Convicted driver and insurer lose cassation bid; negligent homicide conviction and moral damages upheld as factual review outside cassation scope

Asupra recursurilor în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 254 din data de 10 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Beclean, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat B., fără antecedente penale, de sub învinuirea comiterii infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen.

S-au respins, ca neîntemeiate, acţiunile civile formulate de părţile civile C., D., E. şi F., împotriva părţii responsabile civilmente Societatea G. SA

S-au lăsat nesoluţionate acţiunile civile formulate de părţile civile H. şi I., ambele cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat J., împotriva părţii responsabile civilmente Societatea G. SA

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean şi părţile civile C., D., E., F., H. şi I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prev. şi ped. de art. 192 alin. (2) C. pen., la pedeapsa închisorii între limitele legale, executarea pedepsei închisorii urmând a fi suspendată sub supraveghere, în temeiul prevederilor art. 91 din C. pen., pe un termen de supraveghere de 3 ani, conform prevederilor art. 92 C. pen., cu obligarea inculpatului să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii şi să participe la un program de reintegrare socială.

Totodată, s-a solicitat admiterea acţiunilor civile formulate de părţile civile C., D., E. şi F. împotriva părţii responsabile civilmente Societatea G. SA, precum şi de părţile civile H. şi I. împotriva aceleiaşi părţi responsabile civilmente.

Prin apelul promovat de părţile civile C., D., E. şi F. s-a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul de a se dispune condamnarea inculpatului şi admiterea acţiunilor civile.

Prin apelul promovat de părţile civile H. şi I. s-a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile. În subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., precum şi admiterea acţiunii civile formulate de acestea.

Prin Decizia penală nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean şi de părţile civile C., D., E., F., H. şi I. împotriva Sentinţei penale nr. 254/10.12.2021 a Judecătoriei Beclean, care a fost desfiinţată în întregime şi, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce orice fel de vehicule pentru care se eliberează permis de conducere, conform O.U.G. nr. 195/2002, republicată.

În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie urmând a fi executată în măsura în care pedeapsa principală devine executabilă.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului A. şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Cluj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Cluj-Napoca sau al Asociaţiei "O masă caldă", pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere, respectiv:

- revocarea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea şi executarea acesteia, la care se adaugă eventuala pedeapsă aplicată, în regim de detenţie, în cazul în care noua infracţiune este săvârşită cu intenţie;

- posibilitatea revocării suspendării executării sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea şi executarea acesteia, la care se adaugă eventuala pedeapsă aplicată, în regim de detenţie, în cazul în care noua infracţiune este săvârşită din culpă;

- revocarea suspendării şi dispunerea executării pedepsei, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau al neexecutării obligaţiei impuse.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1385 şi art. 1391 C. civ., au fost admise acţiunile civile formulate de părţile civile C., D., E. şi F. şi s-a dispus obligarea părţii responsabile civilmente SC G. SA la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale:

- suma de 35.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, părţii civile C.;

- suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, părţii civile D.;

- suma de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, părţii civile E.;

- suma de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, părţii civile F.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1385 şi art. 1391 C. civ., au fost admise acţiunile civile formulate în nume propriu de părţile civile H. şi I. şi s-a dispus obligarea părţii responsabile civilmente SC G. SA la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale:

- suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, părţii civile H.;

- suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, părţii civile I.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (6) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de părţile civile H. şi I., în calitate de continuatoare ale defunctei K.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.500 RON, cheltuieli judiciare către stat aferente derulării procedurii în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond (din care suma de 2.871 RON pentru faza de urmărire penală, incluzând costul expertizei criminalistice efectuate în cauză - 990 RON şi al expertizei medico-legale - 1.590 RON şi diferenţa pentru derularea procedurii în faţa instanţei de fond).

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta procedură au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., au declarat recurs în casaţie inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente SC G. SA, calea de atac fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin prisma cazului de casare menţionat, în esenţă, recurentul inculpat A. a susţinut că, faţă de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, aprecierea care se desprinde cu puterea evidenţei este aceea că între conduita sa şi regretatul rezultat al decesului persoanei vătămate nu există legătură de cauzalitate, aceasta din urmă constituind un veritabil element al laturii obiective. Astfel, pentru a se constata caracterul tipic al unei conduite, nu este suficient a se verifica simpla corespondenţă între acţiunea/inacţiunea prescrisă de norma de incriminare şi conduita analizată, ci se impune, cu necesitate, a fi verificat că rezultatul este urmarea necesară şi firească a acţiunii/inacţiunii în cauză. Chiar dacă legătura de cauzalitate nu este expres prevăzută de norma de incriminare sau de dispoziţiile generale în materia infracţiunii, existenţa ei se deduce logic din necesitatea ca rezultatul prevăzut de normă să fie consecinţa conduitei umane.

În acest sens, s-a făcut trimitere la teoria imputării obiective a rezultatului, consacrată în diferite sisteme juridice străine, teorie care, deşi verifică, în egală măsură, şi legătura de cauzalitate, se constituie într-o veritabilă metodă de verificare a caracterului imputabil autorului a rezultatului produs. Metoda presupune un mecanism de verificare în doi paşi: într-o primă etapă, se cercetează dacă acţiunea agentului a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, urmând ca, în a doua etapă, să se verifice dacă această stare de pericol a cauzat în mod nemijlocit rezultatul tipic.

În opinia recurentului inculpat, acesta s-a aflat într-o situaţie de risc egal, împrejurare de natură a exclude cauzalitatea pentru producerea decesului persoanei vătămate.

S-a arătat că riscul egal îşi găseşte incidenţa în cea de-a doua etapă specifică teoriei imputării obiective. Astfel, s-a învederat că, din raportul de expertiză, a reieşit faptul că viteza cu care s-ar fi deplasat inculpatul ar fi fost în jurul valorii de 90 km/h, pe un sector de drum unde limita de viteză este de 70 km/h. În teorie, inculpatul a creat o stare de pericol pentru siguranţa rutieră, prin aceea că a depăşit limita de viteză admisă pe respectivului sector de drum, astfel că prima etapă a procesului este verificată.

Cu privire la cea de-a doua etapă, s-a apreciat că producerea rezultatului tipic, decesul victimei, a ieşit din sfera de control a inculpatului.

Totodată, s-a susţinut că riscul egal presupune că imputarea va fi exclusă atunci când se constată că rezultatul s-ar fi produs în mod cert şi în ipoteza unei conduite alternative perfect licite. În această situaţie, starea de pericol nu este cea care se materializează în rezultat, producându-se indiferent de caracterul permis sau nepermis al conduitei analizate.

S-a făcut trimitere la consideraţiile şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, care, la paginile 16-18, arată faptul că impactul ar fi putut fi evitat doar dacă inculpatul ar fi condus autoturismul cu o viteză de 53 km/h.

Pe cale de consecinţă, ar rezulta că, dacă inculpatul ar fi condus cu o viteză mai mare de 53 km/h, chiar dacă s-ar fi încadrat în limita de 70 km/h, tot nu ar fi putut evita impactul. Ancorând această concluzie în teoria anterior expusă, reiese faptul că, şi în ipoteza unei conduite alternative perfect licite, rezultatul s-ar fi produs în mod cert, astfel că inculpatul se găseşte într-o ipoteză cu potenţial didactic de risc egal.

S-a precizat că este de netăgăduit faptul că inculpatul şi-a încălcat o obligaţie de diligentă conducând cu o viteză de 90 km/h pe un sector limitat la 70 km/h, însă nu această încălcare a determinat producerea rezultatului tipic. Aşa fiind, o soluţie contrară achitării pentru lipsa cauzalităţii, şi deci a tipicităţii faptei, l-ar pune pe inculpat în faţa unei concluzii kafkiene: şi dacă ar fi respectat legea, tot ar fi produs decesul victimei. S-a subliniat că nu există nicio raţiune pentru care, doar pentru că la momentul coliziunii nu se deplasa cu viteza regulamentară, inculpatul să răspundă pentru fapta de ucidere din culpă, câtă vreme rezultatul conduitei sale ar fi fost acelaşi şi dacă ar fi avut cu 20 de km/h mai puţin, cât este considerată a fi limita legală.

În consecinţă, s-a solicitat, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, cu consecinţa judecării pe fond a căii extraordinare de atac declarate, cu citarea părţilor şi, în continuare, admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A., pentru motivul că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea hotărârii atacate.

Prin prisma aceluiaşi caz de casare, în esenţă, recurenta parte responsabilă civilmente SC G. SA a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, subliniind că, în primul rând, hotărârea prezintă o abordare care ar conduce întotdeauna la concluzia impunităţii, iar în al doilea rând, că aceasta se bazează pe o afirmaţie lipsită de orice suport probator, încălcând şi principiul in dubio pro reo.

S-a apreciat că prezenta cauză trebuia abordată din perspectiva teoriei imputării obiective a rezultatului, inculpatul aflându-se în situaţia riscului egal, sens în care s-a susţinut că, deşi acesta a acţionat ilicit prin depăşirea limitei de viteză şi a creat o stare de pericol, nu există legătura de cauzalitate între respectiva încălcare şi rezultatul produs, în condiţiile în care acesta din urmă s-ar fi produs şi în situaţia în care inculpatul ar fi circulat cu respectarea limitei de viteză de 70 km/h.

S-a opinat că, în cauză, inculpatul nu trebuia să fie condamnat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât, chiar dacă ar fi adaptat viteza la condiţiile de drum şi ar fi circulat cu o viteză cuprinsă între 54 - 69 km/h (sub limita legală de 70km/h), impactul tot s-ar fi produs, aşadar, chiar dacă ar fi circulat cu 15 km/h sub limită, evenimentul s-ar fi produs, iar pe de altă parte, inculpatul nu ar fi putut să cunoască viteza cu care ar putea opri autovehiculul într-o situaţie în care un pieton va traversa neregulamentar carosabilul/va staţiona pe carosabil, întrucât aceasta diferă în funcţie de momentul generării stării de pericol. Cu alte cuvinte, conducătorului auto nu i se poate imputa că nu a circulat pe un drum european intens circulat cu o viteză până la limita evitării oricărui pericol, deoarece această limită este subiectivă, iar conduita preventivă nu presupune rularea în mod constant/rularea pe un întreg tronson de drum cu o viteză redusă, care să permită, în orice situaţie, oprirea autovehiculului, cu atât mai mult într-o situaţie în care un pieton îmbrăcat în haine de culoare închisă ar staţiona pe carosabil.

De asemenea, s-a susţinut că soluţia instanţei de apel se bazează pe o afirmaţie lipsită de orice suport probator şi încalcă principiul in dubio pro reo.

Astfel, s-a arătat că instanţa a reţinut că niciun mijloc de probă nu relevă că, dacă ar fi fost respectată limita de viteză de 70 km/h, decesul ar fi survenit oricum, aşadar concluzia instanţei ar fi că, în situaţia în care inculpatul ar fi respectat limita de viteză, decesul nu s-ar fi produs.

S-a mai menţionat că, în raportul de expertiză criminalistică nr. x/03.07.2019, s-a arătat că studiile efectuate în domeniu indică faptul că, pentru viteze de impact de peste 50 km/h, riscul de deces este peste 50%.

Aşadar, afirmaţia instanţei de apel nu are niciun suport în probaţiunea administrată, iar raportat la cele afirmate de experţi, inculpatul ar fi trebuit să fie exonerat în baza teoriei riscului egal sau, în cel mai rău caz, în baza principiului in dubio pro reo.

Prin urmare, s-a opinat că ne aflam în ipoteza în care rezultatul (decesul) s-ar fi produs cu o probabilitate foarte mare şi în situaţia unei conduite alternative licite, fiindcă şansele de deces ar fi fost mai mari de jumătate, însă şi dacă s-ar aprecia că ne aflăm în ipoteza în care exista posibilitatea sau probabilitatea ca rezultatul să se fi produs în situaţia unei conduite perfect licite, soluţia trebuie să fie aceeaşi (de exonerare a inculpatului), întrucât, în acest caz al dubiului (nu se ştie dacă rezultatul s-ar fi produs sau nu), acesta trebuie să profite inculpatului, în considerarea principiului in dubio pro reo.

Aşadar, raportul de cauzalitate nu trebuie să fie stabilit până la excluderea celei mai mici şanse a contrariului, altminteri, concluzia impunităţii ar rezulta aproape întotdeauna. Dacă judecătorul reţine că îndoiala este una considerabilă, atunci aceasta trebuie să profite acuzatului.

În situaţia achitării inculpatului, s-a apreciat că acţiunea civilă trebuie să rămână nesoluţionată, aceasta fiind soluţia legală prevăzută de art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

Totodată, s-a solicitat desfiinţarea actelor de executare a acţiunii civile efectuate în baza Deciziei penale nr. 700/A/2022, cu consecinţa întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 şi următoarele din C. proc. civ. raportat la art. 581 C. proc. pen. şi art. 2 C. proc. civ.

S-a subliniat că, în C. proc. pen., nu se prevede nicio procedură privind executarea despăgubirilor civile dispuse odată cu soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi că, potrivit art. 581 C. proc. pen., despăgubirile civile cuprinse în hotărârea penală sunt supuse C. proc. civ., iar acesta, la art. 723, reglementează dreptul de a solicita constatarea desfiinţării actelor de executare şi restabilirea situaţiei anterioare în cazul desfiinţării titlului executoriu (Decizia nr. 700/A/2022).

Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi judecarea acestuia, cu citarea părţilor, urmând ca, ulterior, să se dispună, prin raportare la dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, pe latura penală, achitarea inculpatului, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, iar pe latură civilă, înlăturarea nelegalităţii şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat a se dispune suspendarea executării hotărârii recurate, cu privire la soluţia pronunţată pe latură civilă.

Prin încheierea din 20 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constatându-se că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente SC G. SA împotriva Deciziei penale nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în dosarul cu acelaşi număr, îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., acestea au fost admise în principiu şi s-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursurilor în casaţie declarate.

Prin aceeaşi încheiere, au fost respinse cererile de suspendare a executării hotărârii atacate, formulate de recurentul inculpat şi de recurenta parte responsabilă civilmente.

Examinând pe fond recursurile în casaţie declarate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente SC G. SA, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parţială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie.

Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

Se mai reţine că, în cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 din C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat şi de recurenta parte responsabilă civilmente în susţinerea căii de atac - acesta se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În speţă, prin motivele dezvoltate în susţinerea căii de atac, s-a criticat greşita condamnare a recurentului inculpat A. pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, fapta nefiind prevăzută de legea penală, deoarece nu sunt întrunite, în mod cumulativ, elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, lipsind una dintre componentele laturii obiective, respectiv existenţa unui raport de cauzalitate între conduita recurentului inculpat şi rezultatul socialmente periculos, astfel cum se poate deduce din aplicarea teoriei imputării obiective a rezultatului, potrivit cu care aprecierea relevanţei penale se realizează în doi paşi - mai întâi se verifică dacă acţiunea a creat un pericol pentru valoarea socială ocrotită, iar apoi se constată dacă rezultatul produs este o consecinţă a stării de pericol create prin respectiva acţiune, altfel spus, dacă starea de pericol a cauzat, în mod nemijlocit, rezultatul tipic. În acest context, s-a apreciat că, în speţă, cea de a doua cerinţă nu este întrunită, prin raportul de expertiză criminalistică încuviinţat în cauză stabilindu-se că accidentul nu ar fi putut fi evitat nici în ipoteza în care viteza de deplasare a autoturismului ar fi fost în limita legală de 70 km/h, doar o viteză de maxim 53 km/h putând conduce la evitarea impactului, aşadar o viteză mai redusă chiar decât limita permisă de lege.

De asemenea, a fost criticată hotărârea atacată din perspectiva faptului că prezintă o abordare ce ar conduce întotdeauna la concluzia impunităţii, iar pe de altă parte, aceasta se bazează pe o afirmaţie lipsită de orice suport probator, încălcând şi principiul in dubio pro reo.

O altă critică formulată a avut în vedere condamnarea recurentului inculpat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât, chiar dacă ar fi adaptat viteza la condiţiile de drum şi ar fi circulat cu o viteză cuprinsă între 54 - 69 km/h (sub limita legală de 70 km/h), impactul tot s-ar fi produs, iar pe de altă parte, acesta nu ar fi putut să cunoască viteza cu care ar putea opri autovehiculul într-o situaţie în care un pieton va traversa neregulamentar carosabilul/va staţiona pe carosabil.

S-a făcut trimitere şi la împrejurarea că, în cuprinsul raportului de expertiză criminalistică nr. 132/03.07.2019, întocmit în cauză, s-a reţinut că studiile efectuate în domeniu indică faptul că, pentru viteze de impact de peste 50 km/h, riscul de deces este peste 50%, astfel încât recurentul inculpat ar fi trebuit să fie exonerat în baza teoriei riscului egal sau, eventual, a principiului in dubio pro reo.

Aceste critici nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia şi participaţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanţei supreme pe calea recursului în casaţie.

Prin recursurile în casaţie promovate, s-a urmărit, în realitate, remedierea unei greşite aprecieri a stării de fapt de către instanţa de apel (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Astfel, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, între conduita sa şi rezultatul socialmente periculos (decesul victimei) existând legătură de cauzalitate, aceasta fiind verificată de instanţa de apel în raport cu dinamica producerii accidentului şi cu probele administrate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se vor respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente SC G. SA împotriva Deciziei penale nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat şi recurenta parte responsabilă civilmente vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului, iar cel dintâi va fi obligat şi la plata sumei de 2830 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele părţi civile H. şi I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente SC G. SA împotriva Deciziei penale nr. 700/A din 19 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 2830 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele părţi civile H. şi I.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2022.

GGC - ED