Aggravated robbery conviction upheld; cassation appeal dismissed as unfounded.

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 190/05.05.2021 a Judecătoriei Alexandria, pronunţată în dosarul penal nr. x/2020 în baza art. 233 - 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) şi (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată (faptă din 11.05.2019 - persoană vătămată B. şi parte civilă SC C. SRL).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., i s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 206 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) şi (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare (faptă din 11.05.2019 - persoană vătămată D.).

În baza art. 371 din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) şi (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice (faptă din 11.05.2019)

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din C. pen. şi, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite, astfel încât inculpatului i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse (2 luni), inculpatul urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 2 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, pe o perioadă de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. şi art. 72 din C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale aplicate inculpatului, durata reţinerii din data de 12.05.2019 până la data de 13.05.2019.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a luat măsurii confiscării speciale a cuţitului (briceag), ridicat de către organele de poliţie şi predat la camera de corpuri delicte din cadrul Pol. mun. Alexandria, conform dovezii seria x nr. x din 16.05.2019.

În baza art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. s-a luat act că persoanele vătămate B. şi D. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC C. SRL şi a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 10 RON, reprezentând prejudiciu material.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelantul - inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 190 din data de 05.05.2021, pronunţată de Judecătoria Alexandria.

Împotriva Deciziei penale nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs în casaţie la data de 16.05.2022 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că a fost condamnat pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, deşi, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei faptei de furt care trebuia să urmeze structura complexă a infracţiunii de tâlhărie, lipsind unul dintre elementele constitutive, respectiv luarea bunului mobil fără consimţământ cu scopul însuşirii pe nedrept. Astfel, a menţionat că nu a sustras sticla de bere, ci aceasta a fost desfăcută de către unul dintre barmani, iar conţinutul i-a fost turnat într-un pahar, după care s-a retras pe terasă, aspecte care nu indică existenţa furtului prin luarea bunului mobil fără consimţământ, scopul însuşirii pe nedrept a bunului fiind inexistent.

Recurentul a arătat că activitatea infracţională reţinută în sarcina sa este specifică doar modalităţii normative a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, în sensul că ameninţările sale, având un caracter general, au deranjat consumatorii, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezumându-se la prezentarea sumară a activităţii infracţionale, evitând să motiveze îndeplinirea elementului material al infracţiunii de furt comisă ca infracţiune principală în cadrul infracţiunii complexe de tâlhărie.

A mai arătat că în timpul activităţii sale infracţionale nu s-a realizat niciunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de furt privind paharul cu bere, pe care nu l-a consumat, deoarece a fost ridicat de poliţie şi astfel că violenţa exercitată reprezintă doar elementul material al infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice.

Recurentul a susţinut că acceptarea judecării cauzei după procedura simplificată nu reprezintă şi acceptarea încadrării juridice.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor, s-a arătat că acestea sunt în alte limite decât cele prevăzute de lege, deşi s-a reţinut că a recunoscut săvârşirea faptelor, sens în care instanţa avea obligaţia să aplice prevederile referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepselor legale.

În final, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., deoarece faptele comise nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie calificată şi ameninţare, ci sunt integrate în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru care a fost condamnat şi pentru care înţelege să răspundă penal; înlăturarea greşitei aplicări a legii cu privire la pedepsele aplicate pentru infracţiunile de ameninţare şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 15.11.2022.

Prin încheierea menţionată s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susţinerile inculpatului care aduc în discuţie absenţa elementului obiectiv propriu infracţiunii analizate, iar din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casaţie, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie cu privire la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", apreciindu-se că formal criticile invocate se circumscriu acestui caz de casare.

Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele inculpatului recurent, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tâlhărie calificată şi ameninţare pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestor infracţiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 233-234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., respectiv art. 206 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie calificată, recurentul a arătat că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei faptei de furt care trebuia să urmeze structura complexă a infracţiunii de tâlhărie, lipsind unul dintre elementele constitutive, respectiv luarea bunului mobil fără consimţământ cu scopul însuşirii pe nedrept. Astfel, a menţionat că nu a sustras sticla de bere, ci aceasta a fost desfăcută de către unul dintre barmani, iar conţinutul i-a fost turnat într-un pahar, după care s-a retras pe terasă, aspecte care nu indică existenţa furtului prin luarea bunului mobil fără consimţământ, scopul însuşirii pe nedrept a bunului fiind inexistent.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233 - 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., constă în aceea că în data de 11.05.2019, în jurul orelor 22:30, inculpatul s-a deplasat la pct. de lucru al SC C. SRL (restaurant E.) situat în Alexandria, str. x, jud. Teleorman, unde a intrat fără să aibă acceptul personalului, iar ulterior a mers la barmanul B., angajat al societăţii, solicitându-i acestuia să îi dea o bere şi pentru că iniţial a fost refuzat, l-a ameninţat cu cuţitul şi i-a adus injurii creându-i acestuia o stare de temere, ca urmare a ameninţărilor barmanul conformându-se inculpatului.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că recurentul inculpat a fost condamnat, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233-234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., ce constă în "Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea" faptă săvârşită "prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante" şi "în timpul nopţii".

Astfel, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de tâlhărie calificată, constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

În concluzie, elementul material caracteristic acestei infracţiuni este format din două acţiuni conjugate - pe de o parte, acţiunea principală furtul simplu sau calificat, iar pe de altă parte, constrângerea prin violenţă sau ameninţare, lipsirea de libertate în mod ilegal ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra pentru săvârşirea furtului, pentru păstrarea bunului sustras sau pentru asigurarea scăpării făptuitorului care, faţă de cea dintâi, este secundară (adiacentă). Această componentă a elementului material, acţiunea principală a tâlhăriei se realizează sub oricare dintre variantele infracţiunii de furt simplu sau calificat săvârşit cu scopul de însuşire sau folosire. Violenţele sau ameninţările întrebuinţate constituie acţiunea adiacentă, necesară pentru întregirea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, dacă au exercitat sau erau de natură să exercite o puternică constrângere fizică sau morală asupra persoanei împotriva căreia au fost îndreptate.

În cauză, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tâlhărie calificată corespund faptei reţinute în concret în sarcina recurentului. Astfel, elementul material al infracţiunii complexe reţinute în sarcina recurentului A. s-a concretizat în punerea în executare a acţiunii adiacente de ameninţare, respectiv prin faptul că inculpatul s-a îndreptat ameninţător către persoana vătămată B. şi i-a cerut să îi dea o bere şi pentru că iniţial a fost refuzat, a început să bată cu antebraţul stâng în bar, ameninţându-l cu cuţitul să îi dea o bere, spunându-i "dă-mi o bere că te tai ...", creându-i acestuia o stare de temere, ca urmare a ameninţărilor persoana vătămată conformându-se cererii inculpatului.

Aşadar, s-a reţinut, pe baza probelor, săvârşirea de către inculpat a unei acţiuni principale de luare a unui bun mobil, sticla de bere, din posesia persoanei vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, precum şi a unei acţiunii secundare de ameninţare a persoanei vătămate cu un cuţit, ameninţări comise de către inculpat cu scopul de a înlesni săvârşirea furtului, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.

Referitor la infracţiunea de ameninţare pentru care a fost condamnat prin decizia recurată, s-a arătat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, faptele comise fiind integrate în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru care a fost condamnat şi pentru care înţelege să răspundă penal.

Potrivit art. 206 alin. (1) din C. pen. infracţiunea de ameninţare constă în "Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere".

Aşadar, elementul material al acestei infracţiuni se realizează printr-o acţiune de ameninţare ce are accepţiunea din vorbirea curentă, în sensul de a exprima intenţia de a face rău cuiva, pentru a-l intimida, insuflându-i, în felul acesta, temerea consecinţelor care se vor produce. Acţiunea de ameninţare, directă sau indirectă, poate fi realizată prin orice mijloace: cuvinte, gesturi, fapte, semne simbolice etc. Ameninţarea poate fi explicită, atunci când se arată în ce va consta răul, consecinţa negativă care se va produce sau implicită, atunci când consecinţa negativă poate fi dedusă.

Cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească acţiunea de ameninţare se referă la: să aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare; să fie îndreptată împotriva persoanei ameninţate ori a altei persoane; să fie de natură să îi producă persoanei ameninţate o stare de temere; să aibă caracter injust; să fie realizabilă într-un viitor nu prea îndepărtat.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., constă în aceea că în data de 11.05.2019, în jurul orelor 22:30, inculpatul s-a deplasat la pct. de lucru al SC C. SRL (restaurant E.) situat în mun. Alexandria, str. x, jud. Teleorman, unde a intrat fără să aibă acceptul personalului, a ameninţat-o pe persoana vătămată D. cu acte de violenţă şi cu moartea, producându-i persoanei vătămate o stare de temere ca urmare a solicitării acesteia de a părăsi incinta restaurantului.

În raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ameninţare corespund faptei reţinute în concret în sarcina recurentului. Astfel, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina recurentului A. s-a concretizat în faptul că a început să îi aducă injurii persoanei vătămate, moment în care, aceasta din urmă a fost avertizată de către angajaţi ai localului (restaurant E.), cu privire la faptul că inculpatul are pe lungimea antebraţului drept un cuţit, ulterior inculpatul ameninţând-o pe persoana vătămată cu moartea, spunându-i "o să îţi dau 20 de cuţite".

Prin urmare, se observă că acţiunea de ameninţare, ce constituie elementul material al infracţiunii pentru care recurentul a fost condamnat, este una directă, realizată prin cuvinte, explicită, inculpatul arătându-i persoanei vătămate D. răul care se va produce, acela că "o să îţi dau 20 de cuţite" şi, în acelaşi timp, se referă la săvârşirea unei infracţiuni împotriva persoanei vătămate D., care i-a produs acesteia o stare de temere ce a determinat-o să se depărteze de zona în care se afla inculpatul, în zona birourilor, de unde a continuat să urmărească pe camerele de supraveghere ceea ce se întâmpla, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, prin criticile formulate, care de altfel au constituit şi motive de apel şi au fost analizate de către instanţa de apel prin decizia recurată, se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenta probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora.

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Întrucât s-a constatat că infracţiunea de tâlhărie există şi a fost săvârşită de către recurent, în mod corect acesta a fost obligat la plata prejudiciului creat persoanei vătămate SC C. SRL în sumă de 10 RON, reprezentând costul unei sticle de bere, în cauză operând răspunderea delictuală a recurentului, ale cărei cerinţe prevăzute de lege sunt îndeplinite, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia făptuitorului. Aşadar, potrivit art. 1357 din C. civ. "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare."

Examinând motivul de recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", Înalta Curte constată că vizează acele situaţii în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., se constată că instanţa supremă, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., analizează doar legalitatea unei pedepse sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor determinate de legiuitor.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, prin Sentinţa penală nr. 190/05.05.2021, pronunţată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată (faptă din 11.05.2019 - persoană vătămată B. şi parte civilă SC C. SRL); la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare (faptă din 11.05.2019 - persoană vătămată D.) şi la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice (faptă din 11.05.2019).

Pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233-234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. se constată că pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Întrucât în cauză recurentul a uzat de procedura recunoaşterii învinuirii, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 ani şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi. Prin urmare, pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită prin decizia recurată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată este în limitele prevăzute de lege.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, în procesul de individualizare a pedepsei instanţa optând pentru pedeapsa cu închisoare. Întrucât în cauză recurentul a uzat de procedura recunoaşterii învinuirii, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 lună şi 4 luni închisoare. Prin urmare, pedeapsa de 3 luni închisoare stabilită prin decizia recurată pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare este în limitele prevăzute de lege.

Potrivit art. 371 din C. pen., infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, în procesul de individualizare a pedepsei instanţa optând pentru pedeapsa cu închisoare. Întrucât în cauză recurentul a uzat de procedura recunoaşterii învinuirii, în baza art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 lună şi 8 luni închisoare. Prin urmare, pedeapsa de 3 luni închisoare stabilită prin decizia recurată pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice este în limitele prevăzute de lege.

Întrucât faptele pentru care recurentul a fost condamnat definitiv prin decizia recurată sunt concurente, în cauză, în mod corect, s-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite, astfel încât inculpatului i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse (3 luni + 3 luni = 6 luni: 3 = 2 luni), inculpatul urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 2 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii, Înalta Curte constată că în mod obligatoriu pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233-234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., este obligatorie pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi, astfel că în mod corect aceasta a fost stabilită pe lângă pedeapsa închisorii. De asemenea, în mod legal, în baza art. 45 alin. (1) şi alin. (5) din C. pen. s-au aplicat pedepsele complementare şi accesorii în caz de pluralitate de infracţiuni.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 445/A din data de 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.

GGC - ED