Limits of cassation review: exclusion of factual re-evaluation of causality in negligent homicide and inapplicability of sentence reduction for partial admission of guilt.

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 12 din 13 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 196 alin. (1-4) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 1 lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 lit. b) din C. pen. s-au contopit cele patru pedepse stabilite în pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 2 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse respectiv 10 luni, rezultând pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 3 ani aplicată inculpatului A. perioada reţinerii, a arestului la domiciliu şi a arestării preventive, începând cu data de: 26.12.2017 - 03.03.2018.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) lit. a)-e) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Sălaj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele obligaţii:

a) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei comunei Chieşd sau în cadrul bisericii locale conform cultului, pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare, în condiţiile art. 57 rap. la art. 52 din Legea nr. 253/2013.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) din C. pen. se comunică Serviciului de Probaţiune Sălaj.

În baza art. 94 alin. (2) din C. pen., supravegherea executării obligaţiei prevăzute în art. 93 alin. (3) din C. pen. se face de Serviciul de Probaţiune Sălaj.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care va mai comite infracţiuni, nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

S-au admis, în parte, acţiunile civile exercitate în cadrul procesului penal de persoanele vătămate constituite părţi civile B. (tatăl victimei), C. (mama victimei), D. (sora victimei), E. (fratele victimei) şi D. (bunica victimei).

S-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de persoana vătămată constituită parte civilă F.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 19 şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1371, art. 1385, art. 1391 din C. civ. a fost obligată partea responsabilă civilmente, asigurătorul de răspundere civilă SC G. SA la plata a următoarelor sume raportat la procentul de culpă reţinut în sarcina inculpatului în ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă, respectiv 50%:

- părţii civile B. (tatăl victimei): suma de 80.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale;

- părţii civile C. (mama victimei): suma de 80.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale;

- părţii civile D. (sora victimei): suma de 80.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale;

- părţii civile E. (fratele victimei): suma de 80.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale;

- părţii civile D. (bunica victimei): suma de 50.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale; şi respectiv suma de 21.500 RON reprezentând daune materiale constând în cheltuieli de înmormântare;

- părţii civile F. suma de 15.000 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale; şi respectiv suma de 8.868,45 RON reprezentând daune materiale.

S-a respins acţiunea civilă formulată de parte civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău cu privire la suma de 306,98 RON cu titlu de daune materiale, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii legale penalizatoare de la data acordării serviciilor medicale şi până la data plăţii efective, sumă ce reprezintă cheltuieli de spitalizare acordate numitului H.

În baza art. 272 din C. proc. pen., s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Sălaj a sumei de 500 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., avocat I., conform împuternicirii nr. 41 din 10.03.2021.

În temeiul art. 272 şi art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa a obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 6000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 3000 RON aferentă urmăririi penale, suma de 3000 RON pentru faza de judecată.

Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei, inculpatul A., părţile civile F., B., D., C., E., precum şi de partea responsabilă civilmente G. SA.

Prin Decizia penală nr. 456/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei, părţile civile B., C., D., E. şi D., precum şi de partea responsabilă civilmente G. S.A împotriva Sentinţei penale nr. 12/13 ianuarie 2022 pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei, s-a desfiinţat numai cu privire la pedepsele aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă, cu privire la pedeapsa rezultantă şi modalitatea de individualizare a executării ei, cu privire la cuantumul daunelor morale la care a fost obligată apelanta-parte responsabilă civilmente faţă de părţile civile B., J., D., E. şi D. şi rejudecând, în aceste limite,

S-a majorat pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare aplicată inculpatului A., pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., la 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a majorat pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 196 alin. (1) - (4) din C. pen., la 1 an închisoare.

S-au menţinut pedepsele de 1 an şi 1 lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) din C. pen., şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare, 1 an închisoare, 1 an şi 1 lună închisoare şi 1 an închisoare, s-a stabilit pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat sporul de 1/3 din celelalte trei pedepse, în final, rezultând pedeapsa de 4 ani, 6 luni şi 10 zile închisoare.

S-a dedus din pedeapsa rezultantă perioada reţinerii, arestului la domiciliu şi a arestării preventive în perioada 26 decembrie 2017 - 4 martie 2018.

S-a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată partea responsabile civilmente G. SA către partea civilă B. de la suma de 80.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, la 60.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii.

S-a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată partea responsabile civilmente G. SA către partea civilă C. de la suma de 80.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, la 60.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii.

S-a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată partea responsabile civilmente G. SA către partea civilă D. de la suma de 80.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, la 30.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii.

S-a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată partea responsabile civilmente G. SA către partea civilă E. de la suma de 80.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, la 30.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii.

S-a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată partea responsabile civilmente G. SA către partea civilă D. de la suma de 50.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, la 20.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii.

În baza art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpatul A. şi partea civilă F. împotriva Sentinţei penale nr. 12/13 ianuarie 2022 pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei.

S-au menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate în măsura în care nu contravin prezentei decizii penale.

În baza art. 275 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. şi partea civilă F. la plata sumei de 200 de RON, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar restul cheltuielilor au rămas în sarcina statutului.

Prin încheierea penală din data de 6 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în temeiul art. 278 din C. proc. pen., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul considerentelor şi dispozitivului Deciziei penale nr. 456/A/2022 a Curţii de Apel Cluj, în sensul că va rămâne doar dispoziţia corectă, respectiv "Deduce din pedeapsa rezultantă perioada reţinerii, arestului la domiciliu şi a arestării preventive în perioada 26 decembrie 2017 - 3 martie 2018 inclusiv", urmând a fi eliminată dispoziţia eronată, respectiv "Deduce din pedeapsa rezultantă perioada reţinerii, arestului la domiciliu şi a arestării preventive în perioada 26 decembrie 2017 - 4 martie 2018".

În esenţă, s-a reţinut că, inculpatul A., la data de 26 decembrie 2017, în timp ce se deplasa dinspre localitatea Sâg înspre localitatea Fizeş, la volanul autoturismului marca x, cu numerele de înregistrare x, cu o viteză de 60 Km/hm pe un tronson de drum unde limita de viteză este de 50 Km/h, fără să deţină permis de conducere şi fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, i-a acroşat pe numiţii K., H., L. şi F., care se deplasau în aceeaşi direcţie, pe partea dreaptă a părţii carosabile/acostament, în urma accidentului rezultând decesul victimei K. şi rănirea persoanei vătămate F., care a avut nevoie de 16-18 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A., prin avocat, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale şi, în principal, să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., (pentru infracţiunile de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă), iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., făcând o prezentare a situaţiei de fapt reţinută prin rechizitoriu şi a probatoriului administrat, recurentul a arătat că deşi, a recunoscut infracţiunile prev. de art. 335 alin. (1) şi art. 336 alin. (1) din C. pen., consumul băuturilor alcoolice nu s-a interpus pe linie cauzală, în producerea rezultatului prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen. şi 196 alin. (1) şi (4) din C. pen., sens în care a susţinut că accidentul nu putea fi evitat nici dacă nu ar fi consumat băuturi alcoolice.

În acest sens, apărarea a susţinut că inculpatul a circulat pe drumul public, a acroşat persoana vătămată M., după care, a accelerat ca urmare a faptului că s-a speriat, iar mai apoi a tras tare de volan şi s-a răsturnat de pe partea carosabilă.

De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere că inculpatul, conform declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, a avut pornite farurile, context în care nu se poate reţine ca factor culpabil la producerea accidentului nici starea de ebrietate în care acesta se afla şi nici faptul că nu avea luminile pornite la autoturism, aspecte puse în evidenţă fără putinţă de tăgadă de probatoriul administrat, astfel cum au fost expuse în scris.

Astfel, s-a arătat că în cadrul concluziilor raportului de expertiză din data de 12 februarie 2018 s-a menţionat faptul că "accidentul s-a produs atât din cauza deplasării pe partea dreaptă a părţii carosabile a numiţilor M., N. şi F. cât şi datorită deplasării inc. A. cu o viteză superioară limitei admise pe acel sector de drum".

În concret, apărarea a susţinut că, inculpatul, la momentul impactului, a circulat cu aprox. 60 de km/h, iar limita sectorului de drum este de 50 de km/h.

Un alt aspect important este dat de faptul că, în cadrul suplimentului la raportul de expertiză, din data de 5 decembrie 2018, s-a arătat, la fila x/14, faptul că "nu se poate stabili dacă în condiţiile deplasării cu o viteză de 50 km/h, numitul A. putea sau nu evita, în condiţiile date, producerea accidentului, respectiv dacă, în funcţie de alterarea întârzierilor voluntare, putea sau nu opri autoturismul până la locul impactului".

Unanim, s-a acceptat în cadrul tuturor concluziilor emise în cadrul lucrărilor de specialitate (raport sau suplimente la raport) faptul că starea de pericol a fost creată de către persoanele vătămate care au circulat pe partea carosabilă. Aşadar, acesta reprezintă momentul de la care inculpatul A. trebuia şi putea să ia toate măsurile pentru evitarea accidentului (or, aşa cum s-a arătat, accidentul nu putea fi evitat nici în condiţiile în care viteza inculpatului s-ar fi înscris în limita legală de 50 de km/h şi nici dacă era influenţat sau nu de consumul de alcool).

Drept urmare, apărarea a susţinut că viteza de 60 de km/h stabilită cu aproximaţie de către expert nu poate fi preluată cu titlu de certitudine, planând un dubiu serios asupra acesteia.

Mai mult, a solicitat a se observa că, la stabilirea cadrului faptic al producerii accidentului, s-a luat în considerare o îmbrăcăminte de culoare deschisă a victimei, în condiţiile în care, din pozele efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului a rezultat că aceasta era îmbrăcat în haine de culoare închisă, ceea ce face ca victima să fie mai greu de observat. Or, în condiţiile date, apărarea a susţinut că este posibil să existe o marjă semnificativă de influenţare a stabilirii vitezei şi a posibilităţilor de evitare dacă s-ar considera în acord cu realitatea obiectivă faptul că victima era îmbarcată în haine de culoare închisă (a se vedea filele x din raportul de expertiză din 12 februarie 2018, fig. 25).

În acelaşi sens, apărarea a făcut trimitere la concluziile raportului de expertiză medico-legală din care a rezultat faptul că leziunile externe de violenţă pe care le-a prezentat cadavrul numitului M. au fost puţine şi superficiale. După localizarea lor şi aspect, cele mai multe s-au produs în urma căderii victimei după ce aceasta a fost heteropropulsată prin acroşarea de autoturism (opinie expertală O. din 19 iulie 2019, coroborat cu raportul de expertiză medico-legală din 27.12.2017). Ca atare, acest aspect a reflectat faptul că victima a decedat ca urmare a lovirii solului cu capul şi nu ca urmare a impactului cu autoturismul.

Totodată, a solicitat a se avea în vedere, la evaluarea probelor testimoniale, faptul că declaraţiile părţilor civile F. şi N. nu se coroborează cu raportul de expertiză şi suplimentele acestui raport, în privinţa dinamicii producerii accidentului şi a poziţiei victimelor pe carosabil. Astfel, deşi s-a arătat de către aceştia, iniţial, că circulau în "şir indian" în afara părţii carosabile, totuşi expertiza a arătat clar faptul că persoana vătămată s-a deplasat aproximativ pe mijlocul sensului de mers (astfel cum a recunoscut în cele din urmă martorul L.), iar în privinţa părţilor civile F. şi N., nu s-a putut proba un contact direct între aceştia şi autoturismul condus de inculpat. Cu alte cuvinte, în mod obiectiv, inculpatul nu i-a acroşat pe cei doi cu autoturismul.

În acest context, apărarea a precizat faptul că "poziţia indicată de F. nu este susţinută de urmele create la faţa locului". Or, aşa cum au recunoscut, toţi membri grupului se aflau sub influenţa alcoolului ceea ce le putea afecta percepţia asupra evenimentului (context în care nu poate fi primită nici percepţia acestora că inculpatul nu ar fi avut farurile pornite, în condiţiile în care per ansamblu, depoziţia lor nu are corespondent în probele obiective, fiind în esenţă infirmată).

Aşadar, în practica judiciară, s-a arătat faptul că dacă la viteza legală nu se putea evita producerea accidentului în condiţiile ex ante, nu se conturează o legătură de cauzalitate între conduita inculpatului şi rezultatul produs.

Cu referire la elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă relative infracţiunilor de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă, apărarea a făcut trimitere la considerentele instanţei de fond, apreciind neîntemeiată reţinerea culpei inculpatului rezumată la faptul că a condus un autoturism fără drept, în condiţiile în care pentru infracţiunea prev. de art. 335 din C. pen. i-a fost aplicată o pedeapsă şi, totodată, nu i-a fost imputată încălcarea vreunei norme de circulaţie, astfel cum au fost prezentate în actul de sesizare.

Or, este evident că lipsa dreptului de a conduce un autoturism nu poate avea valenţa unui factor concurent de plano, astfel încât să opereze ca o prezumţie totală de vinovăţie atunci când un conducător auto fără permis, accidentează o persoană din culpa exclusivă a acesteia. Ca atare, nu există un raport de cauzalitate între lipsa dreptului de a conduce a inculpatului şi pierderea vieţii de către persoana vătămată, în condiţiile în care nu i s-a reţinut vreo culpă inculpatului privind încălcarea, în mod corelativ, a unei reguli de circulaţie.

Deopotrivă, din cele reţinute de Curtea de Apel Cluj a rezultat cât se poate de clar că nu a identificat o culpă, în maniera în care a fost făcută trimiterea în judecată, ci s-au invocat alte texte de lege pe care inculpatul le-ar fi încălcat (care nu i-au fost reproşate prin rechizitoriu), astfel cum s-a arătat în scris, şi care reglementează activitatea generală de a conduce cu prudenţă şi de a păstra distanţa faţă de maşina din faţă, aspecte care nu au nicio legătură şi nicio logică cu speţa pendinte, unde starea de pericol a fost generată de părţile civile.

Mai mult, din conţinutul tuturor probelor, a rezultat că nici la viteza de 50 de km/h, inculpatul nu putea evita impactul cu persoanele vătămate care au generat starea de pericol circulând pe mijlocul drumului.

În acest context, este evident că inculpatul nu a comis infracţiunile de ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, atâta timp cât nu a fost identificată o conduită culpabilă a inculpatului şi nu s-a stabilit o legătură de cauzalitate între activitatea ilicită efectivă şi producerea rezultatului.

În continuare, în argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul, prin apărător, a arătat că, deşi, instanţele inferioare au reţinut aceeaşi stare de fapt cu cea recunoscută de inculpat, nu i-au aplicat dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., care ar fi impus reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă.

Astfel, la data de 23 iunie 2021, instanţa de judecată a respins cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului A., de judecare a cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii, având în vedere că nu se recunosc faptele astfel cum au fost reţinute în rechizitoriu şi că se contestă anumite elemente de fapt, iar în situaţia în care după cercetarea judecătorească se va reţine starea de fapt recunoscută de inculpat, instanţa va aplica dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Totodată, recurentul inculpat A. a solicitat, în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., suspendarea executării pedepsei în executarea căreia se află, fără a prezenta argumentele care susţin această solicitare.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpat şi, în urma judecării pe fond, respingerea recursului în casaţie, ca fiind vădit nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a arătat că apărarea inculpatului a făcut o reanalizare a probelor administrate, concluzionându-se că nu rezultă o conduită culpabilă a inculpatului şi că nu s-a stabilit o legătură de cauzalitate între activitatea ilicită efectivă a acestuia şi producerea rezultatului.

Or, procurorul a apreciat că această apărare nu poate fi primită, deoarece, în realitate, nu sunt analizate elementele de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, ci pur şi simplu este făcută o nouă analiză a probelor, argumentele invocate fiind similare cu cele formulate în fond cât şi în apel.

Chiar trecând la analiza probelor, a solicitat să se constate că inculpatul a condus peste viteza legală, în condiţiile în care consumase băuturi alcoolice, nu deţinea permis, era întuneric şi a văzut că pe carosabil sunt vehicule parcate şi mai multe persoane care se deplasau în calitate de pietoni. Astfel, acesta a încălcat şi dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 48 alin. (1) din O.G. nr. 195/2002, neadaptând viteza de deplasare la aceste condiţii. Aşadar, nu se poate reţine că inculpatul putea circula cu viteza legală şi că nu trebuia să adapteze viteza în funcţie de alte condiţii concrete, deoarece, în această situaţie obligaţiile instituite de art. 35 alin. (1) şi art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 rămân fără nicio eficienţă, fiind inutile. Or, este binecunoscut că textele de lege trebuie interpretate astfel încât să producă un efect, nu să nu aibă niciunul.

Mai mult decât atât, art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 prevede expres două condiţii cumulative "Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum..", fiind evident că trebuie analizat dacă, în cazul concret, conducătorul auto putea să circule cu viteza maximă legală sau trebuia să adapteze viteza de deplasare, circulând sub viteza legală (adaptarea nu se poate referi decât la reducerea vitezei de deplasare sub cea legală).

Pentru toate aceste considerente (lipsa permisului de conducere, consumul ridicat de alcool, întuneric, maşini parcate şi pietoni pe carosabil), procurorul a susţinut că, este evident că o astfel de adaptare s-ar fi impus, iar inculpatul nu a făcut-o.

2. Cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Procurorul a apreciat şi acest motiv este neîntemeiat, întrucât, conform art. 374 alin. (4) şi art. 375 din C. proc. pen., procedura simplificată se aplică doar dacă inculpatul recunoaşte în totalitate faptele reţinute sarcina sa. De asemenea, art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. este aplicabil dacă instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt care a fost recunoscută de inculpat.

Or, în cazul de faţă, inculpatul a contestat probele, arătând că nu are nicio culpă în producerea accidentului. Legătura de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul produs, precum şi lipsa culpei (care este latura subiectivă a infracţiunii), fac parte din starea de fapt care trebuie recunoscută. Tocmai în acest sens, odată aprobată judecata în procedura simplificată, a arătat că nu se poate dispune achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., potrivit Deciziei nr. 4/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii. Per a contrario, nerecunoscând că are vreo culpă în producerea accidentului, inculpatului nu este îndreptăţit la reducerea limitelor de pedeapsă, potrivit art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În final, procurorul a precizat că, în situaţia în care s-ar fi impus reducerea limitelor pedepsei cu 1/3, în cazul infracţiunilor prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen. şi art. 336 alin. (1) din C. pen., limitele de pedeapsă ar fi de la 8 luni la 3 ani şi 4 luni închisoare, iar cele două pedepse de 1 an închisoare, respectiv 1 an şi 1 lună închisoare, nu doar că sunt între aceste limite, dar sunt orientate spre minim, şi, prin urmare, pedepsele sunt stabilite între limite legale.

Părţile civile B., D., C. şi E., prin avocat, au solicitat respingerea recursului în casaţie formulat de inculpatul A., ca nefondat, pentru următoarele motive.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., au solicitat să se constate că inculpatul a susţinut că, în urma probatoriului administrat în cauză, nu se poate contura o legătură de cauzalitate între conduita inculpatului şi rezultatul produs, deoarece nu se putea evita producerea accidentului nici dacă inculpatul respecta toate prevederile legale.

Însă cele susţinute de către inculpatul A. nu corespund realităţii şi nu pot fi primite, întrucât, având în vedere probatoriul administrat în cauză, este cert că acesta, prin conduita sa, a creat în mod deliberat premisele unui eveniment ale cărui consecinţe nu le-a mai putut evita, iar dintr-un exces al nepăsării, corelativ intenţiei eventuale, inculpatul a ignorat toate vulnerabilităţile imediate creând o stare de pericol pe care nu a mai putut-o negocia.

În aceste condiţii, în care chiar şi un şofer experimentat ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă, inculpatul nu numai că s-a urcat la volanul unui autovehicul fără a deţine permis de conducere, aşadar fără a stăpâni pe deplin modul de manevrare al autoturismului, dar se afla şi sub influenţa băuturilor alcoolice, putându-se presupune că la un asemenea nivel al concentraţiei de alcool reflexele conducătorului auto sunt cu mult diminuate, dacă nu chiar inexistente.

Mai mult, au arătat că, indiferenţa cu privire la posibilitatea producerii rezultatului este subliniată şi prin declaraţia pe care a dat-o în calitate de inculpat, în cursul urmăririi penale, când fiind întrebat dacă, văzând că existau persoane în afara discotecii, nu şi-a dat seama că ar fi trebuit să circule cu o viteză redusă astfel încât să nu provoace vreun accident, inculpatul a răspuns:

"Am considerat că persoanele aflate pe marginea drumului se vor da la o parte când vor vedea că se apropie un autovehicul".

Prin urmare, este evident pentru orice persoană care s-ar fi urcat la volanul unui autoturism în asemenea condiţii că este necesară o prudenţă deosebită atât cu privire la celelalte autovehicule, cât şi cu privire la persoanele care circulau pe acel segment de drum, cu atât mai mult pentru o persoană care nu deţine permis de conducere şi care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, încălcând orice regulă de diligenţă.

Aceste împrejurări relevă şi particularităţile cauzei, sens în care a susţinut că nu se poate reţine că inculpatul a urmat o conduită legală (sau aproape legală) prin simplul fapt că a condus cu o viteză aproape legală, în condiţiile în care obstacolele (constituite din persoane) nu aveau caracter imprevizibil, dimpotrivă, îi erau cunoscute, a condus pe timp de noapte, fără cunoştinţe în această activitate şi după ce a consumat băuturi alcoolice.

Aşadar, având în vedere aceste aspecte, contrar celor susţinute de către inculpat în motivarea recursului în casaţie, apărarea părţilor civile a apreciat că acesta are o culpă majoritară în producerea evenimentului rutier, motiv pentru care instanţa de apel în mod corect a reţinut că pedepsele aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă nu corespund împrejurărilor şi modului de săvârşire a infracţiunilor şi stării de pericol creată pentru valorile sociale ocrotite de lege, existând o legătură clară de cauzalitate între conduita inculpatului şi rezultatul produs, sens în care este mai mult decât evident că inculpatul a comis cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., apărarea părţilor civile a arătat că nu este incident în speţa pendinte, întrucât cele susţinute de inculpat nu corespund realităţii şi nu pot fi primite.

Astfel, analizând comportamentul inculpatului şi declaraţiile date de acesta atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, este mai mult decât evident că inculpatul nu a recunoscut starea de fapt şi infracţiunile reţinute în sarcina sa, formulând doar în mod formal solicitarea de a uza de procedura simplificată, fără a avea intenţia de a recunoaşte comiterea faptelor, ci doar pentru a uza de reducerea limitelor de pedeapsă conform dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

De altfel, au precizat că la fel de evident este şi faptul că niciuna dintre cele două instanţe nu au reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, aspect care a rezultat din motivările celor două hotărâri, precum şi din formularea şi motivarea recursului în casaţie, în care inculpatul a solicitat achitarea sa pentru comiterea infracţiunilor de ucidere din culpă, respectiv vătămare corporală din culpă, solicitare formulată atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de control judiciar, în timp ce ambele instanţe au dispus condamnarea inculpatului pentru aceste infracţiuni.

Aşadar, contrar celor susţinute de inculpat, în cauză, limitele de pedeapsă sunt legale, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului în casaţie formulat, ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 06 iunie 2022, sub nr. x/2020, fixându-se termen pentru verificarea admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 06 septembrie 2022.

Prin încheierea din data de 06 septembrie 2022, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul fixat, 15 noiembrie 2022, s-au luat concluziile apărătorului ales al inculpatului şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi respectiv, "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă primului caz de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

La rândul său, sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", proprie celui de-al doilea caz de casare invocat de recurent, se referă la toate situaţiile în care, pentru infracţiunea comisă de persoana condamnată, a fost aplicată o pedeapsă neprevăzută de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, dar şi în ipoteza în care regimul de executare al pedepselor nu este conform cu dispoziţiile legii penale substanţiale. Şi în acest caz, analiza legalităţii hotărârii definitive se realizează exclusiv în limitele proprii normelor de incriminare şi cauzelor de majorare sau de reducere a pedepselor reţinute cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în ciclul ordinar de judecată.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

1. Cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a fost invocat exclusiv prin raportare la infracţiunile de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen. şi vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (1) şi (4) din C. pen.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunile analizate este, în esenţă, următoarea:

La data de 26 decembrie 2017, în timp ce inculpatul A. conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, proprietate personală, pe drumul public DJ 191D, prin localitatea Sag, jud. Sălaj, km 15+700 m, direcţia Sâg - Fizeş, cu o viteză de 60 hm/h pe un tronson de drum unde limita de viteză este de 50 Km/h, încălcând astfel art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, fără să deţină permis de conducere şi sub influenţa băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 0,81 mg/l alcool pur în aerul expirat, iar potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. x, 618 eliberat la data de 27.12.2017, o alcoolemie la ora 06:30 de 1,60 mg/l, iar la ora 07:30 de 1,40 mg/l, acroşând tangenţial un grup de pietoni, care se deplasa în aceeaşi direcţie, pe partea dreaptă a părţii carosabile/acostament, în urma accidentului rezultând decesul victimei K. şi rănirea persoanei vătămate F., care a avut nevoie de 16-18 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Raportat la aspectele factuale prezentate, instanţele au stabilit cu titlu definitiv că accidentul de muncă în urma căruia a decedat victima K. şi a fost rănită persoana vătămată F., care a avut nevoie de 16-18 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, s-a produs din culpa inculpatului, datorită faptului că a circulat, fără a deţine permis de conducere, cu o viteză peste cea legal admisă, şi sub influenţa alcoolului, încălcând dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, s-a arătat că legătura de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi decesul victimei K. este evidenţiată de raportul de expertiză medico-legală nr. x din 27.12.2017 întocmit de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală, s-a constatat faptul că moartea numitului K. a fost violentă, ea datorându-se leziunilor meningo-cerebrale cu fractură multieschiloasă de boltă craniană iradiată în baza craniului, leziunile putându-se produce în cadrul unui accident rutier.

Referitor la latura subiectivă a infracţiunii, s-a precizat că inculpatul a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie a culpei fără prevedere, prevăzută de art. 16 alin. (4) lit. b) C. pen. Astfel, acesta nu a prevăzut urmarea faptei sale, respectiv decesul unui participant la trafic, deşi trebuia şi putea să o prevadă, prin prisma obligaţiei respectării regulilor de circulaţie şi a obligaţiei adoptării unei conduite care să permită evitarea oricărui pericol.

În consecinţă, s-a reţinut, din probatoriul administrat, că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cele patru condiţii prevăzute în literatura şi practica judiciară pentru existenţa acestei forme agravante a infracţiunii, respectiv: inculpatul efectua activitatea de conducător auto, fapta a fost comisă în exerciţiul acestei activităţi, există anumite dispoziţii legale şi măsuri de prevedere pentru efectuarea activităţii de conducere a autovehiculelor pe drumuri publice şi împrejurarea ca fapta să fie urmarea nerespectării acestor dispoziţii legale şi măsuri de prevedere.

Referitor la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, s-a arătat că urmarea imediată a faptei a constat în cauzarea de leziuni corporale persoanei vătămate F., leziuni care au necesitat un număr de 16-18 zile de îngrijiri medicale. Cu privire la această faptă, latura subiectivă a faptei este caracterizată de vinovăţia sub forma culpei cu prevedere, decurgând din aceea că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv că în ipoteza în care conduce ar putea cauza incidente în trafic.

În actualul cadru procesual, inculpatul A. a susţinut că faptele de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă reţinute prin decizia recurată nu corespund tiparului obiectiv al infracţiunilor prevăzute de art. 192 alin. (2) din C. pen., respectiv art. 196 alin. (1) şi (4) din C. pen., având în vedere faptul că nu există legătură de cauzalitate între conduita inculpatului şi rezultatul produs.

În acest sens, a arătat că raportat la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză, nu s-a interpus pe linie cauzală în producerea rezultatului prev. de infracţiunile reglementate de art. 192 alin. (2) din C. pen. şi art. 196 alin. (1) şi (4) din C. pen., consumul băuturilor alcoolice de către inculpat, întrucât accidentul nu putea fi evitat nici dacă inculpatul nu ar fi consumat băuturi alcoolice, respectiv în condiţiile în care inculpatul ar fi respectat dispoziţiile legale privind limita de viteză.

Infracţiunea prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen. constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi.

Prin această infracţiune este sancţionată nerespectarea conduitei prescrise de dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, conduite prin care se cauzează decesul unei persoane.

În doctrină s-a arătat că pentru a se reţine incidenţa acestei formei agravate, pe de o parte, conduita culpabilă (comisivă sau omisivă) trebuie să fie săvârşită în timp ce agentul desfăşoară în concret o profesie, o meserie sau o anumită activitate la momentul conduitei culpabile relevante, pe de altă parte, trebuie să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activităţii. Din punct de vedere formal, sursa acestor măsuri de prevedere poate fi orice act, cu caracter normativ sau individual, dacă prin acesta se stabilesc măsuri de prevedere în sarcina beneficiarului (S. Bogan, D.A. Şerban, Drept penal-Partea Specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2017, p.78-79).

De asemenea, pentru a se reţine săvârşirea acestei infracţiuni trebuie ca între activitatea culpabilă ilicită şi decesul victimei să existe un raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea urmării imediate au concurat şi alte fapte ori împrejurări preexistente, concomitente sau ulterioare. Totodată, delimitarea cauzelor de condiţiile ori împrejurările favorizante trebuie să se realizeze prin stabilirea elementului material necesar şi indispensabil pentru survenirea rezultatului, distincţie ce revine instanţei de judecată prin examinarea tuturor probelor.

Raportul de cauzalitate nu apare menţionat explicit în norma de incriminare, dar necesitatea lui se deduce din cerinţa ca acţiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea este consecinţa acţiunii.

Deopotrivă, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1) din C. pen. constă în săvârşirea, din culpă, a unei acţiuni sau inacţiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 şi 90 de zile, de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune, care necesită cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.

Pentru existenţa acestei infracţiuni este suficient să se facă dovada consumului de băuturi alcoolice de către conducătorul auto, fără să fie necesar să se dovedească împrejurarea că respectivul consum i-a afectat capacitatea de a conduce.

Conform art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sa integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice sau private.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

Pornind de la cazul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că prin susţinerile formulate pe calea recursului în casaţie, A. critică, în esenţă, baza factuală care a condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, s-a arătat că, instanţa de fond şi de apel au administrat toate probele relevante pentru stabilirea stării de fapt, în urma cărora a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 26.12.2017, ora 04:15, inculpatul a condus autoturismului dinspre localitatea Sâg înspre localitatea Fizeş, în localitate, cu o viteză de 60 hm/h pe un tronson de drum unde limita de viteză este de 50 Km/h, încălcând astfel art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, fără să deţină permis de conducere şi sub influenţa băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 0,81 mg/l alcool pur în aerul expirat, iar potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. x, 618 eliberat la data de 27.12.2017, o alcoolemie la ora 06:30 de 1,60 mg/l, iar la ora 07:30 de 1,40 mg/l, acroşând tangenţial un grup de pietoni, care se deplasa în aceeaşi direcţie, pe partea dreaptă a părţii carosabile/acostament, în urma accidentului rezultând decesul victimei K. şi rănirea persoanei vătămate F., care a avut nevoie de 16-18 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Deopotrivă, prin decizia recurată s-a reţinut că, ştiind că pe carosabil sunt mai multe persoane care au ieşit din acelaşi local, fără să aibă permis şi după ce a consumat o cantitate ridicată de alcool (alcoolemia a fost de 1,60 g/l), pe timp de noapte, inculpatul a condus un autovehicul cu viteza apropiată de 60 km/h şi nu a mai putut evita impactul cu doi pietoni care circulau în aceeaşi direcţie. Este cert că inculpatul, prin conduita sa, a creat în mod deliberat premisele unui eveniment ale cărui consecinţe nu le-a mai putut evita; dintr-un exces al nepăsării, vecin intenţiei eventuale, inculpatul a ignorat toate vulnerabilităţile imediate creând o stare de pericol pe care nu a mai putut-o negocia. Aceste împrejurări relevă şi particularitatea cauzei: nu se poate reţine că inculpatul a urmat o conduită legală (sau aproape legală) prin singurul fapt că a condus cu o viteză apropiată celei legale, în condiţiile în care obstacolele (constituite din persoane) nu aveau caracter imprevizibil, dimpotrivă, îi erau foarte cunoscute, a condus pe timp de noapte, fără cunoştinţe în această activitate şi după ce a consumat băuturi alcoolice.

Nu în ultimul rând, s-a precizat că, normele legale care privesc circulaţia pe drumurile publice au fost instituite pentru siguranţa participanţilor la trafic, iar spiritul acestor norme se regăseşte atât în reglementările privind contravenţiile, care instituie numeroase interdicţii, cât şi din reglementări generale, cum ar fi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, R (participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporala a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private) sau art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 (conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevra în condiţii de siguranţă), iar reamintirea principiilor care decurg din normele legale nu constituie o adăugare la acuzaţie. Aşadar, aici, dar şi oriunde, chiar şi conducerea unui autovehicul cu viteza legală (în speţă inculpatul a depăşit viteza legală, încălcând disp. art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, R) nu constituie o activitate exercitată în condiţiile legii, dacă viteza cu care circulă autovehiculul face imposibilă evitarea coliziunii cu un grup de persoane despre care conducătorul autovehiculului ştie că se află pe carosabil, întrucât legea nu poate legitima contrariul ei: în locul protejării vieţii şi a sănătăţii, să legitimeze luarea vieţii sau vătămarea sănătăţii.

Din perspectiva elementelor constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă, Curtea a reţinut că în cauză există atât elementul material specific laturii obiective al infracţiunilor, cât şi legătura de cauzalitate între faptele comise şi rezultatul socialmente periculos.

Astfel, instanţa a reţinut, din probatoriul administrat, că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cele patru condiţii prevăzute în literatura şi practica judiciară pentru existenţa formei agravante a infracţiunii de ucidere din culpă, respectiv a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, şi anume inculpatul efectua activitatea de conducător auto, fapta a fost comisă în exerciţiul acestei activităţi, există anumite dispoziţii legale şi măsuri de prevedere pentru efectuarea activităţii de conducere a autovehiculelor pe drumuri publice şi împrejurarea ca fapta să fie urmarea nerespectării acestor dispoziţii legale şi măsuri de prevedere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, nerespectarea dispoziţiilor legale privind conducerea unui autoturism fără a deţine permis de conducere, cu o viteză peste cea legală, şi sub influenţa alcoolului, corelativ cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi a măsurilor de prevedere necesare conducerii autoturismului pe drumurile publice de către inculpatul A. reprezintă contribuţia esenţială la producerea rezultatului periculos şi care s-a interpus în lanţul cauzal al decesului victimei K., respectiv rănirea persoanei vătămate F. şi se circumscrie elementelor de tipicitate ale infracţiunilor de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă.

În fine, cu privire la criticile formulate de către apărare potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate subiectivă, respectiv existenţa unei cauze de neimputabilitate (art. 31 din C. pen.), Înalta Curte apreciază că susţinerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) din C. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a dispoziţiilor art. 16 lit. b) din C. pen. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.

Astfel, se constată că recurentul inculpat aduce în discuţie împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanţa de apel, pe baza probele administrate, în raport de dispoziţiile legale incidente; însă, reevaluarea situaţiei de fapt şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În acest context, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că vinovăţia, ca element subiectiv al unei infracţiuni şi, implicit, elementele factuale care au stat la baza reţinerii sale prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie în baza cazului de casare invocat în speţă ori al vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

II. În sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul A. a criticat hotărârea curţii de apel, întrucât nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi astfel în opinia apărării recurentului, prin nereţinerea procedurii recunoaşterii învinuirii, prev. de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., aşa cum s-a solicitat, în cauză a fost aplicată o pedeapsă în afara limitelor legale.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "legiuitorul, prin «pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege», a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel." (Decizia nr. 463/RC/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să acorde relevanţă unor aspecte care ar putea influenţa criteriile de individualizare a pedepsei prin reţinerea unor circumstanţe atenuante.

Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.

Evaluând prezenta cale de atac, în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., reprezentând, în concret, manifestarea de voinţă a inculpatului A. intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, manifestare al cărei conţinut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivele de critică formulate de inculpatul A. prin cererea de recurs în casaţie vizează faptul că pedepsele stabilite sunt în afara limitelor legale ca urmare a neaplicării prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., deşi în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege.

Criticile recurentului inculpat privind neaplicarea de către instanţa de fond şi de apel a prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi implicit aplicarea unei pedepse nelegale inculpatului prin nereţinere în cauză a procedurii recunoaşterii învinuirii, nu pot fi examinate prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., având în vedere că aceste aspecte reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel.

Or, atâta timp cât instanţa de fond şi de apel nu a reţinut, în favoarea inculpatului, această cauză legală de reducere a pedepsei, iar dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei ca urmare a stabilirii unei sancţiuni penale aflată în afara limitelor (minime sau maxime) prevăzute de textul de incriminare, prin raportare la normele de drept relevante pentru tratamentul sancţionator a căror aplicabilitate a fost deja stabilită, reanalizarea fundamentului faptic care a condus organele judiciare la adoptarea respectivei soluţii este exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Aceste dispoziţii legale sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei.

Încadrarea juridică dată faptelor, reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanţelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, aşa cum s-a arătat anterior, pot constitui temeiuri pentru a casa hotărârea recurată doar acele încălcări ale legii procesual penale sau legii substanţiale care corespund, în mod real, unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator. În acest sens, s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa instanţa supremă, relevante fiind Deciziile penale nr. 15/RC din 13 ianuarie 2017, nr. 158/RC din 02 mai 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 256/RC din 30 iulie 2020, nr. 277/RC din 10 septembrie 2020, nr. 393/RC din 29 octombrie 2020, nr. 425/RC şi nr. 426/RC din 13 noiembrie 2020, nr. 64/RC din 12 februarie 2021, nr. 103/RC din 05 martie 2021, nr. 111/RC din 11 martie 2021, nr. 173/RC din 21 aprilie 2021, nr. 8/RC din 18 ianuarie 2022 şi nr. 114/RC din 10 martie 2022.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte constată că, prin Decizia penală nr. 456/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, inculpatul A. a fost condamnat la pedepsele principale de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen. şi de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 196 alin. (1) şi (4) din C. pen.

Totodată, s-au menţinut pedepsele de 1 an şi 1 lună închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen. şi de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Constatând incidenţa concursului real de infracţiuni, instanţa de apel a procedat la contopirea celor patru pedepse astfel stabilite, în condiţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare la care a fost adăugat sporul de 1/3 din celelalte trei pedepse, dispunându-se ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 4 ani, 6 luni şi 10 zile închisoare.

Procedând la analizarea limitelor de pedeapsă stabilite în sarcina inculpatului, aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută/menţinută prin hotărârea atacată.

Prin urmare, se constată că pedepsele de 1 an închisoare, respectiv 1 an şi 1 lună închisoare aplicate în cauză inculpatului A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen. şi de art. 336 alin. (1) din C. pen. se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru faptele reţinute în sarcina sa, astfel că susţinerile recurentului inculpat invocate prin recursul în casaţie formulat în cauză sunt neîntemeiate, pedepsele stabilite acestuia prin decizia penală recurată fiind evident în limite legale.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate în prezentul demers judiciar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 456/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 456/A din data de 31 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 noiembrie 2022.

GGC - ED