Appellate rulings on apartment pre-contract upheld; oblique action for surface right denied as no creditor status or patrimonial right existed.

Antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil ce urma a fi construit pe terenul promitentului vânzător. Pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în urma executării silite. Rezoluțiunea convenției. Cerere de constatare pe calea acțiunii oblice a dreptului de superficie al promitentului vânzător asupra terenului aferent construcției. Lipsa calităţii promitentului cumpărător de creditor al promitentului vânzător

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor

Index alfabetic: imobil

antecontract de vânzare-cumpărare

rezoluţiune

act de adjudecare

acţiune oblică

drept de superficie

C.civ., art. 693, art. 1558, art. 1560

C.civ. 1864, art. 974

Legiuitorul califică acţiunea oblică, în mod expres, conform art.1558 C.civ., ca fiind o măsură de conservare a garanției comune a creditorilor, ce are ca efect prezervarea activului patrimonial al debitorului şi sporirea indirectă a şanselor creditorului de a-l executa. Această calificare nu vine însă să contrazică concluzia ce reiese din definiția dată acțiunii oblice, în sensul că pe această cale pot fi exercitate numai drepturile existente efectiv în patrimoniul debitorului, care se impun a fi prezervate, și care, datorită pasivității debitorului, sunt pe cale de a se pierde.

Astfel, în condiţiile în care s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, promitentul cumpărător nu mai are calitatea de creditor al promitentului vânzător în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra imobilului edificat pe terenul al cărui proprietar era acesta din urmă la data încheierii convenţiei (teren pe care l-a pierdut ulterior în favoarea unui terţ în procedura executării silite), nemaiputând formula cereri pe cale oblică în numele său cu privire la acest imobil.

În acest caz, reclamantul, care nu mai are niciun drept asupra construcţiei, nu justifică beneficiul pe care l-ar putea obține în urma instituirii unei superficii în patrimoniul fostului său debitor. Doar raportul juridic stabilit în temeiul antecontractului îi dădea posibilitatea reclamantului (promitent cumpărător) de a solicita superficia în patrimoniul debitorului său, pentru că, în final, s-ar fi bucurat de acel drept. După constatarea rezoluțiunii convenţiei nu mai există, însă, niciun fundament juridic al unei asemenea cereri, chiar dacă acţiunea oblică este o acţiune de conservare a dreptului de gaj general.

Ca atare, în condiţiile dispariţiei antecontractului, nu există temei pentru a justifica raportul creditor-debitor cerut pentru acţiunea oblică, în patrimoniul debitorului neaflându-se dreptul pe care creditorul doreşte să îl prezerve.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 326 din 10 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâţii E., F. și G., s-a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii de rând 1, A. şi B., cu pârâtul de rând 1, E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117/20.08.2007 de avocat H., privitor la apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr.top.x34/1 și x35/1, în baza autorizaţiei de construire nr. 2129/22.11.2005, urmând să fie obligat pârâtul E. la restituirea sumei de 62.500 euro achitate în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare menționat;

2. să oblige pârâtul de rând 1, E., la plata către reclamanţii de rând 1, A. şi B., a sumei de 120.000 euro cu titlu de daune interese;

3. să constate rezoluţiunea de drept a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţii de rând 2, C. și D., cu pârâtul de rând 1, E., la data de 11.10.2007, autentificată sub nr.1697/11.10.2007 de notarul public J., privitoare la apartamentul nr.2 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, în baza autorizaţiei de construire nr.2129/22.11.2005, în temeiul pactului comisoriu expres de gradul IV stipulat în promisiunea de vânzare-cumpărare, și să oblige pârâtul E. la restituirea sumei de 65.000 euro achitate în temeiul acestei promisiuni;

4. să oblige pârâtul de rând 1, E., la plata către reclamanţii de rând 2, C. și D., a sumei de 130.000 euro cu titlu de daune interese;

5. să dispună instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului nr.3 cu locul de parcare aferent în favoarea reclamanţilor de rând 1, A. şi B., şi, respectiv, asupra apartamentului nr.2 cu locul de parcare aferent în favoarea reclamanţilor de rând 2, C. și D., ambele apartamente fiind situate în Cluj-Napoca şi făcând parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, până la plata integrală a debitului în sumă 182.500 euro, și respectiv, de 195.000 euro; 6.

în principal, să oblige pârâţii de rând 2, F. și G., să achite pârâtului de rând 1, E., suma de 100.000 euro, cu titlu de despăgubire prevăzută de art.494 din vechiul Cod civil, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentului nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, şi, respectiv suma de 100.000 euro, cu același titlu, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentului nr.2 situat la aceeaşi adresă; 7.

în subsidiar, să constate dreptul de superficie al pârâtului de rând 1, E., asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top x34/1, x35/1, în suprafaţă de 1.300 mp, proprietatea pârâţilor de rând 2, F. și G., pentru apartamentele nr.3 și nr.2, cu locurile de parcare aferente, situate în Cluj-Napoca, ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 și x35/1, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr.597 din 26.11.2020, Tribunalului Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii E., F. şi G. şi, în consecinţă, a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâtul E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117/20.08.2007 de avocat H., privitor la apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 Cluj-Napoca (CF vechi x32), nr. top. x34/1, x35/1; pârâtul E. a fost obligat la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese; a dispus instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului nr.3 de mai sus, în favoarea reclamanţilor A. şi B., până la plata sumei de 120.000 euro; pârâtul E. a fost obligat să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în sumă de 4.200 lei; a respins restul petitelor; reclamanţii A. şi B. au fost obligaţi să plătească pârâtului F. cheltuieli de judecată în sumă de 5.950 lei; a luat act de renunţarea reclamanţilor C. şi D. la judecarea cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor E., F. şi G.; reclamanţii C. şi D. au fost obligaţi să plătească pârâtului F. cheltuieli de judecată în sumă de 5.950 lei.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr.165 din 17.06.2021, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., de pârâtul E. şi de pârâţii F. şi G. împotriva sentinţei civile nr.597/2020 a Tribunalului Cluj.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B., pârâtul E., respectiv pârâţii F. şi G.

4.1. Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Invocând dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., reclamanții au arătat că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material cuprinse în art.1560 și art.693 din noul Cod civil, cu referire la petitul având ca obiect constatarea dreptului de superficie al pârâtului de E. asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top x34/1, x35/1, în suprafaţă de 1.300 mp, proprietatea pârâţilor F. şi G., pe care este se află corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, şi înscrierea în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 şi x35/1 a acestui drept de superficie.

Reclamanţii au învederat, față de considerentele instanței de apel, care și-a însușit argumentele primei instanțe, referitor la posibilitatea de a formula cereri pe cale oblică în numele pârâtului E., că raportul juridic dintre aceștia şi pârâtul de rând 1 subzistă în virtutea obligaţiei acestei părți de plată către reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, şi în temeiul dreptului de retenţie instituit de instanţa de fond şi validat de instanţa de apel.

Așadar, este vorba de un raport juridic obligațional, care cuprinde obligaţia de a da a pârâtului E., aceea de a le plăti suma de 120.000 euro, iar, potrivit art.1164 C.civ., obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. De altfel, legiuitorul a prevăzut o serie de mijloace juridice în favoarea creditorului, inclusiv acţiunea oblică, pe care acesta le poate exercita pentru a obţine prestaţia care i se datorează de către debitor. Faptul că reclamanții A. şi B. nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nu prezintă relevanţă juridică în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de formulare a unei acţiuni oblice.

Au susţinut că instanţa de judecată trebuia să pornească de la ipoteza avută în vedere de legiuitor prin reglementarea acţiunii oblice în art.1560 alin.1 C.civ., conform căreia „creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.

Practic, este vorba de punerea în valoare a unei măsuri conservatorii aflate la dispoziţia creditorului chirografar, în speţă, reclamanții, efectul de substanţă al acţiunii oblice fiind acela de prezervare a activului patrimonial al debitorului şi de sporire indirectă a şanselor creditorului de a-l executa. Garanţia comună se întinde asupra tuturor elementelor active din patrimoniul debitorului, prezente şi viitoare, iar reclamanții, acţionând în felul acesta pe cale oblică, exercită un act prin care tind la urmărirea debitorului, pârâtul E., justificând interes pentru a formula o astfel de acţiune.

Au precizat că pârâtul E. nu are posibilitatea de a administra şi de a valorifica apartamentele ce fac parte din corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul proprietatea exclusivă a acestuia, întrucât pârâtul F. se comportă ca un proprietar în pofida existenţei unei hotărâri care stabileşte cu putere de lucru judecat persoana care are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea pârâtului E. i-ar oferi acestuia posibilitatea de a avea acces la construcţie şi de a realiza demersurile necesare în vederea recepționării și intabulării acesteia, inclusiv de a valorifica imobilul, ceea ce ar facilita îndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă, inclusiv cea de ordin pecuniar. Or, suma de bani datorată de către E. nu va putea fi niciodată recuperată în contextul în care pârâtul nu are posibilităţi financiare, iar construcţiile pe care acesta le-a edificat, nu pot fi valorificate.

Reclamanții au mai arătat că raţionamentul pentru care s-a formulat acest petit de recunoaştere a dreptului de superficie în favoarea pârâtului E. nu este reprezentat de dobândirea în final a dreptului de proprietate asupra construcţiilor de către aceștia în temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată, ci de folosul practic al admiterii unui astfel de petit, respectiv, posibilitatea valorificării de către pârâtul de rând 1 a dreptului pe care acesta îl are asupra construcţiilor și, pe cale de consecinţă, posibilitatea lui de a-şi îndeplini obligaţia de plată a sumei de 120.000 euro. Au afirmat că au în prezent o creanţă certă şi exigibilă faţă de pârâtul E., care neglijează exercitarea drepturilor și acţiunilor sale în contradictoriu cu proprii debitori, pârâţii F. şi G., ceea ce înseamnă că reclamanţii pot formula cereri pe cale oblică în numele celui dintâi pârât față de dispozițiile art.1560 alin.1 C.civ.

Un argument în acest sens îl reprezintă însăşi instituirea dreptului de retenţie asupra apartamentului nr.3 în favoarea reclamanților, până la plata sumei de 120.000 euro, fiind important a se avea în vedere efectele juridice ale garanţiei reprezentate de acest drept, şi anume că retenţia produce o indisponibilizare temporară şi de facto a bunului, deoarece el rămâne în stăpânirea retentorului până la plata datoriei care îi este asociată. Or, până la plata datoriei, reclamanții, în calitate de retentori, trebuie să se îngrijească de apartament, întrucât, în concret, sunt asimilaţi unui administrator al bunului altuia, fiindu-le aplicabile prin analogie dispoziţiile art.795-799 C.civ., care instituie o seamă de obligaţii în sarcina acestora, menite a asigura conservarea bunului imobil. Practic, doar având acces în clădirea în care este situat apartamentul reclamanții vor fi în măsură a efectua toate actele necesare pentru conservarea bunului şi, totodată, toate actele utile pentru ca acesta să poată fi folosit conform destinaţiei lui obişnuite, aceea de locuinţă.

Prin urmare, reclamanții au afirmat că însuşi dreptul de retenţie obligă la constatarea unui drept de superficie, de vreme ce în speţă există un teren, proprietatea pârâţilor F. şi G., dobândit prin actul de adjudecare, şi două corpuri de clădire edificate pe acest teren de pârâtul E., atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel reţinând în mod just efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat încheierii civile nr.3578 din 09.05.2017 din dosarul nr. x/211/2016, în sensul că pârâtul F. se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012 doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l deţine asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor de constatare a dreptului de superficie, reclamanții au învederat că instanţa de apel nu oferă o rezolvare completă asupra fondului problemei juridice deduse judecăţii, rezumându-se a reţine că „dezlegarea dată a fost pe măsura principiului disponibilităţii părţilor care au învestit instanţa cum au socotit de cuviinţă”, or, în conformitate cu prevederile art.22 alin.2 C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Mai mult, în cauză, curtea reţine că situaţia juridică a construcţiei nu poate fi lămurită pentru că instanţa de judecată nu a fost învestită cu petitele necesare, însă nu observă că regimul juridic al construcţiei a fost tranşat, cum se statuează în cuprinsul considerentelor de respingere a apelului formulat de pârâţii F. şi G. Regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul proprietatea pârâtului F. a fost analizat în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat prin încheierea civilă nr.3578/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016, definitivă, în sensul că cele două corpuri de clădire edificate pe terenul din str. X. nr.6A întrunesc caracteristicile unor lucrări autonome realizate pe terenul adjudecat la data de 19.07.2012, ale unor condominii în care locuiesc persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare pentru a achiziţiona aceste imobile de la constructorul E., debitor în dosarul execuțional nr. x/2011. Prin urmare, calitatea de proprietar a pârâtului E. cu privire la construcţie nu poate fi contestată, iar instanţa de apel trebuia să procedeze la stabilirea regimului juridic al terenului pe care este edificată construcţia, de vreme ce cele două imobile aparţin unor proprietari diferiţi. În caz contrar, nu sunt dezlegate pe deplin, în mod unitar şi integrat, chestiunile litigioase deduse judecăţii, care vor continua să genereze litigii între părţi.

Reclamanții au mai susținut că, în opinia curții, izvoarele dreptului de superficie sunt actul juridic, convenţia, testamentul sau concesiunea, or, această statuare este contrară prevederilor legale în contextul în care, potrivit art.693 alin.2 C.civ., dobândirea dreptului de superficie poate avea loc şi prin alt mod prevăzut de lege, caz care nu a mai fost analizat de către instanţa de apel.

Astfel, au arătat că există o suprapunere a două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorul. Ca atare, în cauză urmează a se constata existența unui caz de superficie în forma sa deplină, fiind un drept real principal imobiliar care reuneşte, în conţinutul său juridic, dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi dezmembrământul dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând altei persoane decât titularul dreptului de superficie. Această stare de fapt şi de drept conţine premisele constatării dreptului de superficie, drept care presupune existenţa a două drepturi de proprietate ce aparţin unor persoane diferite, fiecare dintre ele având drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al superficiarului, care are ca obiect construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, și respectiv, dreptul de proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.

În cazul de față dreptul de superficie a luat naştere la data de 19.07.2012, când pârâtul F. a cumpărat la licitaţie publică respectivul teren în dosarul execuțional nr. x/2011, în care ulterior, la data de 03.09.2012, a fost emis actul de adjudecare.

Reclamanții au afirmat, în plus, că cererea acestora este admisibilă şi prin raportare la prevederile art.693 alin.3 C.civ., invocate, dar neanalizate de către instanţa de apel.

Au menţionat că, în speță, curtea s-a rezumat la a examina doar prevederile alin.2 şi 4 ale art.693 C.civ. Or, în virtutea normei indicate, superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia în mod separat către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.

În concluzie, reclamanții au concluzionat că situaţia juridică a terenului nu a fost analizată de Curtea de Apel Cluj prin raportare la toate aspectele şi dispoziţiile legale invocate, iar, așa cum s-a statuat în repetate rânduri în jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate.

4.2. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât E. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr.165/A/2021, în parte, şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, în condiţiile art.497 C.proc.civ., cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest litigiu, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial în apel şi în recurs, conform art.453 C.proc.civ.

A invocat prevederile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., susținând aplicarea greşită a dispoziţiilor cuprinse în art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., nerespectarea art.13 C.proc.civ. - dreptul la apărare, cu referire la regula înscrisă în art.254 C.proc.civ. - propunerea probelor, respectiv în art.249 din același act normativ - sarcina probei şi la decizia ICCJ nr.9/2020.

Astfel, pârâtul a arătat că prin cererea de apel a solicitat administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor F. şi G. şi cercetarea la faţa locului. La termenul de judecată din data de 17.06.2021, curtea a acordat cuvântul asupra cererilor în probaţiune, iar recurentul a indicat teza probatorie, respectiv „susţinerea motivelor de apel, lipsa de folosinţă asupra terenului, implicit îngrădirea dreptului de proprietate”. Instanța de apel a respins solicitarea părții, pe motiv că cererile trebuie să fie însoţite de teza probatorie în vederea aprecierii utilităţii, pertinenţei, legalităţii probelor, respectiv că proba solicitată nu face parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată.

A precizat că, raportat la dispozițiile art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., este necesar ca probele să fie indicate prin cererea de apel, sub sancţiunea decăderii, însă nicăieri nu se specifică faptul că trebuie indicată teza probatorie a probelor propuse odată cu cererea de apel. De asemenea, a învederat că, așa cum reiese din art.254 alin.1 și art.249 C.proc.civ., nu rezultă că există vreun temei de drept în cod care să prevadă vreo sancţiune pentru neindicarea tezei probatorii pentru probele solicitate, în scris, prin cererea de apel. Mai mult, prin decizia ICCJ nr.9/2020 s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art.470, art.478 alin.2 şi a art.479 alin.2 C.proc.civ., prin raportare la art.254 alin.1 şi 2 C.proc.civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.

Prin urmare, atâta timp cât a indicat probele pe care le solicită, raportat și la prevederile deciziei ÎCCJ nr.9/2020, dezlegarea dată de curte cererilor în probaţiune formulate de acesta, indicate prin cererea de apel (interogatoriul şi cercetarea la faţa locului), este una nelegală.

De altfel, art.13 alin.1 şi 3 C.proc.civ. consacră dreptul la apărare al părților în procesul civil, iar, în opinia recurentului-pârât, cererile în probaţiune formulate în apel erau esenţiale pentru susţinerea motivelor de apel, mai ales că acesta nu a fost reprezentat de avocat în primă instanţă, precum şi în condiţiile în care a criticat modalitatea de soluţionare la fond a petitului nr.7 din acţiunea introductivă referitor la dreptul de superficie.

A mai susținut că instanţa de apel a respins cererea în probaţiune, pe motiv că nu a fost indicată teza probatorie prin cererea de apel, fără însă a analiza temeinicia acestora, respectiv dacă aceste probe sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei. În consecință, faţă de această împrejurare, în mod evident hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea obligaţiei prevăzute de art.22 alin.2 C.proc.civ. În speță, instanţa de apel s-a mulţumit ca pe baza prezumţiilor judiciare să tragă consecinţe din fapte neîndestulător lămurite pentru a stabili alte fapte necunoscute, în loc să dispună completarea probelor şi să asigure dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil, garantat de art.21 alin.3 din Constituţia României şi art.6 alin.1 CEDO.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a art.693 din noul Cod civil, și astfel, în mod nelegal a fost respinsă cererea de constatare a dreptului său de superficie asupra terenului în suprafaţă de 1.300 mp, proprietatea pârâţilor F. şi G., prin aceasta dându-se o dezlegare greşită asupra fondului dedus judecăţii.

A susținut că instanţa de apel a îmbrăţişat raţionamentul instanţei de fond, reţinând că reclamanții A. şi B. nu mai pot formula acţiuni pe cale oblică, pe motiv că nu mai au calitatea de creditori ai lui E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului, întrucât acest drept s-ar fi stins prin rezoluțiunea contractului dintre părţi. Totodată, a reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art.693 alin.2 din noul Cod civil şi nici de la art.693 alin.4 din același act normativ.

Or, raţionamentul instanţei este unul eronat, raportat la faptul că reclamanţii A. şi B. nu au solicitat recunoaşterea acestui drept în favoarea lor, ci, pe cale oblică (conform art.1560 din noul Cod civil), constatarea dreptului de superficie în favoarea sa. A susținut că, de altfel, a formulat cerere de apel pentru ca instanţa să recunoască dreptul de superficie în persoana acestuia, însă, curtea nu a ținut cont de demersul juridic şi de interesul direct al părţii pârâte.

Dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel, dată fiind soluţia privind rezoluțiunea antecontractului şi implicit instituirea unui drept de retenţie, acest din urmă drept ar rămâne lipsit de conţinut fără un drept de superficie. Altfel spus, nereglementarea situaţiei juridice sub acest aspect ar echivala cu o deposedare nelegală şi ar lăsa fără substanţă dreptul de retenţie.

Recurentul-pârât a mai arătat că prin acţiunea introductivă s-a susținut aplicabilitatea vechiului Cod civil raportat la momentul edificării construcţiilor şi la existenţa autorizaţiei de construire. În motivarea sentinţei apelate, instanţa de fond a reţinut incidența dispoziţiilor noului Cod civil, ca, de altfel, și instanţa de apel, care a precizat în plus faptul că „şi sub vechea reglementare soluţia este aceeași, prin urmare este indiferent actul normativ aplicat”. Chiar dacă, în speţă, s-ar reţine aplicarea prevederilor noului Cod civil în materie de superficie, raportat la data încheierii actului de adjudecare, sunt îndeplinite condiţiile.

În speță, însă, instanţa de apel a reţinut greșit că nu se regăsește situaţia prevăzută de alin.2 şi 4 al art.693 C.civ. (curtea a analizat eronat prevederile alin.2 şi nu a examinat dispozițiile alin.1 şi 3 ale textului de lege invocat).

Alin.1 al art.693 C.civ. defineşte dreptul de superficie „dreptul de a avea”, iar alin.2 enumera modalităţile de dobândire ale acestui drept, care pot fi actul juridic, uzucapiunea sau alt mod prevăzut de lege. Nu în ultimul rând alin.3 reglementează situaţia în care „superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei”. Or, construcţiile fiind edificate la momentul dobândirii terenului de către pârâtul F., dreptul de superficie a operat automat în favoarea pârâtului E. la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, mai precis prin adjudecare în data de 19.07.2012; dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic: fie prin autorizaţia de construire, fie prin actul de adjudecare, ambele reprezentând un just titlu/alt mod prevăzut de lege, în accepțiunea dreptului de folosinţă. Prin art.693 alin.3 C.civ., legiuitorul a reglementat inclusiv posibilitatea de înscriere a dreptului de superficie prin act juridic chiar dacă nu s-a stipulat în mod expres constituirea superficiei.

În cauză, este dincolo de orice dubiu că titularul dreptului de proprietate asupra terenului este pârâtul F., în temeiul actului de adjudecare emis la data de 03.09.2012 în dosarul execuțional nr. x/2011, iar titularul dreptului de proprietate asupra construcţiei este pârâtul E., astfel cum reiese şi din autorizaţia de construire nr.2129/2005. Instanţa de apel a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că bunul cumpărat la licitaţie de către F. a fost terenul, nu şi construcţia edificată de E., astfel că reiese fără dubiu că, în data de 19.07.2012, ceea ce s-a cumpărat la licitaţie publică a fost doar imobilul teren în suprafaţă de 1.300 mp, situat în Cluj-Napoca, nu şi corpurile de clădire edificate în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005. Aşa fiind, se suprapun două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorul.

Recurentul-pârât a învederat că interesul în formularea prezentului recurs este reprezentat tocmai de recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea sa, aceasta constituind singura modalitate de a uza de dreptul său de proprietate, respectiv de a avea acces la apartamentul nr.3 şi, implicit, de a avea posibilitatea de a-l administra. Aceasta, mai ales în contextul în care prima instanţă a instituit un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor A. şi B., până la plata integrală a sumei de 120.000 euro, drept care nu presupune folosinţa efectivă a apartamentului, ci oferă doar îndrituirea acestor reclamanţi de a nu preda locuința pârâtului E., folosinţa revenind acestuia ca efect al rezoluțiunii.

În speță, soarta antecontractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top. x34/1 şi x35/1, nu aduce atingere dreptului de proprietate al recurentului-pârât asupra construcţiei. Cu toate acestea, recurentul-pârât nu are acces la imobilul care face obiectul prezentului litigiu, intimatul-pârât F. amplasând în timpul procesului inclusiv o barieră care blochează calea de acces spre imobil. În plus, apartamentele şi garajele sunt în continuare utilizate, o parte dintre acestea de către promitenții-cumpărători, în baza contractelor încheiate, iar o altă parte de persoane care sunt tolerate de pârâtul F. să locuiască în restul apartamentelor libere şi să folosească garajele, care, în realitate, sunt proprietatea pârâtului E.

În consecință, a concluzionat că recunoaşterea dreptului de superficie în favoarea recurentului-pârât este indispensabilă, având în vedere necesitatea accesului la construcţiile proprietatea acestuia şi buna lor funcţionare, în caz contrar fiind încălcat dreptul său de proprietate asupra imobilului clădire, prevăzut de art.555 C.civ., garantat prin Constituţia României, art.44.

4.3. Recurenții-pârâți F. și G. au formulat recurs incident, solicitând admiterea acestuia şi casarea în parte a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Recurenții-pârâți au invocat nelegalitatea hotărârii privind stabilirea unui drept de retenţie asupra apartamentului nr.3 din perspectiva art.488 alin.1 pct.6 (considerente contradictorii) şi pct.8 (încălcarea art.2495 C.civ.) C.proc.civ..

Au învederat că, având în vedere cele statuate de instanţa de apel, precum şi aspectele reţinute de Judecătoria Cluj-Napoca în încheierea civilă nr.3578/2017, rezultă o contradicţie între considerentele hotărârii de apel şi instituirea unui drept de retenţie al recurenţilor A. şi B. asupra apartamentului nr.3 bazat pe creanţa pe care o au de recuperat de la recurentul E. Câtă vreme nu s-a lămurit situaţia juridică a construcţiei şi a apartamentului în cauză şi nu s-a stabilit titularul dreptului de proprietate asupra acesteia, nici titularul dreptului de a intra în posesia lui după rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, nu se putea institui nici un drept de retenţie, nefiind îndeplinită condiţia privitoare la calitatea de proprietar al debitorului E., ca bunul reţinut de creditor să fie proprietatea exclusivă a debitorului. Subsecvent acestei condiţii, rezultă că nu este îndeplinită nici cerinţa de a exista o legătură între retenţie, bun şi datorie, câtă vreme nu s-a stabilit că bunul trebuie să-i revină în posesie datornicului.

Cât privește situaţia juridică a construcţiei, prin raportare la dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurenții-pârâți au susținut următoarele: puterea de lucru judecat reţinută de instanţa de apel cu privire la hotărârile din dosarul nr. x/211/2016 nu împiedica instanţa de apel să lămurească situaţia juridică a construcţiei, care nu a făcut obiectul analizei în litigiul indicat; în prezentul dosar s-a solicitat stabilirea unui drept de retenţie asupra apartamentului, pentru aceasta fiind obligatoriu să se lămurească mai întâi dreptul de proprietate şi posesie asupra construcţiei, fiind primul litigiu în care se efectua această analiză, cel anterior dintre părţi (nr. x/211/2016 - contestaţia la executare) neavând acest obiect; curtea, reţinând puterea de lucru judecat cu privire la întinderea drepturilor conferite de actul de adjudecare, a concluzionat că nu mai este necesar să analizeze situaţia juridică a construcţiei din prisma art.563, art.565, art.566, art.555 şi urmat.

C.civ., art.516-519 C.proc.civ., art.876 şi urmat. C.civ., art.37 din Legea nr.50/1991, invocate de recurenții-pârâți, aceasta fiind însă necesar de analizat întrucât altfel nu s-ar fi putut stabili un drept de retenţie cu privire la construcţie; cele două corpuri de clădire sunt construcţii nefinalizate în accepțiunea Legii nr.50/1991, construite nelegal de E., în perioada când a fost proprietar asupra terenului, cu nerespectarea autorizaţiilor de construire nr.2103/2005 şi nr.2129/2005; apartamentele nu pot fi înstrăinate pentru că nu au putut fi recepționate şi intabulate şi, prin urmare, nu au dobândit un regim juridic distinct de terenul pe care sunt amplasate, ele putând fi vândute doar împreună cu terenul, fără de care nu au o existenţă de sine stătătoare; instanţa de apel, nelămurind situaţia juridică a construcţiilor şi a modului în care s-a transferat dreptului de proprietate asupra acestora la momentul adjudecării terenului, a omis să facă aplicarea normelor privitoare la regimul juridic şi modalitatea de transmitere a proprietăţii terenurilor care au construcţii neîntabulate edificate pe acestea - art.37 din Legea nr.50/1991, art.885 alin.1 și art. 887 C.civ., prezumţia legală că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiilor instituită de legiuitor prin art.577 C.civ., prezumţie nerăsturnată de vreun alt titlu de proprietate, respectiv efectele adjudecării unui bun cu referire la art.516 pct.8, art.518 C.proc.civ. de la 1865.

Au opinat că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/211/2016 nu au putere de lucru judecat, întrucât nu cuprind considerente cu privire la regimul juridic al construcţiilor, titularul drepturilor de proprietate şi posesie asupra construcţiei, iar aceste aspecte de fapt puteau şi trebuiau a fi lămurite în prezentul litigiu, neputându-se institui un drept de retenţie asupra unui imobil apartament fără ca înainte să se stabilească cine este titularul actual al dreptului de proprietate şi posesie îndrituit la a-i fi restituit bunul ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare a promitenților A. şi B.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-pârâţi F. şi G. au formulat întâmpinare faţă de recursul formulat de recurenții-reclamanţi A. şi B., prin care au solicitat să se constate nulitatea acestui recurs, precum și netemeinicia criticilor dezvoltate. Cu referire la recursul promovat de către recurentul-pârât E., au invocat, prin întâmpinare, nulitatea motivului de recurs privind cererile în probațiune și aplicarea art.1560 şi art.693 C.civ., susținând, totodată, netemeinicia motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.

Prin întâmpinare, recurenţi-reclamanţi A. şi B. au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului incident declarat de către recurenții-pârâți F. şi G., iar, în subsidiar, să se respingă ca nefondat recursul incident.

Recurentul-pârât E. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului incident promovat de recurenții-pârâți F. şi G., iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Acesta a depus şi răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-pârâţi F. şi G..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul incident declarat de recurenții-pârâți F. şi G. împotriva deciziei civile nr.165/A/2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, Înalta Curte reține că, potrivit rezoluției din 28.10.2021, a fost stabilită o taxă judiciară de timbru pentru judecarea acestei căi de atac în cuantum de 4.662,5 lei, în temeiul art.24 alin.2 coroborat cu art.3 lit.f din OUG nr.80/2013 pentru motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 C.proc.civ., calculată la valoarea creanţei pentru care a fost instituit dreptul de retenţie - 572.004 lei, echivalentul a 120.000 euro la cursul de 4,7667 lei/euro de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi de 100 lei, conform art.24 alin.1 C.proc.civ., pentru motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 C.proc.civ., în total suma de 4.762,5 lei, sub sancţiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată.

Recurenții-pârâți au fost citați cu această mențiune astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosarul de recurs.

De asemenea, acestora li s-a adus la cunoştinţă faptul că, potrivit art.39 din OUG nr.80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pot face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la comunicarea taxei datorate, iar că, în temeiul art.33 alin.2 din același act normativ, au posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

Deși legali citați pentru termenul de judecată din 10.02.2022, recurenții-pârâți nu s-au conformat dispozițiilor instanței de recurs, în sensul că nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.762,5 lei. Aceștia nu au contestat valoarea taxei judiciare de timbru datorate și nici nu au formulat cerere de ajutor public judiciar în condițiile legii.

Analizând cu prioritate excepţia netimbrării recursului incident, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte reține că prezenta cale de atac a fost depusă la dosarul de recurs la data de 21.10.2021 fără să se anexeze chitanţa care să ateste plata taxei judiciare de timbru datorate pentru recurs.

Conform art.33 alin.1 din O.U.G. nr.80/2013, taxele de timbru se plătesc anticipat. Totodată, potrivit dispoziţiilor art.32 alin.1 din același act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

În aceste condiții, față de dispozițiile citate, Înalta Curte a anulat, ca netimbrat, recursul incident declarat de pârâţii F. şi G. împotriva deciziei civile nr.165/A/2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă.

În raport de soluția adoptată, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza excepției nulității recursului incident, invocată prin întâmpinare de recurenții-reclamanţi A. şi B. și de recurentul-pârât E.

Asupra excepţiilor de nulitate a recursurilor declarate de aceste din urmă părţi, astfel cum au fost argumentate de recurenţii-pârâţi F. şi G. prin întâmpinările depuse la dosar, cu referire doar la unele aspecte şi temeiuri de drept invocate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi cercetate distinct de căile de atac exercitate, întrucât recursurile cuprind şi motive încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 C.proc.civ., iar sancţiunea prevăzută de art.489 din acelaşi act normativ se aplică doar în situaţia în care niciuna dintre critici nu se subsumează cazurilor de casare instituite de pct.1-8 ale art.488 alin.1 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurenții-reclamanți A. şi B., Înalta Curte reține, analizând cererea de recurs în ansamblul său, că motivele dezvoltate se subsumează, în măsura în care nu vizează situația de fapt dedusă judecății, dispozițiilor art.488 alin.1 pct.6 și 8 C.proc.civ., care prevăd casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, astfel cum s-a statuat în primă instanță, că, în fapt, la data de 20.08.2007, s-a încheiat între reclamanţii A. şi B., în calitate de promitenți cumpărători, şi pârâtul E., în calitate de promitent vânzător, antecontractul de vânzare-cumpărare nr.117/2007. Obiectul contractului l-a reprezentat apartamentul nr.3 ce se va construi în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul proprietatea promitentului vânzător din Cluj-Napoca, înscris în CF nr. x32, nr. top. x34/1, x35/1, preţul de vânzare-cumpărare fiind stabilit de comun acord de părţile contractante la suma de 86.000 euro.

Ulterior încheierii convenției, s-a observat că construcţia edificată de pârâtul E. pe terenul de mai sus nu a respectat autorizaţia de construire, aspect reţinut în sentinţa civilă nr.4163/2011 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2007, motiv pentru care nu s-a putut realiza recepţia lucrărilor şi construcţia nu a putut fi înscrisă în cartea funciară. Mai mult, pârâtul E. a fost executat silit şi a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, acesta fiind dobândit de către pârâtul F., prin actul de adjudecare întocmit la data de 3.09.2012 în dosarul de executare nr. x/2011.

Întrucât s-a considerat că E., în calitate de promitent vânzător, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a încheia cu reclamanţii contract autentic de vânzare-cumpărare până în prezent şi se află în imposibilitate de a încheia un astfel de act, din culpa sa, cât timp construcţia nu poate fi intabulată, întrucât acest pârât nu a respectat autorizaţia de construire şi în plus nu mai este proprietar asupra terenului, instanța de fond a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâtul E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117 de avocat H., privitor la apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 Cluj-Napoca, nr. top. x34/1, x35/1.

Ca urmare a admiterii petitului constând în rezoluțiunea antecontractului încheiat între reclamanţi şi pârâtul E., reclamanţii au solicitat atât restituirea sumei achitate de 62.500 euro, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, cât şi daune interese în sumă de 120.000 euro, în temeiul clauzei penale din art. IV alin. ultim din antecontract, cerere care a fost admisă doar în ceea ce privește obligarea acestui pârât la daune interese.

De asemenea, constatând că apartamentul nr.3 a fost predat de către pârâtul E. reclamanţilor A. şi B., aspect ce nu a fost negat în cauză, şi că pârâtul le datorează acestora suma de 120.000 euro, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor de instituire a unui drept de retenţie asupra apartamentului, până la plata sumei de 120.000 euro, reţinând că dreptul de retenţie nu presupune folosinţa efectivă a apartamentului, care în prezent este împiedicată de lipsa apei, astfel cum rezultă din decizia civilă nr.1848/A/2018, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/211/2018, ci doar posibilitatea reclamanţilor de a nu preda apartamentul către pârâtul E. ca urmare a rezoluțiunii antecontractului, până la plata sumei de 120.000 euro.

Pârâtul F. s-a opus cererii reclamanţilor A. şi B. de instituire a unui drept de retenţie, susţinând că a devenit proprietar atât asupra terenului, cât şi asupra construcţiei, prin actul de adjudecare. Instanța de fond a observat că acest aspect este contrazis prin încheierea civilă nr.3578/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016, definitivă, în care s-a arătat că bunul cumpărat la licitaţie a fost terenul, conform menţiunilor procesului verbal de licitaţie imobiliară pe baza căruia a fost întocmit actul de adjudecare şi având în vedere că evaluarea a vizat doar terenul, astfel încât F. se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012 doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l deţine asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor.

În ceea ce priveşte petitul 6, având ca obiect obligarea pârâţilor F. şi G. să achite pârâtului E. suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubire prevăzută de art.494 din vechiul Cod civil, instanţa a admis excepţia prescripţiei la termenul de judecată din data de 10.07.2020.

Prin petitul nr.7, reclamanţii A. şi B. au solicitat, pe calea acţiunii oblice, să se constate dreptul de superficie al pârâtului E. asupra terenului înscris în CF nr.x23, nr. top. x34/1, x35/1, proprietatea pârâţilor F. şi G., pentru apartamentul nr.3.

Instanța de fond a constatat că, în urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâtul E., reclamanţii nu mai au calitatea de creditori ai acestui pârât în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului, deci nu mai pot formula cereri pe cale oblică în numele lui cu privire la apartamentul nr.3. De asemenea, analizând prevederile art.693 alin.2 din noul Cod civil, a considerat că nu sunt întrunite cerinţele textului de lege şi nu este incidentă nici situaţia reglementată de art.693 alin.4 din același act normativ, referitoare la ipoteza în care s-a construit pe terenul altuia, întrucât, la momentul edificării construcției, pârâtul E. era proprietar asupra terenului.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, prima instanţă a respins petitul nr.7, ca nefondat, soluția fiind menținută de instanța de apel.

Prin cererea de recurs formulată de reclamanții A. şi B. se critică decizia recurată din perspectiva modului de soluționare a capătului 7 al cererii de chemare în judecată, solicitându-se constatarea dreptului de superficie al pârâtului E. asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x23 (CF vechi x32), nr. top x34/1, x35/1, proprietatea pârâţilor F. și G., pentru apartamentele nr.3 și nr.2, cu locurile de parcare aferente, ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul menționat.

În cauză, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.1560 și art.693 din noul Cod civil, întrucât în mod eronat s-a apreciat că aceștia nu au posibilitatea de a formula cereri pe cale oblică în numele recurentului-pârât E. cu privire la apartamentul nr.3, deși raportul juridic dintre aceste părți subzistă în virtutea obligaţiei recurentului-pârât E. de plată către recurenții-reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, şi în temeiul dreptului de retenţie instituit de prima instanţă şi validat de instanţa de apel. Faptul că nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nu prezintă relevanţă juridică relativ la îndeplinirea condiţiilor de formulare a unei acţiuni oblice.

Critica nu se susține.

În examinarea motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte reține, pornind de la dispozițiile invocate de reclamanții A. şi B., că, potrivit art.1560 alin.1 C.civ., „Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.

Din norma citată rezultă că, creditorul poate exercita, pe calea unei acțiuni oblice, drepturile și acțiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului. Totodată, reiese că, pentru exercitarea acțiunii oblice se impune ca creditorul să facă dovada unui interes serios și legitim, acesta existând atunci când, prin inactivitatea sa, debitorul se află în situația de a-l prejudicia pe creditor.

Legiuitorul califică această acțiune în mod expres, conform art.1558 C.civ., ca fiind o măsură de conservare a garanției comune a creditorilor, ce are ca efect prezervarea activului patrimonial al debitorului şi sporirea indirectă a şanselor creditorului de a-l executa.

Această calificare nu vine însă să contrazică concluzia ce reiese din definiția dată acțiunii oblice, în sensul că pe această cale pot fi exercitate numai drepturile existente efectiv în patrimoniul debitorului, care se impun a fi prezervate, și care, datorită pasivității debitorului, sunt pe cale de a se pierde.

Aceeași concluzie poate fi dedusă și din interpretarea art.974 Cod civil de la 1864, potrivit căruia „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.

În situația de față, dreptul de superficie pretins a fi instituit asupra terenului aferent apartamentului nr.3 de către reclamanții A. şi B. nu se află în patrimoniul debitorului acestora, pârâtul E., prin cererea pendinte fiind formulate solicitări în acest sens în prezentul litigiu (petitul nr.7). Prin urmare, acest drept nu există efectiv în activul patrimonial al debitorului, pentru a putea fi prezervat la solicitarea recurenților-reclamanți.

Pe de altă parte, se constată, cum în mod corect a statuat instanța de apel, că reclamanții A. şi B. nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.3, care ar fi putut justifica interesul acestora în promovarea acțiunii oblice, în cauză fiind dispusă rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceste părți la data de 20.08.2007, certificat sub nr.117 de avocat H., privitor la acest imobil.

Noul raport juridic obligațional rezultat din prezentul litigiu, statuat în mod definitiv, este generat de obligația stabilită în sarcina pârâtului E. de plată a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese către reclamanţii A. şi B., pentru care s-a dispus instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului nr.3 de mai sus, până la plata sumei datorate, ceea ce implică existența unui drept de creanță în patrimoniul creditorilor reclamanți A. şi B.

Or, în cazul acestei obligații pecuniare, reclamanții justifică un interes în promovarea acțiunii oblice doar în ceea ce priveşte drepturile efective ce se regăsesc în activul patrimonial al debitorului lor, pârâtul E., şi numai în situația în care, din cauza pasivității sale, ar fi în pericol de a deveni insolvabil, ceea ce nu se poate pretinde raportat la obiectul petitului nr.7 al cererii de chemare în judecată.

Acţiunea oblică se întemeiază pe un raport juridic, în baza căruia creditorul poate introduce o acţiune în numele debitorului lui pasiv, însă numai cu privire la patrimoniul acestuia din urmă, care, însă, în speță, trebuia să vizeze dreptul de proprietate asupra construcției. În lipsa acestui raport juridic, se reține că lipseşte fundamentul în baza căruia reclamanții A. şi B. au promovat acţiunea pentru constatarea superficiei în numele debitorului lor, pârâtul E. Prin urmare, aceștia nu justifică beneficiul pe care l-ar putea obține în urma instituirii unei superficii în patrimoniul debitorului lor, în ce priveşte valorificarea dreptului de gaj general asupra construcţiei pentru recuperarea sumei de bani, stabilită în urma rezoluțiunii antecontractului dintre părţi referitor la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.3.

Ca atare, în condiţiile dispariţiei antecontractului, nu există temei pentru a justifica raportul creditor-debitor cerut pentru acţiunea oblică, în patrimoniul debitorului neaflându-se dreptul pe care creditorul doreşte să îl prezerve.

Prin prisma acestor considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că doar raportul juridic stabilit în temeiul antecontractului dădea posibilitatea reclamanţilor A. şi B. de a solicita superficia în patrimoniul debitorului lor, pentru că în final aceştia s-ar fi bucurat de acel drept pentru că aveau un drept asupra construcţiei în baza acestei convenții, însă, după constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare cumpărare nu mai există niciun fundament juridic al unei asemenea cereri, chiar dacă acţiunea oblică este o acţiune de conservare a dreptului de gaj general.

În aceste condiții, Înalta Curte conchide că împrejurarea conform căreia pârâtul E. nu ar avea posibilitatea de a administra şi de a valorifica apartamentele ce fac parte din corpul de clădire edificat în baza autorizaţiei de construire nr.2129/2005, întrucât pârâtul F. se comportă ca un proprietar, nu este de natură a conduce la admiterea acţiunii oblice formulate de reclamanții A. şi B.

Instanţa de recurs mai observă că, în cauză, reclamanții au afirmat că raţionamentul pentru care au formulat cererea de recunoaştere a dreptului de superficie în favoarea debitorului lor este reprezentat de folosul practic urmărit, și anume posibilitatea valorificării de către E. a dreptului pe care acesta îl are asupra construcţiilor și, pe cale de consecinţă, posibilitatea lui de a-şi îndeplini obligaţia de plată a sumei de 120.000 euro, un argument în acest sens fiind însăşi instituirea dreptului de retenţie asupra apartamentului nr.3 în favoarea lor, până la plata sumei datorate de debitorul lor, până la acel moment aceștia, în calitate de retentori, trebuind a se îngriji de apartament, întrucât, în concret, sunt asimilaţi unui administrator al bunului altuia, fiindu-le aplicabile prin analogie dispoziţiile art.795-799 C.civ., care instituie o seamă de obligaţii în sarcina acestora, menite a asigura conservarea bunului imobil.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține că, potrivit art.2497 C.civ., „Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art.795-799 aplicându-se în mod corespunzător”, iar, conform art.795, respectiv, art.796 alin.1 din același act normativ, „Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite”, „Cel împuternicit cu administrarea simplă este ţinut să culeagă fructele bunurilor şi să exercite drepturile aferente administrării acestora”.

Ca atare, creditorul retentor în favoarea căruia s-a instituit dreptul de retenţie, fiind un simplu detentor precar, trebuie să efectueze toate actele necesare conservării bunului, respectiv actele juridice prin care se urmărește preîntâmpinarea unui drept subiectiv civil, precum şi actele utile pentru ca acesta să poată fi folosit potrivit destinaţiei sale obişnuite, și anume acte materiale care sunt impuse de natura bunului pentru asigurarea folosinței acestuia conform destinației obișnuite.

Or, aceasta presupune ca îndatoririle menționate să fie exercitate de creditorul retentor raportat la situația concretă în care se află părțile, în funcție de particularitățile dreptului de retenție, iar, în speță, se impune a se reține că acest drept a fost stabilit cu referire la imobilul apartament proprietatea pârâtului E. şi a fost instituit asupra construcţiei în starea juridică în care se află în prezent, iar eventuala imposibilitate de acces la imobil, invocată de reclamanții A. şi B., nu constituie în sine un argument pentru instituirea superficiei. Dreptul de retenție, neavând o existență autonomă, depinde de raportul juridic principal, care, în concret, are ca titulari pe reclamanții A. şi B. și pârâtul E., modalitatea de exercitare a acestuia fiind supusă desocotirii acestor părți.

Recurenții-reclamanți au mai invocat, din perspectiva art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., în legătură cu îndeplinirea cerințelor de constatare a dreptului de superficie, aplicarea greșită a art.693 alin.2 și 4 C.civ., arătând că dobândirea dreptului de superficie poate avea loc şi în alt mod prevăzut de lege, nu numai prin act juridic, convenţie sau testament. De asemenea, au susţinut că instanţa de apel nu a analizat în speță dispoziţiile art.693 alin.3 din același act normativ, deşi acestea au fost menţionate în cererea de apel.

În cauză, trebuie reţinut că reclamanţii au indicat, cât priveşte soluţionarea petitului nr.7 al acţiunii, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de superficie asupra terenului de către pârâtul E., aplicarea dispoziţiilor din vechiul Cod civil, incidente prin raportare la momentul edificării construcţiei, iar, ulterior, au pus concluzii, după închiderea dezbaterilor, la data de 30 octombrie 2020, şi în sensul îndeplinirii prevederilor art.693 alin.1 din noul Cod civil. Abia prin notele scrise depuse după acest moment, reclamanţii au arătat că cererea lor „este admisibilă şi prin raportare la art.693 alin.3 C.civ., potrivit cărora superficia se poate înscrie în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia în mod separat către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei”, făcând vorbire de existenţa actului de adjudecare şi de încheierea civilă nr.3578/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016.

Prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut că, şi dacă s-ar reţine incidenţa în speţă a noului Cod civil, cererea lor este admisibilă conform art.693 alin.3, neanalizat de instanţa de fond.

Pârâtul E. a arătat în apel că instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor din noul Cod civil, or, chiar fiind incidente, raportat la data actului de adjudecare, sunt îndeplinite cerinţele art.693 alin.1-3 C.civ. În opinia acestuia, modalităţile de dobândire sunt aceleaşi, respectiv prin act juridic, uzucapiune şi prin lege, iar, în situaţia de faţă, dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic, fie prin autorizaţia de construire, fie prin actul de adjudecare, ambele reprezentând un just titlu în accepțiunea textului ce instituie posibilitatea acordării dreptului de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei.

Înalta Curte consideră, pe de o parte, că, raportat la considerentele deja prezentate referitoare la posibilitatea reclamanților A. şi B. de a formula cererea de faţă pe calea acțiunii oblice, nu se mai impune examinarea pe fond a criticilor vizând îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de superficie în temeiul art.693 C.civ.

Pe de altă parte, reţine că modul în care a fost sesizată instanţa de judecată cu examinarea prevederilor de mai sus nu poate conduce la casarea deciziei recurate, aceasta fiind obligată să soluţioneze pricina cu respectarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, cel al disponibilităţii şi al contradictorialităţii, respectiv, cu regulile incidente în materia căilor de atac, în limitele unei legalei învestiri.

Tot referitor la îndeplinirea condiţiilor de constatare a dreptului de superficie, reclamanții au învederat că instanţa de apel nu oferă o dezlegare completă asupra fondului problemei juridice deduse judecăţii, cu încălcarea art.22 alin.2 C.proc.civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, în sensul că, fiind statuată deja calitatea de proprietar a pârâtului E. cu privire la construcţie, nu s-a procedat și la stabilirea regimului juridic al terenului pe care este edificată construcţia, de vreme ce cele două imobile aparţin unor proprietari diferiţi. De asemenea, aceștia au susținut că instanța de apel a considerat greșit că nu a fost învestită în mod legal cât privește stabilirea regimului juridic al construcţiei.

Analizând această critică, se reține că dispozițiile art.22 alin.2 C.proc.civ. obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Astfel, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, acesta este în drept să ceară părților explicaţii, oral sau în scris, în vederea determinării obiectului cererii de chemare în judecată, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cererile lor, cu respectarea principiului disponibilității, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Art.482 C.proc.civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul ce reglementează exercitarea căii de atac.

În cauză, curtea a examinat criticile reclamanților A. şi B. formulate prin cererea de apel raportat la limitele învestirii și la soluția instanței de fond, critici care au vizat, cu precădere, modalitatea de soluționare a capătului din acțiune privind constatarea unui drept de superficie în favoarea pârâtului E., pentru a stabili dacă sunt îndeplinite cerințele pentru constituirea unui astfel de drept în persoana constructorului imobilului, pârâtul E., pe calea acţiunii oblice.

Faptul că instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe nu înseamnă că sentința pronunțată a fost dată cu încălcarea art.22 alin.2 C.proc.civ., situația premisă de la care pornesc recurenții-reclamanți vizând necercetarea cauzei sub toate aspectele invocate, critică subsumată prevederilor art.488 pct.6 C.proc.civ. De altfel, chiar recurenții-reclamanți au arătat că în speţă situaţia juridică a terenului nu a fost analizată de Curtea de Apel Cluj prin raportare la toate aspectele şi dispoziţiile legale invocate, deşi instanţa de judecată avea obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că prin încheierea civilă nr. 3578/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2016, definitivă, s-a reţinut că bunul cumpărat la licitaţie de către F. a fost terenul, conform menţiunilor procesului verbal de licitaţie imobiliară pe baza căruia a fost întocmit actul de adjudecare şi având în vedere că evaluarea a vizat doar terenul, astfel încât acest pârât se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012, în dosarul de executare nr. x/2011, doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l deţine asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor. A apreciat, astfel, că această hotărâre are putere de lucru judecat şi nu poate fi contrazisă, opinând că nu pot fi analizate motivele de apel prin care pârâţii F. şi G. ar pretinde un drept de proprietate asupra construcţiilor dobândit prin actul de adjudecare.

De asemenea, curtea a considerat că situaţia construcţiei nu poate fi stabilită în prezentul litigiu deoarece instanţa de judecată a fost învestită doar limitat, cu petitele ce au fost analizate, iar cercetarea reclamanţilor nu poate conduce la lămurirea acestei chestiuni.

Aceste argumente au fundamentat hotărârea recurată, instanța de apel constatând că, „pe fond, solicitarea superficiei este nefondată”, sens în care nu sunt incidente dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art.496 C.proc.civ. cu referire la art.488 alin.1 pct.6 și 8 din același act normativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. şi B.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul E., prin raportare la dispozițiile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte reține că recurentul a invocat aplicarea greşită a art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., nerespectarea art.13 C.proc.civ. cu referire art.254 şi art.249 din același act normativ, şi încălcarea deciziei ICCJ nr.9/2020.

În acest context, pârâtul a arătat că instanța de apel a respins solicitarea privind administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor F. şi G. şi cercetarea la faţa locului pe motiv că cererea trebuie să fie însoţită de teza probatorie în vederea aprecierii utilităţii, pertinenţei, legalităţii probelor, respectiv că probele solicitate nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată. Or, conform art.470 alin.1 lit.d C.proc.civ., este necesar ca probele să fie indicate prin cererea de apel, sub sancţiunea decăderii, însă nicăieri nu se specifică faptul că trebuie precizată teza probatorie odată cu cererea de apel. De altfel, nici dispozițiile art.254 alin.1 ori ale art.249 C.proc.civ. nu prevăd vreo sancţiune pentru neindicarea tezei probatorii pentru probele solicitate, în scris, prin cererea de apel. Mai mult, prin decizia ICCJ nr.9/2020 s-a statuat că în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea. Drept consecinţă, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare consacrat de prevederile art.13 alin.1 şi 3 C.proc.civ.

A mai susținut pârâtul că instanţa de apel a respins cererea în probaţiune fără însă a analiza temeinicia acesteia, respectiv dacă probele solicitate sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei. În consecință, faţă de această împrejurare, apreciază că în mod evident hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art.22 alin.2 C.proc.civ., ceea ce conduce implicit la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art.21 alin.3 din Constituţia României şi art.6 alin.1 CEDO.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că pârâtul E. nu a formulat apărări în fața instanței de fond prin depunerea vreunei întâmpinări în combaterea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, reține că, prin sentința civilă nr.597 din 26.11.2020, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr.117/2007 încheiat de reclamanţii cu pârâtul E., privitor la apartamentul nr.3 situat în Cluj-Napoca, a obligat pârâtul E. la plata către reclamanţi a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, cu instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului de mai sus, în favoarea reclamanţilor, până la plata sumei de 120.000 euro, respingând restul petitelor.

Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din 17,06.2021, pârâtul E., prin reprezentant, a învederat că prin cererea de apel a formulat o cerere în probaţiune, sens în care solicită deplasarea la faţa locului şi încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor F. şi G.

La întrebarea instanţei, a arătat că, deşi nu a invocat în scris teza probatorie, apreciază că probele sunt utile, pertinente, astfel că nu sunt motive întemeiate care să conducă la respingerea acestora, ţinând cont şi de efectul devolutiv al apelului, implicit de faptul că până la primul termen de judecată pot fi invocate probe.

Curtea, raportat la dispoziţiile art.470 C.proc.civ., a respins cererea în probaţiune, întrucât aceasta trebuie să fie însoţită de teza probatorie în vederea aprecierii utilităţii, pertinenţei, legalităţii etc. probelor, constatând, totodată, că proba ce se solicită a fi încuviinţată nu face parte din categoria probelor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată.

Prin cererea de apel pârâtul E. a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor F. şi G., cercetarea la faţa locului şi orice altă probă care o să reiasă din dezbateri.

Potrivit art.194 lit.e C.proc.civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde „arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere”.

Dispoziţiile art.249 C.proc.civ. prevăd că „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

Articolul 254 alin.1 C.proc.civ. statuează că „Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege”. Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin.1 nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: ... 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; ... 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii”.

Conform art.470 alin.1 C.proc.civ., „cererea de apel va cuprinde: ... d) probele invocate în susţinerea apelului”, cerință prevăzută sub sancţiunea decăderii potrivit art.470 alin.3 din acelaşi act normativ.

În aplicarea regulii tantum devolutum quantum indicatum, instituită de dispoziţiile art.478 alin.1 C.proc.civ., legea stabileşte că în faţa instanţei de apel părţile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, acestea putând viza doar aspecte ce ţin de judecata în primă instanţă şi de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta. Probele care se propun în plus faţă de cele administrate la instanţa de fond trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere de acea instanţă. Legea îngăduie ca instanţa de apel să încuviinţeze şi administreze probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, dar, desigur, în legătură cu aspecte ce pot fi dezbătute în instanţa de apel.

Din examinarea textelor de lege sus citate rezultă că dovezile pe care se sprijină orice cerere dedusă judecății trebuie arătate în cuprinsul acesteia, nefiind suficientă enumerarea mijloacelor de probă prevăzute de lege, întrucât propunerea lor se subsumează dovedirii împrejurărilor de fapt și de drept ce se cer a fi examinate. Astfel, în măsura în care se solicită proba cu înscrisuri, devin aplicabile dispozițiile art.149 și 150 C.proc.civ., în cazul probei cu interogatoriu se impune formularea unei solicitări privind înfățișarea în persoană dacă se urmăreşte administrarea acestuia unei persoane fizice, etc., ceea ce presupune arătarea tezei probatorii pentru ca instanța de judecată să poată aprecia asupra utilității, pertinenței și necesității probei propuse spre administrare.

Or, reține Înalta Curte, simpla mențiune, în cazul de față, în cuprinsul cererii de apel, privind propunerea de probe, nu satisface cerințele legii, pârâtul E. neformulând apărări în faza procesuală anterioară, iar apelul său a vizat soluționarea petitului nr.7, respectiv, constatarea unui drept de superficie în persoana sa pe calea acțiunii oblice, cerere promovată de reclamanți şi respinsă, așadar calea de atac exercitată nu s-a raportat la vreo măsură dispusă la fond în contradictoriu cu persoana sa.

În acest context, greșit consideră recurentul E. că în speță sunt incidente dispozițiile art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art.470 din același act normativ, în sensul respingerii cererii de probatorii formulate prin cererea de apel. Pentru a putea aprecia asupra utilităţii, pertinenţei, legalităţii etc. probelor, instanța de judecată avea a examina anterior teza probatorie propusă raportat la ceea ce s-a dedus judecății în apel potrivit principiului instituit de dispozițiile art.478 C.proc.civ.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod corect curtea a constatat, raportat la prevederile art.254 alin.2 C.proc.civ. anterior citate, că probele solicitate în faza procesuală a apelului nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute după epuizarea etapei scrise a procesului, până la primul termen de judecată.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte, în vederea asigurării dreptului la apărare, potrivit art.13 alin.3 C.proc.civ., părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului, acestea putând să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Însă, norma de drept invocată de pârâtul E. nu înlătură obligația acestei părți de a propune probe în condițiile legii, după cum nu atrage nici aplicarea de plano a art.22 C.proc.civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului. Aceasta, deoarece, în aprecierea acestei îndatoriri, cu referire și la dispozițiile art.10 alin.1 C.proc.civ., potrivit cărora părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi apărările, judecătorul nu trebuie să se substituie lor, să suplinească pasivitatea celor care pretind sau se apără.

În consecință, date fiind cele de mai sus, Înalta Curte consideră că au fost respectate de către instanța de apel dispozițiile ce reglementează dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Cu referire la decizia nr.9/2020 pronunțată în examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.470, art.478 alin.2 şi a art.479 alin.2 C.proc.civ., prin raportare la art.254 alin.1 şi 2 din același act normativ, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.

Situația premisă din speță nu impune aplicarea considerentelor obligatorii ale deciziei de mai sus, instanța de apel respingând cererea de probatorii întrucât nu a fost însoţită de teza probatorie pentru a putea aprecia asupra utilităţii, pertinenţei, legalităţii etc. probelor, precum și pentru că probele ce se solicită a fi încuviinţate nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată. Curtea nu a considerat că nu poate administra probe noi, pentru că acestea nu au fost solicitate în faţa primei instanţe, ci doar că probele nu au fost propuse în condiţii procedurale pentru ca instanţa de apel să aprecieze dacă sunt necesare soluţionării cauzei.

Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art.488 pct.5 C.proc.civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a art.693 C.civ., fiind nelegal respinsă cererea de constatare a dreptului său de superficie asupra terenului în suprafaţă de 1.300 mp. În speță, s-a reţinut greșit că nu se regăsește situaţia prevăzută de alin.2 şi 4 al art.693 C.civ., mai mult curtea nu a examinat dispozițiile alin.3 al textului de lege invocat. A arătat că a formulat cerere de apel pentru ca instanţa să recunoască dreptul de superficie în persoana acestuia, fiind îndeplinite condiţiile în materie de superficie, însă curtea nu a ținut cont de demersul juridic şi de interesul direct al părţii pârâte, precum și că, dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel, dreptul de retenţie instituit ar rămâne lipsit de conţinut fără un drept de superficie.

Critica nu este fondată.

Cu prioritate, trebuie reținut că instanța de fond, examinând petitul nr.7, a constatat că, în urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privinţa obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.3, deci nu mai pot formula cereri pe cale oblică în numele pârâtului E. cu privire la acest imobil. A mai reținut că, de altfel, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art.693 alin.2 C.civ., respectiv că, în cauză, nu se regăsește situaţia prevăzută de art.693 alin.4 din același act normativ, în care s-a construit pe terenul altuia, întrucât la momentul construirii pârâtul E. era proprietar asupra terenului.

Instanța de apel, în analiza apelului formulat de pârâtul E., în lipsa unei cererii formulate de acesta cât privește constatarea dreptului de superficie asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile proprietatea sa, a validat soluția primei instanțe, reluând argumentele cât privește incidența art.693 alin.2 și 4 C.civ.. A mai reținut că „autorizaţia de construire în sine nu este act juridic de dobândirea a dreptului de proprietate asupra construcţiei în înţelesul prevăzut de art.693 alin.2 C.civ., dat fiind că apelantul era proprietarul terenului la momentul edificării construcţiei”, precum și faptul că „actul de adjudecare nu transferă dreptul de folosinţă asupra terenului pentru utilizarea construcţiei pentru că statuează doar asupra drepturilor adjudecatarului asupra terenului, astfel că pentru acel drept de folosinţă este necesar un petit formulat corespunzător în faţa instanţei sau de un act juridic încheiat între toate părţile implicate care să stabilească eventualele drepturi ale apelantului asupra construcţiei şi terenului”.

Față de considerentele expuse de instanța de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor necesare pentru stabilirea unui drept de superficie, examinate în persoana titularului dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea pârâților F. şi G. chiar și în lipsa învestirii legale a instanței de judecată în acest sens (împrejurare necontestată în cauză), Înalta Curte constată că, potrivit art.693 alin.2-4 C.civ., „(2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea”.

Prin urmare, raportat la textul art.693 C.civ., existența unei suprapuneri a două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiilor, care aparține pârâtului E., şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii şi care aparţine altei persoane decât constructorul, pârâţii F. şi G., nu justifică existența unui caz de superficie în forma sa deplină, dobândirea ori constituirea dreptului operând doar în condițiile legii, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.693 alin.2 C.civ., ceea ce nu s-a probat în speță, ori potrivit cazurilor speciale de constituire, reglementate de art.693 alin.3 și 4 din același act normativ.

Înalta Curte reține că nu s-a dovedit în cauză că dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic, autorizaţia de construire ori actul de adjudecare neconstituind un just titlu/alt mod prevăzut de lege, în accepțiunea art.693 alin.2 C.civ. Chiar dacă construcţiile erau edificate la momentul dobândirii terenului de către pârâții F. şi G., dreptul de superficie nu a operat automat în favoarea pârâtului E., astfel cum a susținut recurentul.

Pe de altă parte, în situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului, potrivit art.693 alin.4 C.civ., or, așa cum s-a reținut de către instanța de apel, la momentul edificării construcției titularul dreptului de proprietate asupra terenului era pârâtul E., în favoarea căruia se solicită instituirea unui drept de superficie. În plus, nici nu rezultă că părţile au tranşat regimul juridic al construcţiei din perspectiva instituţiei accesiunii imobiliare, în cadrul căreia proprietarii terenului ar avea posibilitatea să declare că renunţă la invocarea dreptului de accesiune.

Față de cele deja prezentate, nu se poate reține că în cauză dreptul de superficie a luat naştere la data de 19.07.2012, când pârâtul F. a cumpărat la licitaţie publică respectivul teren în dosarul execuțional nr. x/2011, în care ulterior, la data de 03.09.2012, a fost emis actul de adjudecare.

Mai trebuie reținut că susținerea pârâtului E. din apel a avut în vedere faptul că dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic, fie prin autorizaţia de construire, fie prin actul de adjudecare, ambele reprezentând, în opinia acestuia, un just titlu în accepțiunea dreptului de folosinţă, respectiv, că sunt incidente, raportat la data actului de adjudecare, dispozițiile art.693 alin.1-3 C.civ.

Or, instanța de apel s-a raportat la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, astfel că în mod corect a analizat aplicarea art.693 alin.2 și 4 C.civ.

Chiar verificând incidența în cauză a dispozițiilor art.693 alin.3 C.civ., cât privește cazurilor speciale de constituire Înalta Curte observă că superficia se poate înscrie în cartea funciară în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei, precum și atunci când proprietarul întregului fond a transmis, în temeiul unui act juridic, în mod separat, către două persoane, terenul şi construcţia, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.

Ca atare, aceste două prezumții absolute de constituire a dreptului de superficie nu sunt incidente în cazul de față.

Deși nu s-a contestat în concret aplicarea dispozițiilor noului Cod civil în cauză, Înalta Curte mai reține că, raportat la reglementările anterioare intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, 01.10.2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat asupra existenţei unor cazuri limitate în care se poate constata existenţa dreptului de superficie.

Astfel, în cauza Bock şi Palade împotriva României, paragraful 63, instanţa europeană a constatat că „în temeiul jurisprudenţei tribunalelor interne, dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripţia achizitivă, din legat sau din acordul părţilor. Simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna credinţă, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului (paragrafele 32-33 de mai sus), în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate anterior”.

În speță, recurentul-pârât a mai arătat că interesul în formularea prezentului recurs este reprezentat tocmai de recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea sa, acesta constituind singura modalitate de a uza de dreptul său de proprietate, respectiv de a avea acces la apartamentul nr.3 şi, implicit, de a avea posibilitatea de a-l administra, în contextul în care prima instanţă a instituit un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor A. şi B., până la plata integrală a sumei de 120.000 euro, drept care oferă îndrituirea acestor reclamanţi de a nu preda locuința pârâtului E.. A apreciat că recunoaşterea dreptului de superficie în favoarea sa este indispensabilă, având în vedere necesitatea accesului la construcţiile proprietatea acestuia şi buna lor funcţionare, în caz contrar fiind încălcat dreptul său de proprietate asupra imobilului clădire, prevăzut de art.555 C.civ., garantat prin Constituţia României, art.44.

Înalta Curte apreciază că în lipsa învestirii instanței de judecată cu o cerere referitoare la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, pârâtul E. nu se poate prevala de dispozițiile art.555 C.civ., prin urmare nu se impune examinarea acestora din perspectiva art.488 pct.8 C.proc.civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art.496 C.proc.civ. cu referire la art.488 alin.1 pct.5 și 8 din același act normativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr.165/A/2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă.