susţinută de faptul că din lecturarea acţiunii în anulare nu rezultă că petenta ar fi susţinut nulitatea clauzei compromisorii şi că prin precizare ar fi specificat doar temeiul juridic sau că ar fi încadrat în drept susţinerile de fapt. Din contră, în precizarea respectivă se regăsesc pentru prima dată atât argumentele pentru care, în opinia sa, clauza compromisorie este nulă cât şi temeiul de drept, art. 601 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se pune problema dacă precizarea noului temei juridic a fost făcută legal.

Pentru început, s-a constatat că precizarea acţiunii în anulare, în sensul menţionării unui nou motiv de anulare, a fost făcută la iniţiativa exclusivă a petentei.

În ceea ce priveşte susţinerile petentei referitoare la precizarea termeiului de drept al acţiunii în anulare prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. (1) ale Noului C. civ., faţă de considerentele anterior arătate, dispoziţiile Noului C. civ., menţionate de petentă, nu sunt incidente în cauză.

Însă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. 1865 (care reglementează modificarea cererii), pentru a se verifica dacă, faţă de natura litigiului, petenta avea posibilitatea procedurală să îşi modifice cererea, reţinând şi incidenţa art. 134 C. proc. civ.

În condiţiile în care precizarea acţiunii în anulare a avut loc în data de 11.10.2020, iar citarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Timiş s-a dispus la termenul de judecată din data de 19.11.2020, ar rezulta că petenta ar fi fost în termen să îşi modifice acţiunea în anulare şi să menţioneze încă un motiv de nulitate şi, implicit, şi un nou temei juridic.

Însă, curtea a apreciat că petenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 132 şi 134 C. proc. civ. 1865 pentru a-şi modifica acţiunea în anulare pentru că dacă ar fi aşa atunci ar fi eludate dispoziţiile art. 365 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc că acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării arbitrale.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că acţiunea arbitrală, astfel cum a fost reglementată, îndepărtează acţiunea în anulare atât de o judecată în primă instanţă, cât şi de o cale de atac ordinară (care ar permite devoluarea integrală a cauzei) apropiind-o mai mult de recurs (care de atac extraordinară care presupune că hotărârea poate fi casată/modificată doar în cazurile expres prevăzute de lege).

În acest context s-a apreciat că termenul prevăzut de lege pentru formularea acţiunii în anulare este şi cel în care acţiunea în anulare trebuie motivată, o completare ulterioară a motivelor putând fi permisă doar în ipoteza în care, termenul de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale nu s-a împlinit.

Cu alte cuvinte, permiţând depăşirea termenului ar însemna să se admită că partea nemulţumită de hotărârea arbitrală poate formula acţiune în anulare în termenul de o lună, chiar nemotivată sau motivată incomplet iar ulterior, în temeiul art. 132 C. proc. civ. îşi poate completa acţiunea în anulare cu arătarea integrală/parţială a motivelor de nulitate.

Însă, atunci dispoziţiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ. ar fi pur formale, nerespectarea termenului imperativ prevăzut de acestea ar restrânge ipotezele în care se poate aplica sancţiunea (tardivitatea acţiunii în anulare) doar la situaţia în care nu se respectă termenul de formulare a acţiunii în anulare dat fiind că pentru celelalte situaţii de completare a acţiunii partea s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Aşadar, faţă de aceste considerente, cum hotărârea arbitrală a fost comunicată petentei în data de 13.03.2020, rezultă că doar acţiunea în anulare înaintată instanţei în data de 24.03.2020 este în termen.

Cum completarea cu un nou motiv/temei juridic a avut loc în data de 11.10.2020, rezultă că aceasta a fost făcută la aproape şapte luni de la data comunicării hotărârii arbitrale, în afara termenului, astfel că în cauză se va analiza doar acţiunea în anulare iniţial formulată de petentă.

Potrivit art. 364 C. proc. civ. "hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii."

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ., petenta a susţinut că hotărârea arbitrală a fost pronunţată după expirarea termenului de 5 luni prevăzut de art. 3533 C. proc. civ. 1865, în condiţiile în care a notificat în termenul legal Comisia de arbitraj, precum şi partea adversă, cu privire la faptul că înţelege să invoce caducitatea arbitrajului desfăşurat timp de 10 ani.

Instanţa, după redarea dispoziţiilor art. 3533 C. proc. civ. 1865, a reţinut că pentru a putea susţine cu succes caducitatea, ca motiv de nulitate a hotărârii arbitrale, partea trebuie să fi notificat această împrejurare atât celeilalte părţi, cât şi tribunalului arbitral, aşa cum rezultă din alin. (6).

Sub un prim aspect, instanţa a observat că petenta nu a arătat expres care este data la care a trimis notificarea caducităţii către partea adversă şi către instanţa arbitrală astfel încât să permită atât celeilalte părţi, cât şi instanţei să verifice punctual acest aspect.

Instanţa a cercetat actele dosarului arbitral şi din acestea nu a rezultat că petenta ar fi formulat o astfel de notificare nici către pârâtă, nici către instanţa arbitrală.

Prin urmare, chiar dacă este adevărat că arbitrajul a început în anul 2007 şi a fost finalizat în anul 2017, în lipsa unei notificări a caducităţii conform art. 3533 alin. (6) C. proc. civ., petenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 364 lit. e) C. proc. civ. pentru a obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale.

Chiar şi dacă s-ar considera că s-ar fi invocat în termen caducitatea, instanţa apreciază că în cauză aceasta nu a operat şi, pentru a conchide astfel are în vedere că, deşi, în speţă, nu sunt incidente niciunul dintre cazurile de la art. 3533 alin. (2)-(5), art. 3603 şi nici cele de la art. 342 C. proc. civ. referitoare la prelungirea termenului, în cauză prelungirea termenului a avut loc motivat de faptul că judecata în faţa instanţei arbitrale a fost suspendată până la data soluţionării celor două dosare penale chiar ca urmare a solicitării reclamantei din acţiunea arbitrală.

În condiţiile în care suspendarea cauzei a fost solicitată de reclamantă, nu se poate admite că aceasta s-ar putea prevala de o măsură ce a fost dispusă la solicitarea sa, pe care a urmărit-o (a formulat cererea de suspendare) pentru a susţine mai apoi, cu succes, nelegalitatea judecăţii arbitrale ca urmare a depăşirii termenului de soluţionare a judecării cauzei.

Faţă de faptul că în adresa nr. x/02.11.2007 eliberată de Poliţia Municipiului Timişoara se menţiona că s-a constatat că furtul s-a comis prin efracţie dar că autorii nu au fost identificaţi, cercetările continuând în acest sens, Curtea de apel a considerat că reclamanta nu putea aprecia, în mod rezonabil, că cercetările ar fi fost finalizate atât de repede, în luna rămasă până la împlinirea termenului prevăzut de art. 3533, astfel ca instanţa arbitrală să fie în măsură şi să repună cauza pe rol şi să soluţioneze litigiul până la împlinirea termenului.

Aşadar, cum reclamanta însăşi a formulat cererea de suspendare cu o lună înainte de împlinirea termenului de 5 luni în care arbitrajul trebuia finalizat şi a obţinut temporizarea judecăţii cauzei, a invoca depăşirea termenului pentru a obţine desfiinţarea hotărârii care o nemulţumeşte nu este o dovadă a bunei credinţe de care trebuie să dea dovadă partea atunci când supune instanţei o pretenţie.

Caducitatea nu poate fi reţinută şi dintr-o altă perspectivă:

Suspendarea cauzei în faţa instanţei arbitrale a fost dispusă în temeiul art. 17 alin. (2) din Regulamentul privind activitatea arbitrilor din Comisia centrală de arbitraj pentru soluţionarea litigiilor dintre furnizorii de servicii medicale şi casele de asigurări de sănătate aprobat prin Decizia nr. 98 din 5 februarie 2004 şi art. 19 alin. (3) C. proc. pen.., dispoziţii care sunt identice cu cele ale art. 3588 C. proc. civ.

Nu rezultă clar din încheierea de suspendare care dintre ipotezele menţionate de art. 17 alin. (2) din Regulament au fost avute de instanţa arbitrală pentru a suspenda cauza dar, în mod cert, situaţia afirmată de reclamantă nu se încadra în categoria de măsuri asigurătorii, vremelnice sau situaţie de fapt (s-a apreciat de instanţă că acestea sunt fie ordonanţa preşedinţială, art. 581 C. proc. civ., fie măsurile asigurătorii prevăzute de art. 591-601 C. proc. civ.)

Însă, deşi nu s-a dovedit că în cauză ar fi început urmărirea penală, în condiţiile în care soluţia de suspendare nu a fost desfiinţată, efectul măsurii dispuse poate fi privit şi prin raportare la dispoziţiile procedurale care stabilesc că cursul perimării este suspendat atât timp cât cursul judecăţii este suspendat în condiţiile art. 244 C. proc. civ. (art. 250 C. proc. civ.). Deşi este adevărat că între caducitatea arbitrajului şi perimarea unei cereri de chemare în judecată sunt diferenţe de regim juridic, instanţa a apreciat că ceea ce este important este efectul pe care îl produce suspendarea judecăţii procesului asupra sancţiunii care ar urma să fie aplicată, dat fiind că cele două instituţii presupun împlinirea unui termen în care, fie nu s-a pronunţat hotărârea arbitrală (caducitatea), fie cauza a rămas în nelucrare (perimarea).

În condiţiile în care potrivit art. 250 C. proc. civ. coroborat cu art. 244 C. proc. civ. cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea judecării, curtea de apel a reţinut că nu există nici un impediment pentru a aprecia că nici în legătură cu judecata arbitrală nu a operat caducitatea.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că primul motiv al acţiunii în anulare este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., s-a constatat că singura menţiune din acţiunea în anulare care ar putea să susţină acest motiv este aceea în sensul că hotărârea arbitrală a fost comunicată la aproximativ 3 ani de la data pronunţării ei, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865 (art. 605 C. proc. civ. 2010), ceea ce atestă, în opinia petentei, modul inechitabil şi nelegal în care a fost soluţionată cererea de arbitraj, cu ignorarea regulilor instituite de C. proc. civ.

Aceasta, pentru că celelalte argumente vizează aspecte legate de legea procedurală aplicabilă în cauză şi de motivul de nulitate referitor la caducitatea arbitrajului.

S-a reţinut că art. 364 lit. i) C. proc. civ. reglementează cazul în care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

În primul rând, curtea de apel a apreciat că susţinerea, potrivit căreia a fost încălcat termenul prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865, nu se circumscrie noţiunii de ordine publică sau bunele moravuri.

Dacă însă, din faptul că petenta a folosit noţiunea de termenul imperativ prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865, s-ar deduce că acestea sunt dispoziţiile imperative încălcate de instanţa arbitrală, atunci se reţine că încălcarea acestora ar atrage incidenţa în cauză a cazului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În opinia instanţei, prevederea cuprinsă în art. 363 alin. (3) C. proc. civ. 1865 (Hotărârea arbitrală va fi comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei.) nu este o dispoziţie imperativă în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ. pentru că nerespectarea ei are caracter de recomandare (ca de altfel şi în dreptul comun (art. 264 C. proc. civ. stabileşte că motivarea hotărârii se va face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare.); termenul de o lună este relativ astfel că depăşirea lui (confirmată în cauză, dat fiind că hotărârea a fost pronunţată în anul 2017 şi a fost comunicată în anul 2020) nu poate afecta valabilitatea hotărârii ci eventual poate atrage alte sancţiuni.

Faţă de cele arătate, Curtea de apel a apreciat că şi cel de al doilea motiv al acţiunii în anulare este neîntemeiat.

Pentru toate aceste considerente, de apel a constatat că acţiunea în anulare este neîntemeiată şi o va respinge ca atare.

Împotriva sentinţei civile nr. 5 din 25 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţa, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ. 2010/art. 312 alin. (5) C. proc. civ. 1865; de asemenea, aceeaşi recurentă a formulat recurs şi împotriva încheierii din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020.

În argumentarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

1. Prima instanţa a stabilit în mod greşit legea de procedură aplicabilă prezentului litigiu, pronunţând astfel o hotărâre lipsită de temei şi cu aplicarea greşită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865).

Sub acest aspect, la termenul de judecată din data de 18.01.2022, prima instanţă s-a pronunţat asupra legii de procedură aplicabile în cauză, stabilind că judecata se va desfăşura potrivit reglementarilor cuprinse în C. proc. civ. 1865.

Recurenta consideră că prima instanţa a ales în mod greşit legea de procedură aplicabilă în cauză, având în vedere că după intrarea în vigoare a noii legi de procedură acţiunea în anulare se supune, în privinţa competenţei de soluţionare a acesteia, dispoziţiilor noului Cod, cu atât mai mult cu cat sentinţa arbitrală a fost pronunţată ulterior intrării în vigoare a noii legi.

Daca se va reţine însă ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile C. proc. civ. din 1865, aşa cum s-a stabilit prin sentinţa recurată, atunci hotărârea a fost pronunţată în cauză de către o instanţă necompetentă material.

Astfel, spre deosebire de dispoziţiile art. 610 C. proc. civ. din 2010, art. 365 C. proc. civ. 1865 prevede: "competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul".

Cum prin prisma prevederilor art. 342 rap. la art. 1-3 C. proc. civ. 1865 competenţa de judecată în primă instanţă a prezentei cauze (art. 342 C. proc. civ. 1865) ar fi aparţinut judecătoriei, instanţa imediat superioară, care ar avea competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea in anulare, este tribunalul, iar nu curtea de apel.

Intr-o atare situaţie, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competenta, respectiv Tribunalul Bucureşti, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865.

2. Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cauza în fond cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, ai cărei apărători aleşi nu au avut în mod obiectiv posibilitatea de a participa la termenul de judecată din data de 18.01.2022, primul termen de judecată în faţa secţiei civile a Curţii de Apel (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 alin. (5) C. proc. civ. 1865).

În argumentarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut că, prin cererea de amânare transmisă prin mijloace electronice la dosar în data de 10.01.2022, s-a arătat de către apărătorul ales faptul că în aceeaşi zi asigură asistenţa juridică a altor clienţi în două dosare aflate pe rolul secţiei penale a instanţei supreme, intervalele orare stabilite pentru apelarea cauzelor nepermiţând deplasarea între sediile mai multor instanţe. In cererea de amânare a fost, de asemenea, arătat că este imposibilă asigurarea substituirii, din cauza faptului că toţi membrii societăţii de avocatură asigură asistenţă juridică altor clienţi pe raza instanţelor din judeţul Timiş, fiind anexate în copie împuternicirile avocaţiale care fac dovada calităţii de reprezentant şi extras de pe portalul instanţei supreme.

După redarea dispoziţiilor art. 13 C. proc. civ. 2010 şi art. 222 din acelaşi cod, recurenta a susţinut că aceasta nu a cerut amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise, nefiind astfel îndeplinite condiţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. 2010, context în care în mod nelegal prima instanţă nu a dat posibilitatea apărătorului ales de a se prezenta în faţa instanţei pentru susţinerea în mod verbal şi nemijlocit a acţiunii ce formează obiectul judecăţii.

Aceleaşi reglementari sunt prevăzute şi în art. 156 C. proc. civ. 1865.

Invocând art. 24 din Constituţia României ce consacră cu valoare constituţională principiul dreptului la apărare şi art. 6 parag.l din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului privind obligaţia instanţelor de judecată de a respecta dreptul la apărare al părţilor, recurenta a susţinut că, procedând la respingerea cererii formulate de apărătorul reclamantei, de acordare a unui nou termen de judecată, deşi acesta se afla într-o situaţie obiectivă care îl împiedica să participe la şedinţa de judecată, prima instanţa a nesocotit grav dreptul la apărare al părţii, ce afectează caracterul echitabil al procedurii judiciare şi impune anularea hotărârii, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 alin. (5) C. proc. civ. 1865, cu consecinţa casării acesteia cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

3. In mod neîntemeiat şi cu încălcarea dispoziţiilor legale, prima instanţă nu a analizat întreg fondul cauzei, omiţând a se pronunţa asupra precizării prin care s-a arătat că acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 2010.

În continuare, recurenta a redat argumentele invocate în faţa curţii de apel în susţinerea temeiului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a susţinut că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a considerat în mod greşit că precizarea acţiunii din data de 11.10.2020 ar fi fost făcută în afara termenului legal nemaianalizând în fond respectivele susţineri.

Recurenta a considerat ca fiind greşită optica primei instanţe cu privire la cele reţinute în raport cu Decizia RIL nr. 5/2001, atâta timp cât de la data pronunţării de către instanţa suprema a respectivei decizii şi până la data judecării prezentei cauze au survenit mai multe modificări legislative (inclusiv o noua lege de procedură) ce fac să nu mai fie de actualitate şi nici aplicabilă respectiva interpretare; în prezent fiind de necontestat faptul că acţiunea în anulare asigură cadru procesual al unei judecăţi în primă instanţă, cu toate consecinţele care decurg din aceasta calificare.

In cazul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale se realizează un control judecătoresc pe cale de acţiune, iar nu prin intermediul unei căi de atac, deoarece hotărârea judecătorească pronunţată asupra acţiunii în anulare este ea însăţi supusă căii de atac a recursului.

Dacă acţiunea în anulare ar fi în continuare privită drept o cale de atac, atunci ea a fost soluţionată într-o compunere nelegală a completului de către prima instanţa de judecată şi s-ar impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare (art. 488 alin. (1) pct. l şi 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. C. proc. civ. 1865).

Dacă, în schimb, acţiunea în anulare este privită ca fiind o judecată în primă instanţă, printre consecinţele care decurg din această calificare se număra şi posibilitatea precizării sau completării acţiunii până la prima zi de înfăţişare, respectiv termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

Sub acest aspect, precizarea acţiunii fiind formulată în data de 11.10.2020. iar introducerea în cauză a pârâtei Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş şi stabilirea concretă a cadrului procesual având loc abia ulterior, la data de 19.11.2020, reclamanta avea posibilitatea legală de a preciza şi completa acţiunea introductivă.

Ca atare, în mod greşit şi cu încălcarea legii prima instanţă nu a analizat toate motivele invocate şi precizate de reclamantă în vederea anulării hotărârii arbitrale, nesoluţionând practic întregul fond al pricinii, motiv ce impune casarea sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţa (art. 488 alin. (1) pct. 5 si 6 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865).

4. Într-o altă critică recurenta susţine că hotărârea pronunţată de secţia a V-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti a fost dată de o instanţă necompetentă material a se pronunţa asupra fondului cauzei, în contextul în care Contractul de furnizare de servicii medicale în asistenţă medicală de specialitate din ambulatoriu pentru specialităţile clinice nr. x/24.02.2005 şi Actul adiţional nr. x/28.02.2005 pentru serviciile medicale paraclinice, precum şi actele adiţionale aferente lunilor ianuarie şi februarie 2005, încheiate de părţi, reprezintă în fapt contracte administrative, ce nu pot face obiectul unui arbitraj.

Recurenta consideră că, în mod greşit, s-a reţinut prin încheierea din data de 16.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IX contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, necompetenţa materială a secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea dosarului la Registratura Generală a Curţii de Apel Bucureşti în vederea repartizării unui complet din cadrul secţiei civile.

Respectiva hotărâre (încheiere) fiind una dată fără cale de atac, poate fi atacată doar o dată cu fondul cauzei, sens în care prezentul recurs se îndreaptă şi împotriva respectivei încheieri din data de 16.03.2021, impunându-se casarea atât a încheierii, cât şi a sentinţei pronunţate în cauză, precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865.

5. Recurenta mai susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii chiar şi în ce priveşte petitele cu privire la care instanţa a ales să se pronunţe (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865).

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că a invocat prin acţiunea în anulare caducitatea arbitrajului, legea de procedură ce a guvernat arbitrajul desfăşurat în faţa Comisiei Centrale de Arbitraj fiind legea veche, în speţă fiind aplicabile doar dispoziţiile art. 3533 C. proc. civ. 1865, rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., raportat la momentul la care a fost constituită Comisia de Arbitraj.

In ce priveşte termenul de soluţionare a arbitrajului, recurenta susţine că acesta era depăşit încă de la data de 12.12.2013, luând în considerare durata de timp trecută de la momentul la care C.J.A.S Timiş (03.04.2013) a solicitat repunerea cauzei pe rol şi data de 12.12.2013, când a fost dispusă de către Comisie o nouă suspendare a proceduri arbitrale, între cele două momente trecând un termen de peste 8 luni.

Mai mult, de la momentul la care a fost solicitată din nou repunerea cauzei pe rol, la data de 20.08.2015, de către C.J.A.S Timiş, şi până la momentul la care a fost soluţionată cererea de arbitraj, respectiv 04.05.2017, prin hotărârea arbitrală nr. 8, au trecut aproximativ doi ani, astfel că şi prin prisma acestei împrejurări, procedura arbitrală este una caducă.

Recurenta a susţinut că momentul la care a notificat caducitatea arbitrajului a fost la primul termen de înfăţişare, astfel cum acesta a fost interpretat de instanţa supremă, prin decizia nr. 3238 din 11 octombrie 2013.

Cele două şedinţe de judecată, când s-a discutat, analizat şi apoi dispus suspendarea arbitrajului, nu pot fi considerate prima zi de înfăţişare, în sensul stabilit de instanţa supremă, cu acel prilej luându-se doar act de existenţa unui impediment procedural, respectiv cauza penală, ce a determinat suspendările succesive a arbitrajului.

In aceste condiţii, suspendarea succesivă a arbitrajului, a făcut să nu fie epuizată prima zi de înfăţişare, astfel că această primă zi, după ultima repunere pe rol a cauzei, a fost cea la care a fost invocată, în conformitate cu legea caducitatea arbitrajului, iar instanţa arbitrală nu a soluţionat cauza în termenul prevăzut de lege.

In mod greşit prima instanţa a considerat că reclamanta s-ar fi prevalat de măsura suspendării procedurii arbitrale, a susţinut recurenta.

Durata de timp scursă de la momentul repunerilor cauzei pe rol, după suspendare, şi până la soluţionarea arbitrală a litigiului, a depăşit durata permisă de lege pentru derularea procedurii arbitrale, context în care opera caducitatea arbitrajului, potrivit art. 3533 alin. (6) C. proc. civ. 1865.

Prin acţiunea în anulare, recurenta a arătat că hotărârea Comisiei Centrale de Arbitraj i-a fost comunicată la aproximativ 3 ani de la data pronunţării ei, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865 (cu corespondent in art. 605 Noul C. proc. civ.), fiind astfel incidente prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) Noul C. proc. civ., hotărârea arbitrală încălcând dispoziţiile imperative ale legii.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel a apreciat că hotărârea arbitrală, pronunţată în anul 2017 şi comunicată reclamantei în anul 2020, nu poate afecta valabilitatea hotărârii, ci eventual poate atrage alte sancţiuni, fără însă a arata care ar fi aceste "alte sancţiuni" aplicabile.

Cum procedura de comunicare a oricărei hotărâri judecătoreşti face parte integrantă din ciclul procesual în care aceasta a fost pronunţată, ciclu ce nu se consideră complet până când actul procedural al comunicării hotărârii către părţi nu este îndeplinit, la fel, şi în cazul arbitrajului, comunicarea hotărârii face parte din procedura arbitrală, termenul de cel mult o lună, stabilit de legiuitor pentru comunicarea hotărârii, nefiind o normă cu caracter de recomandare, astfel cum în mod greşit şi cu încălcarea legii a apreciat prima instanţă.

Prin prisma prezentului motiv de recurs se impune casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, constatarea caducităţii arbitrajului şi trimiterea cauzei spre judecare în fond instanţei competente, în speţă Tribunalului Timiş, conform art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ. din 2010, sau Judecătoriei Timişoara, având in vedere că, potrivit prevederilor art. 342 rap. la art. 1-3 C. proc. civ. din 1865 competenţa de judecată în primă instanţă ar fi aparţinut judecătoriei.

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Într-o primă critică, recurenta indică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865, susţinând că prima instanţa a stabilit în mod greşit legea de procedură aplicabilă prezentului litigiu, respectiv C. proc. civ. 1865, întrucât, în cazul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale atacate sunt incidente dispoziţiile art. 608 şi urm. din C. proc. civ. din 2010.

Totodată, recurenta susţine că, în cazul în care se va reţine aplicabilitatea dispoziţiilor C. proc. civ. din 1865, hotărârea a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă material, având în vedere dispoziţiile art. 365 C. proc. civ. 1865 coroborate cu art. 342 raportat la art. 1-3 C. proc. civ. 1865 şi drept consecinţă se impune casarea sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Bucureşti, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865.

Pentru considerentele ce succed, Înalta Curte urmează a proceda la analiza acestor critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ. din 1865, pe care le găseşte nefondate, astfel:

Dispoziţiile C. proc. civ. din 2010 nu sunt aplicabile speţei ţinând seama de norma tranzitorie cu caracter special cuprinsă în art. 3 din Legea nr. 76/2012 care reglementează legea aplicabilă proceselor şi executărilor silite în curs la data intrării în vigoare a C. proc. civ. din 2010, dar şi de principiul instituit în materia dreptului intertemporal de art. 24 din C. proc. civ. 2010, potrivit cu care "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu - reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri în funcţie de data începerii procesului.

De asemenea, art. 25 alin. (1) C. proc. civ. 2010 stabileşte că "(1) Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

Referitor la procedura arbitrală, art. 541 C. proc. civ. 2010 stabileşte că arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat, iar art. 571 alin. (1) C. proc. civ. prevede că tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă.

În speţă, se constată că aceleaşi dispoziţii privind sesizarea tribunalului arbitral se regăsesc şi în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, reţinut, în mod corect, a fi aplicabil de instanţa care a pronunţat sentinţa recurată, în condiţiile în care, potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ., "tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă (...)".

De altfel, Înalta Curte subliniază că din însăşi conţinutul dispoziţiilor legale prevăzute în C. proc. civ. din 2010, invocat chiar de către recurenta-reclamantă, rezultă că dreptul litigios este dedus judecăţii din momentul sesizării tribunalului arbitral, acesta reprezentând data de începere a procesului.

Prin urmare, cum procesul a fost început anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. din 2010 (15 februarie 2013), respectiv la data de 30 iulie 2007, data promovării cererii de chemare în judecată la instituţia de arbitraj, în mod corect instanţa anterioară a statuat aplicarea C. proc. civ. din 1865.

Momentul de început al oricărui litigiu este reprezentat de data la care este sesizată instanţa de judecată sau, după caz, tribunalul arbitral, competent să se pronunţe în primă instanţă, iar nu în raport de data înregistrării căii de atac, cum greşit susţine recurenta.

Această regulă se aplică şi în cazul introducerii unei acţiuni în anularea unei hotărâri arbitrale întrucât nici în acest caz procesul nu începe la data înregistrării căii de atac, aşa cum acest moment nu este avut în vedere pentru desemnarea începerii procesului nici în cazul înregistrării căilor de atac ordinare şi extraordinare de atac prevăzute de C. proc. civ. împotriva hotărârilor pronunţate în primul grad de jurisdicţie de către instanţele de judecată.

Aşadar, întrucât data sesizării tribunalului arbitral - 30.07.2007, este anterioară intrării în vigoare C. proc. civ. din 2010, văzând prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speţă este incident C. proc. civ. de la 1865, dispoziţiile respectivului cod guvernând toate actele de procedură legate de acesta, inclusiv cererile incidentale şi căile de atac.

Având în vedere cele anterior expuse, în mod corect a reţinut curtea de apel natura juridică a acţiunii în anulare şi faptul că prezentul litigiu se judecă potrivit C. proc. civ. de la 1865.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a instanţei care a pronunţat sentinţa recurată, invocată de recurentă, se are în vedere că, în speţă, competenţa de soluţionare a cererii de anulare este reglementată de art. 365 allin. 1 C. proc. civ., potrivit căruia "competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute de art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul".

Art. 342 C. proc. civ. face referire la instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale ar fi competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă.

Mai mult, prevederea de la art. 365 alin. (1), cu referire la art. 342 din C. proc. civ., este conformă principiilor ce guvernează căile de atac menţionate la art. 2 pct. 2 şi 3, la art. 3 pct. 2 şi 3 şi la art. 4 pct. 1 din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 304 pct. 3 C . pr. civ., la momentul învestirii tribunalului arbitral, prevedeau că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, printre altele, atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.

Or, faţă de dispoziţiile art. 365 C. proc. civ. coroborate cu art. 342, raportat la criteriul valoric prevăzut de art. 2 C. proc. civ. alin. (1) lit. a), forma în vigoare la data introducerii acţiunii, 30.07.2007, excepţia necompetenţei materiale a instanţei care a pronunţat sentinţa recurată, în sensul că tribunalul ar fi trebuit să soluţioneze cauza în primă instanţă, invocată de recurentă, nu poate fi reţinută.

De altfel, din această perspectivă, trebuie subliniat că, la 2 martie 2021, când prima instanţă sesizată a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială, reprezentantul reclamantei a arătat, în esenţă, că, raportat la art. 610 C. proc. civ., instanţa competentă este Curtea de Apel Bucureşti.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentei subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865, pct. 5 şi pct. 9 din acelaşi cod.

Într-o altă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865 (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010), recurenta a susţinut că, în fond, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cauza cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, ai cărei apărători aleşi nu au avut în mod obiectiv posibilitatea de a participa la termenul de judecată din data de 18.01.2022, primul termen de judecată în faţa secţiei civile a Curţii de Apel.

Instanţa supremă reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia acest drept este garantat în tot cursul procesului.

Conform art. 156 C. proc. civ. 1865, instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Se reţine că, în mod corect, curtea de apel a considerat neîntemeiată cererea de amânare, în condiţiile în care dreptul la apărare nu este unul absolut, fiind necesar a fi exercitat cu bună credinţă. Faptul că la termenul acordat niciunul dintre avocaţii petentei nu s-a prezentat şi nici nu s-au depus dovezi la dosar care să ateste imposibilitatea prezentării pentru toţi apărătorii angajaţi, impune concluzia că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţiune, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, curtea de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare.

În raport de cele anterior arătate, critica recurentei nu poate fi primită, întrucât motivarea curţii de apel relevă condiţiile unor norme dispozitive ce permit instanţei de judecată posibilitatea de a amâna cauza pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar nu obligaţia acesteia de a da curs cererii de amânare a cauzei.

De altfel, respingerea motivată a cererii de amânare a judecării cauzei nu aduce nicio atingere dreptului la apărare şi la un proces echitabil, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanţa de apel şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, va fi respins ca nefondat.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, în mod neîntemeiat şi cu încălcarea dispoziţiilor legale, prima instanţă nu a analizat întreg fondul cauzei, omiţând a se pronunţa asupra precizării din data de 11.10.2020, prin care s-a arătat că acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 2010, considerând, în mod greşit, că aceasta ar fi fost făcută în afara termenului legal.

Totodată, recurenta a considerat ca fiind greşită optica primei instanţe cu privire la cele reţinute în raport cu Decizia RIL nr. 5/2001, arătând, totodată, că, dacă acţiunea în anulare ar fi privită drept o cale de atac, atunci a fost soluţionată într-o compunere nelegală a completului de către prima instanţa de judecată şi s-ar impune casarea hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, indicându-se în acest sens dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 1 C. proc. civ. 1865.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, pentru a stabili dacă în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. trebuie să se stabilească dacă, în speţă, completul a fost sau nu compus cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru cauza respectivă, ipoteza susţinută de recurentă.

Este adevărat că prin decizia nr. 5 din 25 iunie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 675 din 25 octombrie 2001, s-a stabilit, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, că în aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din C. proc. civ., acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac, iar competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din C. proc. civ., în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul.

Însă, ulterior Deciziei nr. 5/2001, pronunţate în recursul în interesul legii, C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ. publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005.

Dispoziţiile legale incidente, în vigoare la data sesizării instanţei arbitrale, stabileau astfel: art. 365 alin. (1) C. proc. civ.:

"Competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.", iar în privinţa art. 3661 C. proc. civ.:

"În toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acţiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac."

Aşadar, conţinutul deciziei pronunţate în recursul în interesul legii este fără relevanţă în ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, faţă de împrejurarea că, ulterior acesteia, C. proc. civ. din 1865 aplicabil, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012, a fost modificat în sensul celor arătate.

Referirea instanţei anterioare la Decizia nr. 5/2001, pronunţată în recursul în interesul legii, a fost făcută în contextul prezentării evoluţiei legislative a dispoziţiilor legale incidente în speţă, motivarea hotărârii făcându-se, însă, în raport cu prevederile normative în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral.

Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară: "(1) Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale."

Faţă de aceste dispoziţii rezultă că soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale se efectuează în complet format dintr-un judecător.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa având ca obiect acţiune în anularea hotărârilor arbitrale a fost corect soluţionată de un complet format dintr-un singur judecător, critica adusă sentinţei sub acest aspect este neîntemeiată şi nu se impune casarea sentinţei astfel cum a solicitat recurenta.

Apoi, Înalta Curte constată că, în speţă, contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a analizat toate motivele de anulare invocate în termenul legal.

Astfel, se constată că, iniţial, temeiul de drept al acţiunii în anulare formulate în cauză a fost reprezentat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. e) şi h) din C. proc. civ. 2010, dispoziţii care nu cuprind nicio diferenţă de substanţă cu cele care îşi au corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speţei), respectiv art. 364 alin. (1) lit. e) şi i).

Ulterior, prin precizarea din 11.10.2020, petenta a menţionat un temei juridic nou (în legătură cu care a adus o serie de argumente), respectiv dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 2010, care corespund reglementării art. 364 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de la 1865.

În privinţa acestui nou temei juridic, curtea de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. 1865, art. 134 şi art. 365 alin. (2) din acelaşi cod, a reţinut că a fost depus peste termenul legal.

Astfel, potrivit art. 132 C. proc. civ. 1865 care reglementează modificarea cererii, "(1) La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.". Conform art. 134 C. proc. civ. "Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii."

Potrivit art. 365 alin. (2) C. proc. civ. acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

În speţă, hotărârea arbitrală a fost comunicată petentei la 13.03.2020, aspect necontestat de parte.

Înalta Curte aminteşte că, în cauză, se contestă o hotărâre dată într-o acţiune în anulare, care la rându-i este supusă unor motive de anulare strict determinate.

Acţiunea în anulare are scopul de a realiza un control judiciar asupra hotărârii arbitrale în limitele prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale, sub aspectul soluţionării fondului litigiului, ci exprimă caracterul de judecată în primă şi ultimă instanţă al arbitrajului, deci acţiunea în anulare nu permite decât analiza limitată a hotărârii; acţiunea în anulare nu este asimilată apelului în privinţa devoluţiunii.

În acest context al reglementării, în mod corect a apreciat curtea de apel că termenul prevăzut de lege pentru formularea acţiunii în anulare este şi cel în care acţiunea în anulare trebuie motivată, o completare ulterioară a motivelor putând fi permisă doar în ipoteza în care, termenul de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale nu s-a împlinit.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut curtea de apel că petenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 132 şi 134 C. proc. civ. 1865 pentru a-şi modifica acţiunea în anulare pentru că dacă ar fi aşa atunci ar fi eludate dispoziţiile art. 365 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc că acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

Faţă de aceste considerente, cum hotărârea arbitrală a fost comunicată petentei în data de 13.03.2020, se reţine că este făcută în afara termenului legal completarea din data de 11.10.2020, astfel că aceasta nu se mai impunea fi analizată.

Totodată, se reţine că este corectă aprecierea curţii de apel potrivit căreia doar acţiunea în anulare înaintată instanţei în data de 24.03.2020 este în termen.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii chiar şi în ce priveşte petitele cu privire la care instanţa a ales să se pronunţe, indicând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2010).

Critica nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor aduse sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, procedând la analizarea motivelor prevăzute de art. 364 lit. e) şi i) C. proc. civ. potrivit cărora "hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozitii imperative ale legii.", curtea de apel a reţinut, în mod legal, că acestea nu sunt fondate.

În acest sens, în cercetarea primului motiv al acţiunii în anulare, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 3533 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Dacă părţile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. (2) Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricarei alte cereri incidente adresate instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342. (3) Părţile pot consimţi în scris la prelungirea termenului arbitrajului. (4) De asemenea, tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului cu cel mult două luni. (5) Termenul se prelungeşte de drept cu două luni în cazul prevăzut de art. 3603, precum şi în cazul decesului uneia dintre părţi. (6) Trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea".

Este de natura evidenţei că pentru a putea susţine cu succes caducitatea, ca motiv de nulitate a hotărârii arbitrale, partea trebuia să fi notificat această împrejurare atât celeilalte părţi, cât şi tribunalului arbitral, aspect ce rezultă din dispoziţiile alin. (6) al textului legal anterior menţionat, aşa cum corect a reţinut curtea de apel.

Or, din verificarea înscrisurilor dosarului arbitral, curtea de apel a constatat că nu rezultă formularea de către petentă a unei astfel de notificări nici către pârâtă, nici către instanţa arbitrală.

A observat curtea de apel că petenta a susţinut depăşirea termenului de soluţionare a arbitrajului încă de la data de 12.12.2013, însă s-a constatat că o notificare a caducităţii nu a avut loc nici la acea dată, nici la o dată ulterioară, până la data pronunţării soluţiei.

În contextul în care reclamanta este cea care a solicitat suspendarea succesivă a soluţionării cererii de arbitrare, Înalta Curte reţine că, deşi se prevede caducitatea pentru nesoluţionarea procesului în termen de 5 luni, aceasta trebuie să intervină pentru motive care nu ţin de voinţa uneia dintre părţi, cu atât mai mult a celei care invocă, în speţă, caducitatea, caz în care această sancţiune şi-ar pierde semnificaţia juridică.

Pe de altă parte, pentru a putea susţine caducitatea arbitrajului, în condiţiile art. 364 lit. e) C. proc. civ., partea ar fi trebuit să notifice părţii adverse şi tribunalului arbitral, până la primul termen după pretinsa împlinire a duratei de 5 luni, că înţelege să invoce această excepţie. Cum petenta nu a invocat caducitatea, în termenul defipt de lege, nu poate să invoce nici motivul de nulitate prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ., pentru a obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale, drept pentru care argumentele curţii de apel sunt corecte.

Şi motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. a fost respins, în mod legal, de curtea de apel, având în vedere că încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 363 alin. (1) C. proc. civ., de comunicare a hotărârii arbitrale în termen de o lună de la data pronunţării acesteia, nu se subscrie nici unuia dintre motivele de anulare, expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ., atâta vreme cât textul de lege nu prevede nici o sancţiune pentru încălcarea acestui termen de procedură, fiind evident că este vorba de un termen de recomandare şi nu de o dispoziţie imperativă a legii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că prevederea cuprinsă în art. 363 alin. (1) C. proc. civ. 1865 nu este o dispoziţie imperativă în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ., iar hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publică sau bunele moravuri.

Prin urmare, motivele de nelegalitate, invocate de recurentă, în susţinerea acestor critici, urmează a fi respinse ca nefondate.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Susţinerea din cuprinsul cererii de recurs în sensul că, în mod greşit, s-a reţinut prin încheierea din data de 16.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IX contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, necompetenţa materială a secţiei respective şi trimiterea dosarului la Registratura Generală a Curţii de Apel Bucureşti în vederea repartizării unui complet din cadrul secţiei civile, este o simplă afirmaţie a recurentei, neînsoţită de argumente care să se poată constitui în critici de nelegalitate faţă de încheierea respectivă, în condiţiile în care nu au fost combătute considerentele reţinute de instanţă în sprijinul admiterii excepţiei necompetenţei materiale.

Recurenta făcând referire la dispoziţiile art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004 doar a afirmat că hotărârea pronunţată de secţia a V-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti a fost dată de o instanţă necompetentă material a se pronunţa asupra fondului cauzei, în contextul în care Contractul nr. x/24.02.2005 şi Actul adiţional nr. x/28.02.2005, precum şi actele adiţionale aferente lunilor ianuarie şi februarie 2005, reprezintă în fapt contracte administrative, ce nu pot face obiectul unui arbitraj.

Recurenta nu a combătut cu argumente concrete considerentele încheierii recurate, în condiţiile în care prin aceasta s-a reţinut, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 554/2004, faptul că, potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, natura relaţiilor contractuale dintre părţi este una civilă, precum şi că hotărârea arbitrală nu este un act administrativ, ci un act emis într-o procedură civilă alternativă, reglementată de C. proc. civ.

Aşa fiind, faţă de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurentă, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raţionamentul prezentat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IX contencios administrativ şi fiscal în cuprinsul încheierii prin care au fost expuse argumentele care au stat la baza admiterii excepţiei necompetenţei materiale a secţiei respective.

Prin urmare, recursul declarat împotriva încheierii din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, va fi respins ca nefondat, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020 şi împotriva sentinţei civile nr. 5 din 25 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020 şi împotriva sentinţei civile nr. 5 din 25 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.