Copyright infringement action against registered trademark: admissibility of prior author's rights and criteria for originality of graphic works

A. Acţiune în contrafacere formulată de titularul unui drept preexistent de autor împotriva titularului unei mărci înregistrate. Admisibilitate

B. Operă de artă grafică. Criterii de determinare a existenţei unei opere care poate beneficia de protecţie juridică. Evaluarea originalității creației

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: operă de artă grafică

marcă

acţiune în contrafacere

operă preexistentă

originalitate

Legea nr. 8/1996, art. 1, art. 13

Legea nr. 84/1998, art. 36

A. Art. 13 din Legea nr. 8/1996 reglementează „drepturile patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice” utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în modalitatea reproducerii operei (lit. a).

Ca atare, dreptul exclusiv al autorului este opozabil oricărei persoane care utilizează opera fără consimțământul său prealabil. În categoria acestor persoane se încadrează și titularul unei mărci înregistrate ulterior creării operei, chiar dacă înregistrarea mărcii nu a fost anulată. Aceasta întrucât, deși preexistenţa unui drept de autor reprezintă un motiv de refuz la înregistrare a unei mărci sau, după caz, de anulare a înregistrării mărcii, în aplicarea art. 6 alin. (4) lit. c), respectiv art. 47 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, iar nerespectarea termenului de formulare a cererii în anulare prevăzut de art. 47 alin. (3) din aceeași lege conduce la decăderea titularului dreptului de autor din dreptul de a introduce o asemenea cerere, acesta poate solicita încetarea încălcării prin folosirea mărcii, prin intermediul acţiunii în contrafacere, în virtutea dreptului exclusiv prevăzut de art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Din acest punct de vedere, eventuala admitere a unei asemenea acţiuni în contrafacere constituie o cauză de ineficacitate a dreptului la marcă şi nu de pierdere a însuşi dreptului, întrucât este afectat doar exerciţiul său, fără ca dreptul dobândit asupra mărcii prin înregistrare să se stingă. Prin urmare, acţiunea în contrafacere formulată de titularul unui drept preexistent de autor, prin care se tinde la interzicerea folosirii unui semn ce constituie obiectul unei mărci înregistrate şi neanulate, este admisibilă.

B. Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., noțiunea de „operă” presupune întrunirea a două elemente cumulative, și anume: în primul rând, trebuie să existe un obiect original, în sensul că este necesar și în același timp suficient ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia; în al doilea rând, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale, ceea ce presupune, în mod necesar, existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv.

Pentru calificarea unui obiect drept „operă” în sensul Legii nr. 8/1996, care beneficiază de protecție juridică și conferă titularului prerogativele patrimoniale prevăzute de art. 13 din lege, este suficient ca obiectul să releve manifestarea alegerilor libere și creative ale autorului, singurul criteriu considerat de către C.J.U.E. ca fiind precis şi obiectiv.

Prin urmare, analiza originalității ar trebui să se circumscrie cercetării modului de alegere, dispunere și de combinare de către autor a diferitelor elemente ce compun creaţia sa, iar nu efectului vizual și estetic pe care îl produce, pentru a se conchide în sensul inexistenţei unei opere pe motivul că nu este reflectată personalitatea autorului. Aceasta întrucât, după cum reiese din jurisprudenţa C.J.U.E., originalitatea unei creaţii nu este definită prin rezultatul estetic obţinut, respectiv percepţia subiectivă a persoanei chemate să o privească, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi nici despre un grad mai mare sau mai redus de originalitate, într-o ierarhie valorică personală pe care fiecare privitor ar putea să şi-o stabilească, în funcţie de propria percepţie.

I.C.CJ., Secţia I civilă, decizia nr. 489 din 15 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la data de 29.12.2017, reclamanta A. KG, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., a solicitat: să se constate că: opera de artă grafică ce include numele de „Amaroy” este proprietatea reclamantei; pârâta Societatea B. S.R.L. foloseşte fără drept opera de artă grafică ce include numele de „Amaroy”, proprietatea reclamantei; această folosire încalcă dreptul cesionat reclamantei; să se interzică pârâtei: folosirea fără drept a operei de artă grafică ce include numele de „Amaroy”; folosirea ambalajului similar cu ambalajul reclamantei.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1661 din 2.07.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1318A din 15.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. KG.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că dreptul de autor comportă atribute de ordin patrimonial, că dreptul patrimonial este un drept exclusiv şi ca orice drept exclusiv, acesta este opozabil tuturor şi că dreptul patrimonial conferă dreptul de a autoriza sau de a interzice folosinţa operei de către terţi.

Opera al cărei titular de drepturi este reclamanta s-a născut din faptul creaţiei şi exista la data la care s-a înregistrat de către pârâtă semnul „Amaroy”, ca şi la data litigiului, astfel încât opera este nu doar concurentă, ci chiar anterioară pretinsului drept al intimatei pârâte.

Dreptul patrimonial de autor este un drept exclusiv de utilizare a operei pe perioadă stabilită de lege, care include dreptul de a autoriza şi/sau de a interzice utilizarea operei de către terţi. Acest drept nu se pierde ca urmare a uzurpării operei de către terţi. La momentul uzurpării şi în cursul actelor de uzurpare, se naşte doar dreptul titularului dreptului de autor asupra operei de a cere constatarea încălcării drepturilor, interzicerea utilizării acesteia de către uzurpatori şi dreptul de a fi protejat de autorităţi şi lege împotriva acestei utilizări.

A admite, aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, că dreptul la marcă ar fi lipsit de „conţinut juridic, economic şi faptic” echivalează, în fapt şi în drept, nu cu simpla ignorare a drepturilor de autor anterior născute, ci cu negarea dreptului însuşi recunoscut de lege.

Or, dreptul recunoscut în favoarea titularilor de drepturi asupra unor opere este un drept exclusiv, adică un drept opozabil erga omnes, care conferă titularului posibilitatea de a solicita şi obţine protecţia legii atunci când dreptul îi este încălcat, iar această protecţie nu este şi nu poate fi condiţionată de împrejurarea că uzurpatorul a obţinut o înregistrare a operei aparţinând altuia cu titlu de marcă. Pe de altă parte, dreptul la marcă nu protejează dreptul asupra unei creaţii intelectuale, ci folosinţa semnului, dreptul de folosinţă fiind opozabil doar concurenţilor, respectiv agenţilor economici care oferă pieţei produse şi/sau servicii de acelaşi fel, pe când dreptul de autor este cu adevărat opozabil erga omnes.

În consecinţă, dreptul dobândit prin înregistrare ca marcă nu poate fi opozabil autorului operei, iar atunci când înregistrarea încalcă dreptul patrimonial de autor, această conduită trebuind a fi sancţionată prin interzicerea utilizării operei.

Instanţa apelului, afară de faptul că apreciază în mod greşit faptul că titularul dreptului de autor uzurpat este un terţ, a făcut şi o ierarhie incorectă a drepturilor, din care deduce că solicitantul/titularul mărcii care încalcă dreptul de autor asupra operei ce a fost înregistrată ca marcă de către pârâta intimată, este superior dreptului de autor.

Or, dimpotrivă, dreptul la marcă este un drept inferior oricărui alt drept de proprietate intelectuala/industrială. Prin drept de autor sunt protejaţi autorii, activitatea de creaţie şi rezultatele activităţii de creaţie, dreptul de autor fiind cel mai complet şi mai reglementat dintre toate drepturile de proprietate intelectuală, în timp ce prin drept la marcă se protejează doar folosinţa semnului, opozabilitatea fiind limitată la concurenţă.

2. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că dreptul de autor se naşte din faptul creării operei, că operele sunt protejate dacă sunt originale, independent de valoarea şi destinaţia lor, independent de categoria căreia îi aparţin şi de îndeplinirea vreunei formalităţi, categoriile de opere protejate fiind prevăzute exemplificativ, în timp ce excluderile de la protecţie sunt prevăzute limitativ.

De asemenea, art. 9 a fost interpretat în mod greşit de către instanţă, reţinând că operele de artă grafică nu sunt prevăzute în acest text de lege ca fiind excluse de la protecţie, ceea ce ar însemna că respectiva lucrare nu este, prin acest fapt, întotdeauna protejabilă prin drept de autor.

Pe aspectul originalităţii şi al valorii operei grafice, recurenta a arătat că este lipsită de relevanţă calificarea operei sale ca fiind operă de artă aplicată, întrucât, potrivit art. 7 lit. g din Legea nr. 8/1996, sunt protejabile prin drept de autor operele de artă grafică sau plastică, precum şi alte opere de artă aplicată. În cazul operelor de artă aplicată, acestea pot beneficia de un cumul de protecţie, respectiv de protecţie prin drept de autor atunci când sunt originale, de protecţie ca desen sau model industrial, când trebuie să fie noi şi cu caracter individual şi prin marcă, atunci când îndeplinesc condiţiile de reprezentare, distinctivitate, disponibilitate, liceitate.

Opera grafică a recurentei îndeplineşte, însă, condiţia de originalitate, iar consideraţiunile reproduse din hotărârea CJUE în hotărârea instanţei de apel nu sunt de natură a duce la concluzia expusă de instanţă. De altfel, în concluziile Avocatului General prezentate în cauza C-683/17 Cofemel, citată în decizia de apel, se arată expres că „(...) nu este justificată excluderea a priori a obiectelor de artă din sfera protecţiei prin dreptul de autor numai din cauza caracterului lor (deopotrivă) funcţional. De asemenea, alte categorii de opere, a căror protecţie prin dreptul de autor este neîndoielnică, pot avea şi funcţii utilitare, rămânând însă creaţii intelectuale originale.”

În ceea ce priveşte interpretarea condiţiei originalităţii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta a arătat că în hotărârea din cauza C-145/10 Painer, Curtea a declarat că o creaţie intelectuală este proprie autorului său atunci când reflectă personalitatea acestuia, iar pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, Curtea a stabilit că este necesar şi în acelaşi timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere şi creative ale acestuia din urmă (pct. 88, 89 şi 94). În hotărârea din cauza C-604/10 Football Dataco, Curtea a statuat, cu privire la bazele de date, că originalitatea nu este îndeplinită atunci când constituirea unei baze de date este impusă de consideraţii tehnice, de reguli sau de limitări care nu lasă loc niciunei libertăţi de creaţie (pct. 42). Aceste consideraţii au fost detaliate pe larg în hotărârea Cofemel.

În acest context, trebuie constatat că originalitatea operei grafice a recurentei este absolută, deoarece cuvântul „Amaroy” este inventat de autorul operei de artă grafică asupra căreia se exercită drepturi patrimoniale exclusive de autor. Acest cuvânt nu a existat în limbile cunoscute părţilor, nu există în limbile europene şi în dicţionarele acestora nici la această dată (din acest punct de vedere existând asemănare cu cuvântul „XEROX”).

Cuvântul „Amaroy” este scris într-o grafică deosebită, absolut originală, dată de faptul că litera „O” din acest cuvânt inventat are forma unei boabe de cafea. Opera grafică mai conţine şi alte elemente de natură a dezvălui originalitate, aceste elemente fiind culorile, boabele de cafea risipite pe desen, ceaşca de cafea din acelaşi desen.

Este, însă, suficient pentru a se conchide că opera grafică este originală chiar şi numai existenţa în aceasta a cuvântului „Amaroy”.

Opera de artă grafică este, prin urmare, o operă originală, personalitatea autorului manifestându-se nu doar prin elementele care ţin de desenul propriu-zis, ci şi de cuvântul inventat de acesta, efortul creator propriu constând în inventarea cuvântului şi în grafica acestuia.

În ceea ce priveşte valoarea acestei opere de artă grafică, legea nu condiţionează protecţia de valoarea operei, operele fiind protejate indiferent de mărime, de calitate, de aprecierea subiectivă a consumatorului, legea protejând în egală măsură operele valoroase, ca şi pe cele lipsite de valoare. Legea şi judecătorul nu se pot substitui instituţiilor de cultură ori consumatorului care aprobă ori dezaprobă o operă, care o premiază ori o aruncă la coş.

3. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, care priveşte drepturile conferite prin înregistrarea unui semn ca marcă şi cărora instanţa de apel le recunoaşte, în mod greşit, o valoare superioară drepturilor exclusive asupra operelor protejate prin drept de autor, ignorând că legea mărcilor protejează doar folosinţa semnului, iar nu activitatea sau produsul activităţii de creaţie intelectuală şi că această folosinţă nu poate aduce atingere unui alt drept exclusiv.

Considerentele instanţei ierarhizează dreptul de autor în raport cu pretinsul drept al uzurpatorului, punând în fruntea ierarhiei un drept inferior şi care s-a născut ulterior dreptului de autor, dând preferinţă în acţiunea în contrafacere dreptului pârâtei intimate, sub cuvânt că aceasta are un titlu care ar fi opozabil şi titularului dreptului de autor.

Or, acţiunea în contrafacere îmbină elemente ale acţiunii în revendicare cu cele ale răspunderii civile delictuale. Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul, invocă un titlu, instanţa compară titlurile părţilor în litigiu. În cazul dreptului de autor, titlul titularului dreptului de autor este faptul realizării operei, din care se naşte dreptul. Acest fapt şi drept este anterior dreptului pârâtei uzurpatoare, iar atunci când se compară titlurile, nu se poate da eficienţă titlului uzurpatorului sub cuvânt că acesta este protejat de lege, de vreme ce potrivit legii, el a înregistrat opera ca marcă.

Dreptul uzurpatorului obţinut prin înregistrare este opozabil doar concurenţilor acestuia, nu şi titularului dreptului de autor, în caz contrar, ajungându-se la deposedare de către autoritatea însăşi a dreptului de autor, atunci când dă eficienţă/valoare dreptului uzurpatorului.

Faptul că a fost respinsă acţiunea în anularea înregistrării mărcii pentru înregistrare cu rea credinţă nu are relevanţă juridică în speţă, pentru că cererea de anulare a fost făcută în calitate de titular al mărcii „Amaroy”, iar nu în calitate de titular al dreptului de autor, s-a mai arătat prin motivele de recurs.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi înlăturarea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Motivele de recurs vizează, în esenţă, două probleme de drept, ce urmează a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.: admisibilitatea acţiunii în contrafacere pentru încălcarea unui drept de autor împotriva titularului unei mărci înregistrate şi neanulate, precum şi, în măsura în care acţiunea este admisibilă, care sunt criteriile de determinare a existenţei unei opere de artă grafică.

În ceea ce priveşte prima chestiune, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi admisă o acţiune în contrafacere formulată de titularul unui drept de autor care tinde, în esenţă, la interzicerea folosirii unui semn ce constituie obiectul unei mărci înregistrate şi neanulate, chiar dacă dreptul de autor este anterior, întrucât pe această cale s-ar ocoli tot sistemul dreptului la marcă, dobândit prin efectul înregistrării şi conferind titularului său un drept exclusiv, opozabil erga omnes, inclusiv terţilor care ar invoca un drept de autor concurent ca substitut al unei mărci anterioare (inexistente).

Critica recurentei pe acest aspect este fondată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.”

În ceea ce priveşte atributele sau prerogativele inerente dreptului de autor, art. 13 din aceeaşi lege reglementează „drepturile patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice” utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în modalitatea reproducerii operei (lit. a).

Prin urmare, dreptul exclusiv al autorului (sau al altui titular al dreptului de autor, în cazul în care a operat transmisiunea prerogativelor patrimoniale) este opozabil oricărei persoane care utilizează opera fără consimțământul prealabil al titularului.

În categoria acestor persoane se încadrează și titularul unei mărci înregistrate ulterior creării operei, chiar dacă înregistrarea mărcii nu a fost anulată, precum în cauza de față.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice – în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (29.12.2017) -, „Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii” (alin. 1), iar în virtutea acestui drept exclusiv, „Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său (...)” un semn identic sau similar mărcii, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Așadar, titularul unei mărci protejate prin înregistrare (sau chiar prin folosire, în situația mărcilor notorii) are dreptul de a-și folosi marca în activitatea sa comercială, dar dreptul dobândit prin înregistrare este unul relativ, opozabil doar terţilor comercianţi care folosesc un semn identic sau similar cu marca, pentru produse sau servicii, aşadar cu funcţia de marcă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii din art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Este util a se reaminti în acest context regulile de analiză a conflictului dintre o marcă şi un semn folosit în comerţ de către un terţ, desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, în special, din hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2007 în cauza C – 17/06 Céline (ce vizează ipoteza semnelor identice, destinate unor produse/servicii identice, dar este aplicabilă şi în cazul semnelor similare, destinate unor produse sau servicii, după caz, identice ori similare): utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; utilizarea să aibă loc pentru produse și servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

Aceste reguli nu pot fi extrapolate pentru a fi aplicate oricărui conflict între o marcă şi un semn identic sau chiar similar cu marca, în caz contrar, încălcându-se prevederile legale referitoare la întinderea protecţiei mărcii.

Din acest punct de vedere, o operă protejată prin intermediul dreptului de autor nu poate fi considerată de plano drept un semn a cărui utilizare o poate interzice titularul mărcii, în măsura în care nu sunt îndeplinite condiţiile anterior menţionate, desprinse din jurisprudenţa CJUE.

Prin urmare, dreptul exclusiv pe care titularul îl dobândeşte prin înregistrarea unei mărci nu poate împiedica exercitarea prerogativelor conferite de dreptul de autor asupra unei opere preexistente dreptului la marcă.

Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că preexistenţa unui drept de autor reprezintă un motiv de refuz la înregistrare a unei mărci sau, după caz, de anulare a înregistrării mărcii, în aplicarea art. 6 alin. 4 lit. c, respectiv art. 47 alin. 1 lit. e din Legea nr. 84/1998, în forma de la data cererii de chemare în judecată (29.12.2017), iar, în cauză, reclamanta, în calitatea pretinsă de titular al dreptului de autor nu a cerut, pentru acest motiv, anularea înregistrării mărcii pârâtei b. SRL în termenul de 5 ani prevăzut de art.47 alin. 3 din aceeaşi lege.

Nerespectarea termenului de formulare a cererii în anularea înregistrării mărcii conduce, fără îndoială, la decăderea titularului dreptului de autor din dreptul de a introduce o asemenea cerere, însă, titularul dreptului preexistent poate solicita încetarea încălcării acestuia prin folosirea mărcii, prin intermediul acţiunii în contrafacere, în virtutea dreptului exclusiv prevăzut de art. 13 din Legea nr. 8/1996, care presupune prerogativa titularului de a interzice terţilor utilizarea operei sale, inclusiv utilizarea în modalitatea reproducerii operei.

Din acest punct de vedere, eventuala admitere a unei asemenea acţiuni în contrafacere constituie o cauză de ineficacitate a dreptului la marcă şi nu de pierdere a însuşi dreptului la marcă, întrucât este afectat doar exerciţiul său, fără ca dreptul dobândit asupra mărcii prin înregistrare să se stingă.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite critica recurentei referitoare la admisibilitatea acţiunii în contrafacere formulate în cauză.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, vizând criteriile de determinare a existenţei unei opere de artă grafică, se reţine, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel s-a raportat la hotărârea CJUE din data de 12.09.2019, pronunţată în cauza C-683/17 Cofemel, pentru a stabili dacă reclamanta este titularul dreptului de autor asupra unei opere care trebuie să beneficieze de protecţie juridică. În acest context, s-a conchis că nu poate fi vorba despre originalitate, întrucât conceperea ambalajului de cafea nu reflectă personalitatea autorului, care să fi luat decizii creatoare cu o individualitate suficient de pregnantă, ci reflectă opţiuni cu caracter de marketing comercial, ce produc un anumit efect vizual şi estetic, care este, însă, foarte îndepărtat de noţiunea tehnico – juridică de originalitate, specifică dreptului de autor.

Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la jurisprudenţa CJUE pentru identificarea criteriilor de analiză a existenţei unei opere protejate, iar hotărârea din cauza C-683/17 Cofemel, indicată în decizia de apel, este relevantă din acest punct de vedere, întrucât sintetizează criteriile respective, astfel cum acestea se desprind din jurisprudența constantă a Curții.

Astfel, noțiunea de „operă” constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată și aplicată în mod uniform de către instanțele naționale (pct. 29 din hotărâre), ceea ce înseamnă același standard al protecției în toate statele membre, indiferent de categoria de operă vizată și independent de împrejurarea că dezlegările Curții se referă la Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Prin urmare, instanța națională este ținută să interpreteze și să aplice legea națională care transpune directiva (Legea nr. 8/1996) în lumina textului și a finalității acestui act al Uniunii Europene.

Potrivit CJUE, noțiunea în discuție presupune întrunirea a două elemente cumulative, iar dacă acestea sunt îndeplinite, este vorba despre o „operă”, care, prin urmare, trebuie să beneficieze de protecție în temeiul dreptului de autor (pct. 35 din hotărârea Cofemel).

În primul rând, trebuie să existe un obiect original, în sensul că este necesar și în același timp suficient ca obiectul să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă. În măsura în care realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (pct. 29 -31, cu jurisprudența citată).

CJUE a subliniat, în privinţa acestui criteriu (este adevărat, în legătură cu o operă literară), că originalitatea decurge din alegerea, dispunerea și combinarea cuvintelor prin care autorul și‑a exprimat spiritul creator în mod original și a condus la un rezultat care constituie o creație intelectuală, simplele eforturi intelectuale fiind lipsite de pertinență (pct. 44-45 din hotărârea pronunțată la data de 16.07.2009 în cauza C-5/08 Infopaq și pct. 23 din hotărârea din data de 29.07.2019 în cauza C-469/17 Funke Medien).

În al doilea rând, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale, noțiunea de „operă” presupunând în mod necesar existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (pct. 29 și 32 din hotărârea Cofemel, cu jurisprudența acolo citată).

În același timp, se poate vorbi despre o utilizare (inclusiv prin reproducere) a unei „opere” chiar atunci când terțul folosește, fără consimțământul titularului dreptului de autor, părți dintr-o operă, cu condiția ca elementele preluate să fie, în sine, expresia creației intelectuale proprii a autorului (pct. 48-49 din hotărârea Infopaq).

În acest context, Înalta Curte constată din motivarea deciziei recurate nu reiese analiza celor două elemente ce trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca o creaţie să fie considerată originală în sensul legii dreptului de autor, respectiv creaţia în legătură cu care s-au formulat pretenţiile reclamantei din cauză, reprezentată de un ambalaj de cafea.

Instanţa de apel a identificat câteva dintre elementele ce îl compun, respectiv denumirea Amaroy, o ceaşcă de cafea, boabe de cafea stilizate, alte cuvinte care accentuează atributele produsului. Cu toate acestea, originalitatea a fost asociată cu efectul vizual şi estetic pe care îl produce obiectul ambalajului, pentru a se conchide în sensul inexistenţei unei opere, pentru motivul că nu este reflectată personalitatea autorului.

Or, după cum reiese din jurisprudenţa CJUE şi chiar din hotărârea pronunţată în cauza Cofemel, citată în decizia de apel, originalitatea unei creaţii nu este definită prin rezultatul estetic obţinut, respectiv percepţia subiectivă a persoanei chemate să o privească, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi nici despre un grad mai mare sau mai redus de originalitate - astfel cum s-a apreciat prin decizia recurată -, într-o ierarhie valorică personală pe care fiecare privitor ar putea să şi-o stabilească, în funcţie de propria percepţie.

Pentru calificarea unui obiect drept „operă” în sensul Legii nr. 8/1996, care beneficiază de protecție juridică și conferă titularului prerogativele patrimoniale prevăzute de art. 13 din lege, este suficient ca obiectul să releve manifestarea alegerilor libere și creative ale autorului, singurul criteriu considerat de către CJUE ca fiind precis şi obiectiv.

Prin urmare, analiza originalității ar trebui să se circumscrie cercetării modului de alegere, dispunere și de combinare de către autor a diferitelor elemente ce compun creaţia sa, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat la efectul estetic, pentru a determina dacă obiectul are o individualitate pregnantă și considerând, din acest punct de vedere, că ambalajul reclamantei nu se distinge suficient de celelalte produse de același tip existente pe piață.

Este de subliniat faptul că o comparație cu produse din aceeași categorie nu poate fi exclusă de plano: după cum reiese din jurisprudența CJUE, analiza originalității presupune stabilirea posibilității exercitării libertății de creație, inclusiv din perspectiva existenței unor eventuale constrângeri sau limitări specifice domeniului de creație căruia îi aparține obiectul în discuție.

Astfel, nu se poate vorbi despre o operă originală dacă limitările identificate exclud orice manifestare a spiritului creator al autorului („niciunei libertăți de creație”, în termenii neechivoci din hotărârea Cofemel pronunțată de CJUE). În schimb, se poate reţine contrariul în măsura în care, deși există reguli specifice domeniului de creație, acestea nu au împiedicat exprimarea liberă a autorului.

În consecință, compararea ambalajului reclamantei cu alte ambalaje de cafea nu este o operațiune inutilă în analiza originalității, dacă aceasta este aptă a releva absența libertății de creație în domeniu, iar nu pentru a se stabili existența unui standard a cărui depășire ar defini originalitatea în domeniu, în sensul că o creație ar fi originală doar în măsura în care se îndepărtează confortabil de un anumit tipar recognoscibil de către consumator, astfel cum s-a considerat prin decizia de apel.

Într-un asemenea cadru, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că aspectele reținute (precum folosirea unor culori puternice, efecte grafice asociate unei cești de cafea) ar susține absența libertății de creație în domeniu, cu atât mai mult cu cât nu au fost expuse în acest scop, ci au reflectat, potrivit aprecierii instanței de apel, un tipar vizual și estetic, nerelevant, însă, în cauză.

Nu este lipsit de importanță a accentua faptul că, potrivit CJUE, destinația anumitor obiecte, respectiv caracterul utilitar al acestora, precum și vocația lor de a fi produse în masă, nu interesează calificarea lor ca opere, în sensul dreptului de autor. În hotărârea pronunțată în cauza Cofemel, CJUE s-a preocupat anume de obiectele destinate unei utilizări practice (protejate ca modele industriale) în limitele învestirii, dar dezlegarea dată nu lasă loc de vreun dubiu în privinţa determinării caracterului de opere, în sensul dreptului de autor, chiar și în privinţa acestor obiecte, pe baza acelorași criterii aplicabile în cazul oricăror alte creații, deja expuse în considerentele ce preced.

Față de toate cele reținute anterior, Înalta Curte constată că originalitatea creației reclamantei nu a fost analizată în mod corespunzător prin decizia recurată, motiv pentru care vor fi admise și susținerile cu acest obiect ale recurentei.

Nu în ultimul rând, se impune a se constata că nu a fost analizat în apel nici cel de-al doilea criteriu de care depinde, potrivit jurisprudenței CJUE, calificarea unei creații drept operă, în sensul dreptului de autor, respectiv identificarea acelor elemente care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale, în strânsă legătură cu utilizarea de către terț a unei părți din creație.

Întrucât în prezenta cauză s-a invocat de către reclamanta A. KG faptul că pârâta a utilizat opera sa fără drept, ar trebui să se stabilească dacă este vorba în concret despre o utilizare în integralitate sau doar în parte a creației pretinse de către reclamantă a reprezenta o operă, o asemenea analiză interesând chiar calificarea ca operă, respectiv doar în privinţa elementelor preluate în mod efectiv, în situația în care s-ar reține reproducerea parțială a creației reclamantei.

Urmează, așadar, ca în cadrul rejudecării apelului, calificarea drept operă a creației reclamantei să fie stabilită prin prisma criteriilor desprinse din jurisprudența CJUE, astfel cum acestea au fost arătate prin prezenta decizie.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul și, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Notă: Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind renumerotate