Conviction for driving under influence of cocaine upheld; mere presence of psychoactive substance establishes offense without clinical impairment

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Conducerea unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive. Tipicitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra siguranţei publice. Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

C. pen., art. 336 alin. (2)

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Tipicitatea obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită ori de câte ori în organismul unei persoane au fost introduse substanţe care produc efecte psihoactive, indiferent de cantitatea de substanţă consumată sau de concentraţia de substanţă identificată în probele sale biologice şi indiferent dacă modificările fizice, psihice ori comportamentale ale persoanei sunt sau nu sunt perceptibile.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 63/RC din 22 februarie 2022

Prin sentinţa penală nr. x din 21 aprilie 2021 pronunțată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/325/2020, în temeiul art. 336 alin. (2) C.pen., printre altele, a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive.

În temeiul art. 67 C.pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) C.pen. pe o durată de 3 ani, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C.pen.. Exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara și inculpatul A.

Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul nelegalităţii, generată de omisiunea deducerii perioadei reţinerii din data de 20 februarie 2015, şi al netemeiniciei, considerând că pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea de ucidere din culpă este nejustificat de blândă prin raportare la circumstanţele de comitere a faptei şi la natura acesteia.

La rândul său, inculpatul A a susţinut, în esenţă, că probele legal administrate în cauză nu relevă faptul că s-ar fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive care să îi fi alterat sau modificat abilităţile necesare conducerii autoturismului, aşa cum impun dispoziţiile art. 336 alin. (2) C.pen., motiv pentru care a solicitat achitarea sa sub aspectul acestei infracţiuni, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (deoarece nu s-a aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive), iar, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., având în vedere că nu sunt probe certe cu privire la vinovăţia sa.

Prin decizia penală nr. x din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., printre altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi de inculpatul A împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost desfiinţată, iar, în rejudecare, în baza art. 72 C.pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din data de 20 februarie 2015, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Pentru a decide astfel, efectuând propria analiză a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată, şi din care rezultă, printre altele, vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influența unor substanțe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) C.pen..

S-a subliniat că vinovăţia inculpatului A cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C.pen. rezultă din probele administrate în cursul procesului penal, respectiv buletinul de analiză toxicologică nr. x, care a relevat existenţa în sângele acestuia atât a cocainei, cât şi a doi metaboliţi ai acestei substanţe, respectiv Benzoilecgonima şi Ecgoninmetilester, precum şi raportul de expertiză medico-legală toxicologică nr. x, probe care au fost avizate de Comisia de Avizare și Control al actelor Medico-legale constituită în cadrul I.M.L. Timișoara şi de Comisia Superioară Medico Legală.

S-a mai arătat că nu poate fi reţinută în beneficiul inculpatului şi nu poate determina exonerarea sa de răspundere penală concluzia examenului clinic nr. x din 17 februarie 2019, care a relevat păstrarea capacităţilor de percepţie spaţio-temporală, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C.pen., simpla prezenţă a substanţei psihoactive în corpul conducătorului de vehicul este suficientă pentru ca fapta să fie tipică, indiferent de forma de consum şi de cantitatea introdusă în organism.

Referitor la acest aspect, s-a menţionat că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanță cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfășurarea în siguranță a unor activități care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, și cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanțe stupefiante, psihotrope sau al altor substanțe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice și comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operațiunile având ca obiect astfel de substanțe sunt total sau preponderent restricționate.

S-a mai subliniat că o persoană se află sub influența substanțelor psihoactive, în sensul dispozițiilor art. 336 alin. (2) C.pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse - prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod - substanțe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanță consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârșirii acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii analizate.

Deopotrivă, s-a arătat că persoana care a consumat astfel de substanțe se află sub influența lor chiar și atunci când modificările aduse funcțiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau ușor identificabile. Aceasta deoarece rațiunea incriminării este aceea a protejării siguranței circulației pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influența unor substanțe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanțelor psihoactive.

Prin urmare, starea de pericol pentru relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice ia naștere ca urmare a simplei acțiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanțe cu efect psihoactiv, deoarece funcțiile cognitive, inclusiv atenția și capacitatea de reacție ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanțe psihoactive, chiar și atunci când înrâurirea respectivelor substanțe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, ușor perceptibile. Aceasta înseamnă că, indiferent de concentrația de substanță identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acțiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanțe psihoactive creează o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) C.pen. și justifică, astfel, sancționarea faptei prin mijloace penale, sens în care a fost invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, şi nr. 101 din 28 februarie 2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019), precum şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, privind sintagma „sub influenţa unor substanțe psihoactive“ utilizată în dispozițiile art. 336 alin. (2) C.pen.

Apelul parchetului a fost considerat, însă, întemeiat în ceea ce priveşte omisiunea deducerii, din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A, a perioadei reţinerii din data de 20 februarie 2015, avându-se în vedere, în acest sens, prevederile art. 72 alin. (1) C.pen..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive.

În acest sens, s-a învederat că prevederile art. 336 alin. (2) C.pen. sunt incidente doar în cazul persoanelor aflate sub influenţa substanţelor psihoactive stabilite ca atare prin lege (Legea nr. 194/2011), astfel cum impun dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 187/2012, nu şi în situaţia persoanelor în ale căror probe biologice sunt depistate alte categorii de substanţe, precum cele psihotrope sau stupefiante, aşa cum este cazul în speţă.

Astfel, s-a arătat că în probele de sânge recoltate de la inculpatul A a fost identificată cocaină, care este o substanţă stupefiantă menţionată în Tabelul I anexă la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante şi care nu face parte din categoriile de substanţe psihoactive prevăzute de Legea nr. 194/2011.

Mai mult, s-a subliniat că în norma de incriminare legiuitorul a stabilit că faptuitorul trebuie să se afle „sub influenţa” unor substanţe psihoactive, expresie ce vizează doar cazurile în care abilităţile persoanei, care a consumat astfel de substanţe, de a conduce un autovehicul sunt afectate, modificate sau schimbate, în baza unei simptomatologii clinice. Or, probele administrate în cauză (rezultatul testării efectuate cu aparatul Drug Wipe, fişa de examen clinic nr. x/17.02.2019 eliberată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi nota de consultanţă medico-legală întocmită, pe cale extrajudiciară, de expert dr. x) au relevat faptul că, din punct de vedere clinic, inculpatul nu s-a aflat sub influenţa unor substanţe capabile să îi afecteze capacitatea de a conduce autovehicule în condiţii de siguranţă, neavând alterate sau modificate abilităţile necesare în acest sens.

Ca urmare, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel şi, în rejudecare, achitarea inculpatului sub aspectul infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, întrucât fapta comisă de acesta nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în dosarul nr. x/325/2020, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A ca fiind nefondat, pentru motivele arătate în continuare.

Recurentul inculpat A a invocat cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C.pen. întrucât lipseşte situaţia premisă, constând în preexistenţa stării în care trebuie să se afle subiectul activ, şi anume sub influenţa unor substanţe psihoactive în accepţiunea Legii nr. 194/2011 care să îi afecteze capacitatea de a conduce autovehicule. În acest sens, a învederat că în probele biologice ce i-au fost recoltate a fost identificată o cantitate infimă de cocaină, substanţă care nu face parte din categoria celor la care se referă Legea nr. 194/2011, aşa cum impun dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 187/2012, ci este reglementată distinct (prin Legea nr. 339/2005) şi care, potrivit probatoriului administrat, nu i-a afectat capacitatea de a conduce autovehiculul în condiţii de siguranţă, astfel încât nu se poate susţine că, la momentul săvârşirii faptei, s-ar fi aflat „sub influenţa” unor substanţe psihoactive.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A pentru aceea că, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, în timp ce conducea, fiind sub influența unor substanțe psihoactive (cocaină), autoturismul marca X cu numărul de înmatriculare X pe trotuarul de pe str. Muncilor din localitatea Giroc, judeţul Timiș, în dreptul imobilului cu numărul x, efectuând manevra de mers înapoi fără să se asigure, încălcând, aşadar, dispozițiile art. 54 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a surprins-o şi accidentat-o pe persoana vătămată B, care se afla pe trotuar în calitate de pieton, iar, în urma accidentului, a rezultat vătămarea corporală a victimei care, ulterior (la 20 februarie 2019), a decedat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara. Instanţele de fond şi apel au apreciat că faptele descrise anterior există şi se circumscriu, printre altele, a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive prevăzute de art. 336 alin. (2) C.pen.

Potrivit art. 336 alin. (2) C.pen., constituie infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive.

Prin urmare, pentru reţinerea infracţiunii reglementată de art. 336 alin. (2) C.pen. este necesară îndeplinirea unei cerinţe esenţiale preexistente, şi anume ca, la momentul săvârşirii faptei, subiectul activ să se fi aflat „sub influenţa unor substanţe psihoactive”, condiţie a cărei existenţă a fost contestată de recurent.

În ceea ce priveşte această infracţiune, în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, s-a arătat că „diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei «substanţe psihoactive» - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Prin decizia nr. 48 din 09 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 14 iulie 2021, s-a stabilit că „folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare”.

În considerentele acestei decizii, s-a menţionat că „sintagma «substanţe psihoactive» este definită prin art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în cuprinsul căruia se arată că: «Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.» Aceste substanţe sunt cele prevăzute în anexele la Legea nr. 339/2005, care cuprind, în primul rând, substanţele denumite în mod «tradiţional» droguri (adică substanţe stupefiante sau psihotrope) prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte (art. 3 din Legea nr. 339/2005) şi care se regăsesc şi în Legea nr. 143/2000 (art. 1) iar, în al doilea rând, plantele şi substanţele aflate sub control naţional - termen desemnând plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele legii [art. 2 lit. d1) şi art. 8 din Legea nr. 339/2005]. În această a doua categorie intră şi substanţele la care se referă Legea nr. 194/2011, dar numai în măsura în care se stabileşte caracterul lor de substitut, conform procedurii stabilite (în acest caz, conform art. 9 din Legea nr. 194/2011, tot Ministerul Sănătăţii face demersurile necesare pentru ca substanţa respectivă să fie trecută atât în anexele de la Legea nr. 339/2005, cât şi în cele de la Legea nr. 143/2000).

Regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope este reglementat prin Legea nr. 339/2005, art. 2 lit. c)) şi d) din lege definind aceste substanţe.

Art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, prevede că legea stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri defineşte, la art. 1 lit. b)), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I - III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c)) şi d) ale aceluiaşi art. 1 că drogurile de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III.

Prin urmare, ... folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011.”

Rezultă, aşadar, contrar celor susţinute de recurentul A, că substanţa identificată în probele de sânge ce i-au fost recoltate, respectiv cocaina, care este reglementată prin Legea nr. 339/2005 (fiind enumerată în Tabelul II ca substanţă stupefiantă), dar şi prin Legea nr. 143/2000 (fiind enumerată în Tabelul II ca drog de mare risc), întrucât are aptitudinea de a produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori crearea unei stări de dependenţă fizică sau psihică, face parte din categoria „substanţelor psihoactive” la care se referă norma ce reglementează infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C.pen.

În ceea ce priveşte sintagma „sub influenţa” regăsită în textul de lege menţionat, se constată că, deşi aceasta nu a fost definită de legiuitor, Curtea Constituţională a apreciat că o asemenea omisiune nu încalcă principiul legalităţii incriminării.

Sub acest aspect, în considerentele deciziei nr. 138 din 14 martie 2017, instanţa de contencios constituţional a constatat că „incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că, aşa cum se arată în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin «efecte psihoactive» se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive” (paragraful 18).

Totodată, a reţinut că „pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului”.

Deopotrivă, a mai constatat că, „având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală licită a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18)”.

Curtea Constituţională şi-a menţinut acest punct de vedere şi cu prilejul pronunţării deciziei nr. 101 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019.

Aşadar, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, întrucât consumul substanţelor stupefiante este susceptibil, prin el însuşi, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e din Legea nr. 194/2011, pe cale de consecinţă, simpla introducere în organism a unor astfel de substanţe, independent de modalitatea în care a avut loc consumul ori de concentraţia/cantitatea acestora, generează modificări ale sistemului nervos central şi are înrâurire asupra funcţiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive.

În sensul celor mai sus expuse, este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în care s-a concluzionat că persoana se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, în accepţiunea dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C.pen., ori de câte ori în organismul acesteia au fost introduse substanţe care produc efecte psihoactive, indiferent de cantitatea de substanţă consumată sau de concentraţia de substanţă identificată în probele sale biologice şi indiferent dacă modificările fizice, psihice ori comportamentale ale persoanei sunt sau nu sunt perceptibile, întrucât legiuitorul prezumă că orice substanţă psihoactivă introdusă în organism generează modificări ale sistemul nervos central şi ale funcţiilor cognitive incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere (decizia nr. 365/RC din 16 octombrie 2020).

Prin urmare, atâta timp cât instanţele de fond şi apel au reţinut, cu titlu definitiv, că probele administrate în cauză au relevat existenţa în sângele recurentului A, la momentul săvârşirii faptei, atât a cocainei, cât şi a doi metaboliţi ai acestei substanţe, respectiv Benzoilecgonima şi Ecgoninmetilester, iar consumul acestei substanţe produce întotdeauna modificări fizice, psihice și comportamentale de diverse grade, care sunt incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, se constată că, în speţă, este îndeplinită cerinţa esenţială preexistentă ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, criticile sale referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii reglementate de art. 336 alin. (2) C.pen. nefiind întemeiate.

Faţă de considerentele anterior expuse, având în vedere că nu au fost constatate nelegalităţi care să poată fi remediate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.,a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în dosarul nr. x/325/2020.