Dialysis services contract validity and unjust enrichment claims in annulment of arbitral award

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Comisia Centrală de Arbitraj cu nr. x/24.02.2020, astfel cum aceasta a fost modificată, completată şi precizată prin cererea înregistrată la Comisia Centrală de Arbitraj cu nr. x/17.03.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat Comisei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate că nu erau îndeplinite condiţiile pentru încetarea de drept a Contractului x din 17 august 2015 încheiat între reclamantă şi pârâtă, motiv pentru care încetarea nu poate produce efecte;

- să constate că au fost şi sunt îndeplinite toate condiţiile pentru continuarea relaţiilor contractuale;

- să oblige pârâta, în principal, în temeiul răspunderii contractuale (art. 1350 C. civ.), iar în subsidiar, în temeiul îmbogăţirii tară justă cauză (art. 1345 şi urm. C. civ.), la plata sumei de 430.287 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate de reclamantă şi înregistrate în platformă, aferente perioadei 01.01.2020 - 30.01.2020, a sumei de 390.456 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate de reclamantă aferente perioadei 31.01.2020 - 29.02.2020, a sumei de 393.822 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate de reclamantă aferente perioadei 01.03.2020 - 09.03.2020 şi la plata serviciilor prestate de reclamantă în continuare, de la data de 10.03.2020 până la pronunţarea hotărârii arbitrale sau, după caz, până la preluarea pacienţilor de către un alt centru de dializă.

Comisia Centrală de arbitraj, prin hotărârea arbitrală nr. 79/30.07.2020, a respins cererea arbitrală.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 125/F din 16 noiembrie 2021, a admis în parte acţiunea în anulare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte hotărârea arbitrală 79/30.07.2020 în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe capătul de cerere formulat de reclamantă în subsidiar, în temeiul art. 1345 şi urm. C. civ. şi, rejudecând, a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere formulat în subsidiar în temeiul art. 1345 şi urm. C. civ., precum şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei anterior menţionate, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte (mai puţin cu privire la soluţia de admitere a acţiunii în anulare) a sentinţei civile nr. 125/F din 16 noiembrie 2021, retrimiterea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinere, s-a arătat că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1178 şi 1240 alin. (2) C. civ., respectiv a dispoziţiilor H.G. nr. 155/2017 cu trimitere la Ordinul nr. 245/2017 emis de C.N.A.S., precum şi ale art. 249 C. proc. civ. Astfel, prevederile invocate de prima instanţă (art. 249 C. proc. civ.) sunt dispoziţii de drept procesual care se aplică în procesul civil sub aspectul dovedirii pretenţiilor, neaplicându-se în privinţa încheierii valabile a unui contract. Pentru a stabili dacă a existat sau nu un titlu valabil prin raportare la forma acestuia, instanţa trebuia să aplice, în primul rând, art. 1178 C. civ. potrivit căruia "Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă". Prin această dispoziţie legală se instituie o cerinţă imperativă a legii în sensul că se stabileşte regula potrivit căreia contractul se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, excepţia fiind aceea când legea impune o anumită formă specială pentru încheierea valabilă a contractului.

Prin urmare, având în vedere că în privinţa contractului de închiriere legea nu prevede vreo condiţie specială în ceea ce priveşte forma pentru încheierea sa valabilă (nici scrisă, nici autentică), contractul se consideră încheiat de îndată ce există acordul părţilor şi s-a agreat asupra obiectului locaţiunii şi preţului chiriei, ambele componente fiind stabilite în cazul prelungirii închirierii până la 13 ianuarie 2020, intervenite între recurentă şi locator, B., dată până la care chiria a fost plătită.

Astfel, strict din punct de vedere al dreptului material, contractul este valabil încheiat între părţi prin simplul acord de voinţă, fără a fi necesară o formă specială atunci când legea nu o prevede.

Totodată, recurentei nu îi poate fi imputat faptul că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 13 lit. h) din H.G. nr. 155/2017 privind aprobarea programelor naţionale de sănătate pentru anii 2017 şi 2018, întrucât dispoziţia legală pretins încălcată nu impune forma scrisă a titlului în baza căruia este deţinut spaţiul în care se desfăşoară activitatea. Un titlu valabil nu implică în mod obligatoriu un document scris, fiind suficient ca dreptul să fie valabil, cu atât mai mult cu cât forma scrisă nu este cerută nici măcar pe plan probatoriu, dovada putând fi făcută prin orice mijloc de probă, ceea ce s-a şi realizat, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345-1348 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, s-a susţinut că prima instanţă a fost în eroare atunci când a reţinut că fapta recurentei de a pretinde costurile pentru serviciile prestate este în contradicţie cu însăşi instituţia faptului juridic licit, întrucât aceasta ştia sau trebuia să ştie că nu mai îndeplineşte condiţiile impuse de lege pentru decontarea lor de la intimata C.A.S.M.B. Or, recurenta deţinea un titlu valabil asupra centrului de dializă, astfel încât toate condiţiile prevăzute de lege pentru prestarea acestor servicii erau îndeplinite, cu atât mai mult cu cât recurenta era în relaţii contractuale cu C.A.S.M.B., deţinea o autorizaţie sanitară de funcţionare valabilă pentru spaţiul în care îşi desfăşura activitatea.

Recurenta, în mod evident, nu a acţionat în interesul său şi nici cu intenţia de a gratifica, ci al pacienţilor care erau îndreptăţiţi la servicii de dializă, dar şi în interesul intimatei care era obligată la a asigura şi deconta respectivele servicii; în acest context prima instanţă trebuia să constate îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză şi să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1345-1348 C. civ.

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, iar recurenta S.C. A. S.RL. a depus răspuns la întâmpinare, reiterând, în esenţă, susţinerile din memoriul de recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate care, parţial, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Pretenţiile recurentei sunt fundamentate pe un contract pentru furnizarea de servicii de dializă în regim ambulatoriu pentru bolnavii incluşi în programul naţional de supleare a funcţiei renale la bolnavi cu insuficienţă renală cronică din 17 august 2015.

În prezenta cale de atac, reclamanta a susţinut incidenta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care trebuie însă analizat prin prisma motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare dacă "încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii". În concret, s-a arătat că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 1178 şi 1240 din C. civ.

Înalta Curte apreciază însă că textele de lege evocate nu au natura unei norme imperative, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., ci consacră principiul consensualismului, potrivit căruia manifestarea voinţei juridice este independentă de forma pe care o îmbracă, precum şi de orice alt element exterior (art. 1178), legiuitorul reţinând trei forme sau modalităţi de exprimare a consimţământului - în scris, verbal sau comportamental - stipulând, totodată, regula libertăţii de alegere a acestora (art. 1240).

Aceste aspecte sunt de natură să circumscrie caracterul dispozitiv şi nu imperativ al normelor în discuţie.

Aşadar, fiind învestită cu o acţiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispoziţiile legale pretins încălcate de către instanţa arbitrală au caracter imperativ. Or, după cum s-a arătat, normele materiale referitoare la tacita relocaţiune, pretins a fi încălcate, nu au caracter imperativ, ci supletiv; ca atare, aceste aserţiuni nu pot fi cenzurate în cadrul controlului judecătoresc, al acţiunii în anulare, acesta fiind limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

Pe de altă parte, susţinerile prin care recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1345-1348 C. civ. nu sunt veritabile critici de nelegalitate, deoarece autoarea căii de atac aduce în discuţie probatoriul, obligaţiile părţilor astfel cum rezultă din contract şi demersurile efectuate de acestea în vederea îndeplinirii celor agreate în convenţia intervenită în anul 2015. Aceste aspecte excedează controlului de legalitate ce poate fi făcut în acţiunea în anulare, precum şi în calea extraordinară a recursului îndreptat împotriva sentinţei pronunţate într-un cadru procesual special şi derogatoriu, deoarece sunt chestiuni care ţin de fondul litigiului, presupunând reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt, aspecte asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunţat în mod definitiv.

De asemenea, în ceea ce priveşte toate celelalte critici vizând relaţiile contractuale, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu titlu formal, fără a dezvolta însă argumente care pot fi subsumate acestui motiv de nelegalitate, ipoteza reglementată de acest text de lege nepermiţând examinarea temeiniciei sentinţei. În realitate, finalitatea urmărită şi în recurs este aceea a desfiinţării hotărârii arbitrale sub pretextul netemeiniciei acesteia. Or, aşa cum s-a arătat, nici acţiunea în anulare şi nici recursul nu au efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

Aşadar, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea soluţiei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 125/F din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.