Cassation appeal against conviction for incitement to destruction and recidivist sentencing dismissed as unfounded.

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 213 din data de 01.02.2021 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul penal nr. x/2019 în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen.

S-a constatat că inculpatul A. a fost reţinut de la data de 22.10.2019 până la data de 23.10.2019, arestat preventiv de la data de 23.10.2019 până la data de 18.11.2019 şi arestat la domiciliu de la data de 18.11.2019 până la data de 07.12.2019.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Prin Decizia penală nr. 466 din data de 20 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, şi pentru cauze cu minori, s-a dispus în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen. s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 213/01.02.2021 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. x/2019, pe care a desfiinţat-o în parte în latură penală în privinţa inculpatului A.

S-a înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţia de achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen. şi rejudecând:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă principală de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen.

În baza art. 67 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 4 (patru) ani, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi exercitarea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi exercitarea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme.

În baza art. 104 alin. (2) din C. pen. s-a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 610 din 2012 a Tribunalului Bucureşti şi în baza art. 43 alin. (1) din C. pen. s-a dispus executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 1112 zile închisoare alături de pedeapsa de 2 ani închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa principală totală de 2 ani şi 1112 zile închisoare.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 22.10.2019 până la data de 07.12.2019.

Împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie la data de 11.07.2022 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la acţiunile de instigare presupus săvârşite de acesta, ce s-ar putea circumscrie tipicităţii obiective a infracţiunii reţinute în sarcina sa.

Totodată, pentru a dovedi şi lipsa de tipicitate subiectivă a faptei de instigare la săvârşirea infracţiunii de distrugere săvârşită de autorii B., C., D., a redat în cuprinsul cererii de recurs motivarea Curţii de Apel Iaşi referitoare la apelul formulat de Ministerul Public privind pe inculpatul A.

În acest sens, a arătat că deşi instanţa de apel a reţinut că este probat faptul că cei trei executanţi fac parte din anturajul apropiat, intim al inculpatului A. şi mai mult, din tipul de relaţie şi conversaţie dintre B. şi inculpatul recurent rezultă că aceştia se aflau sub coordonarea, influenţa şi autoritatea acestuia, cunoscut ca lider al E., totuşi inculpatul a apreciat că simpla împrejurare că îi cunoaşte, că vorbeşte la telefon sau se întâlneşte frecvent cu autorii faptei nu reprezintă acte de instigare la săvârşirea unei infracţiuni.

Totodată, în opinia inculpatului, faptul că a dorit să îşi dezinstaleze anumite aplicaţii telefonice, fiind oprit de către poliţişti sau negarea relaţiilor cu autorii infracţiunii, nu pot reprezenta acte de instigare la săvârşirea infracţiunii de distrugere.

Mai mult, contrar celor susţinute de instanţa de apel, inculpatul a precizat că existenţa unui anumit conflict între F. şi G. nu pot conduce la presupunerea că inculpatul a săvârşit actele reţinute în sarcina sa, mesajele redate la filele x şi următoarele din vol. 6 dup, pot întruni eventual elementele de tipicitate ale infracţiunii de ameninţare, şi nicidecum elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii de instigare la infracţiunea de distrugere asupra bunurilor aparţinând numitului H.

A mai susţinut că şi în situaţia în care ar fi real interesul afirmat de către instanţă ca să fie incendiată poarta numitului H., chiar dacă dorinţa unei persoane poate fi imorală, acestea nu sunt prevăzute de legea penală ca acte de instigare.

În opinia inculpatului, existenţa clară a unui mobil, şi anume o eventuală răzbunare faţă de familia lui H. pentru neluarea de către acesta de măsuri împotriva lui F., deşi este o simplă alegaţie, nu reprezintă acte materiale de instigare săvârşite de inculpat pentru a-i determina pe autori să săvârşească infracţiunea de distrugere.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., inculpatul a precizat că instanţa de apel, urmare a revocării liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 610/2012 a Tribunalului Bucureşti, a dispus în mod greşit executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 1112 zile de închisoare alături de pedeapsa de 2 ani închisoare din decizia penală atacată.

În acest sens, a precizat că la data pronunţării deciziei penale atacate, Tribunalul Bucureşti a pronunţat în Dosarul nr. x/2021 Sentinţa penală nr. 1107/F/01.10.2021 şi încheierea din 24.05.2021 potrivit cărora: " În baza art. 595 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din C. pen. admite cererea formulată de petentul condamnat A. Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin Sentinţa penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, faptă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, la 10 ani închisoare. Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeaşi sentinţă, pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1) art. 209 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) din C. pen. din 1968, la 10 ani şi 6 luni închisoare. Reduce pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeaşi sentinţă pentru infracţiunea de tentativă la trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 20 din C. pen. din 1968 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 la 7 ani şi 6 luni închisoare. Menţine pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, aplicată petentului condamnat A. prin Sentinţa penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din C. pen. din 1968 pe o durată de 5 ani. Constată că petentul condamnat A. a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, la data de 21.11.2017, cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare."

Prin încheierea din data de 24 mai 2021 a dispus: "În baza art. 278 din C. proc. pen. dispune îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei, dispozitivului şi considerentelor Sentinţei penale nr. 1107/F din data de 01.10.2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti privind pe petentul A., în sensul că: - la parag. 3 din minută şi din dispozitiv, în loc de "Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeaşi sentinţă, pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) din C. pen. din 1968, la 10 ani şi 6 luni închisoare" se va menţiona "Reduce pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată petentului condamnat prin aceeaşi sentinţă, pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) din C. pen. din 1968, la 9 ani şi 4 luni închisoare". - în cuprinsul considerentelor, în cazurile în care se face referire la fapta menţionată mai sus, în loc de "10 ani şi 6 luni închisoare" se va menţiona "9 ani şi 4 luni închisoare."

A apreciat că în raport de această sentinţă este greşit aplicată pedeapsa de 2 ani şi 1112 zile, având în vedere că inculpatul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 9 ani şi 4 luni închisoare, la data de 21.11.2017, astfel încât restul rămas neexecutat nu mai este de 1112 zile închisoare.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea inculpatului A.

Prin încheierea din 04 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, şi pentru cauze cu minori, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 15.11.2022.

Prin încheierea menţionată s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susţinerile inculpatului care aduc în discuţie absenţa elementului obiectiv propriu infracţiunii analizate, iar din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casaţie, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie cu privire la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", apreciindu-se că formal criticile invocate se circumscriu acestui caz de casare.

Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, ÎCCJ, secţia penală, www.x.ro).

Ca atare, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

În cauza pendinte, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurentului, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de instigare la distrugere pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate. În speţă, sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen.

Recurentul a arătat că, în speţă, existenţa unui conflict între F. şi G. nu pot conduce la presupunerea că inculpatul a săvârşit actele reţinute în sarcina sa, mesajele redate la filele x şi următoarele din vol. 6 dup, putând întruni eventual elementele de tipicitate ale infracţiunii de ameninţare şi nicidecum elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii de instigare la infracţiunea de distrugere asupra bunurilor aparţinând numitului H. În opinia sa, existenţa clară a unui mobil, şi anume o eventuală răzbunare faţă de familia lui H. pentru neluarea de către acesta de măsuri împotriva lui F., nu reprezintă acte materiale de instigare săvârşite de inculpat pentru a-i determina pe autori să săvârşească infracţiunea de distrugere. De asemenea, a apreciat că simpla împrejurare că îi cunoaşte pe autorii B., C., D., că vorbeşte la telefon sau se întâlneşte frecvent cu autorii faptei nu reprezintă acte de instigare la săvârşirea unei infracţiuni.

În cauza de faţă, starea de fapt reţinută cu titlu definitiv prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., constă în aceea că în luna septembrie 2019 i-a determinat pe inculpaţii B., C., D. să distrugă şi să degradeze prin incendiere locuinţa familiei H. din localitatea Dancu, str. x, com. Holboca, jud. Iaşi, aceştia din urmă, la data de 30.09.2019, ora 01:28, incendiind gardul locuinţei folosind un recipient de 5 litri de combustibil şi o sursă de aprindere, flacăra propagându-se către unul din imobilele aflate în curte şi fiind stinsă ulterior de locatari, punându-se astfel în pericol integritatea fizică a persoanelor şi a bunurilor de la adresa respectivă şi din vecinătate.

Înalta Curte reţine că recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen., ce constă în "determinarea unei alte persoane să distrugă, degradeze sau aducă în stare de neîntrebuinţare un bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri".

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de instigare la distrugere, constă în acţiunea de a determina o persoană la săvârşirea uneia dintre următoarele acţiuni alternative: distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc. Prin distrugere se înţelege desfiinţarea, nimicirea, suprimarea, sfărâmarea unui bun. Degradarea unui bun înseamnă deteriorarea acestuia, alterarea sa parţială, adică o schimbare substanţială care face ca bunul să nu mai aibă calităţile şi potenţialul de utilizare anterior. Aducerea în stare de neîntrebuinţare înseamnă a face ca bunul să-şi piardă total calităţile iniţiale care îi asigurau potenţialul de utilizare, bunul devenind complet inutilizabil.

În speţă, Înalta Curte constată că fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută în cauză, corespunde tiparului abstract al infracţiunii de instigare la distrugere, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 253 alin. (4) din C. pen. Elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina recurentului A. s-a concretizat în determinarea inculpaţilor B., C., D. să distrugă şi să degradeze prin incendiere locuinţa familiei H. din localitatea Dancu, str. x, com. Holboca, jud. Iaşi, acţiune urmată de executare, în sensul că la data de 30.09.2019, ora 01:28, inculpaţii B., C., D. au incendiat gardul locuinţei familiei H. folosind un recipient de 5 litri de combustibil şi o sursă de aprindere, flacăra propagându-se către unul din imobilele aflate în curte.

Aşadar, s-a reţinut, pe baza probelor, săvârşirea de către inculpat a unei acţiuni de determinare a inculpaţilor B., C., D. să distrugă şi să degradeze locuinţa familiei H. din localitatea Dancu, str. x, com. Holboca, jud. Iaşi, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.

De altfel, se constată că este îndeplinită şi cerinţa ataşată elementului material, respectiv aceea ca distrugerea prin incendiere să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, impusă de art. 253 alin. (4) din C. pen., urmarea imediată a faptei săvârşite constând în degradarea gardului prin deteriorarea şi alterarea acestuia, precum şi în punerea în pericol a persoanelor de la adresa respectivă şi din vecinătate, creându-se pericolul ca focul să se extindă, imobilele nefiind cuprinse de flăcări datorită intervenţiei locatarilor care au localizat incendiul.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, prin criticile formulate se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se reevaluarea materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.

Totodată, în ceea ce priveşte limitele examinării recursului în casaţie conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. s-a reţinut în jurisprudenţă că acest caz de casare nu permite o analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, instanţa de recurs în casaţie neavând în competenţa prevăzută de lege administrarea în mod nemijlocit de probe cu privire la faptele reţinute de către instanţa de apel. Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate. În consecinţă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs în casaţie (în acest sens este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 471/RC din 26 octombrie 2021).

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective ale infracţiunii pentru care a fost condamnat reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Examinând motivul de recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", Înalta Curte constată că vizează acele situaţii în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 610/09.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din data de 13.12.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea 39/2003; la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) din C. pen. din 1968 şi la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 20 din C. pen. din 1968 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi urmare a aplicării dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni s-a stabilit pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare.

Urmare a aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 6 din C. proc. pen., prin Sentinţa penală nr. 1107/F din data de 01.10.2021, îndreptată prin încheierea din data de 24.05.2021, s-a redus pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, faptă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, la 10 ani închisoare; s-a redus pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin aceeaşi sentinţă, pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) din C. pen. din 1968, la 9 ani şi 4 luni închisoare; s-a redus pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin aceeaşi sentinţă pentru infracţiunea de tentativă la trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 20 din C. pen. din 1968 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 la 7 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsa rezultantă rămânând de 12 ani închisoare.

Potrivit aceleiaşi sentinţe penale se constată că persoana condamnată A. a fost liberată condiţionat din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, la data de 21.11.2017, cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare. Aşadar, susţinerea recurentului că ar fi fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 9 ani şi 4 luni închisoare este neîntemeiată, această pedeapsă fiindu-i aplicată pentru una dintre infracţiunile pentru care a fost condamnat, respectiv cea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1)-(20)9 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (4) din C. pen. din 1968 şi nu constituie pedeapsa rezultantă din care a fost liberat condiţionat la data de 21.11.2017.

Incidenţa instituţiei revocării liberării condiţionate se raportează la restul rămas de executat din pedeapsa rezultantă, nu din pedepsele componente aplicate pentru fiecare infracţiune în parte, astfel încât susţinerea recurentului inculpat potrivit căreia, în raport de Sentinţa penală nr. 1107/F/01.10.2021 a Tribunalului Bucureşti, acesta a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 9 ani şi 4 luni închisoare, la data de 21.11.2017, este contrazisă tocmai de dispozitivul acestei sentinţe, unde se menţionează că "Menţine pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, aplicată petentului condamnat A. prin Sentinţa penală nr. 610 din 09.07.2021 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 4013 din 13.12.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din C. pen. din 1968 pe o durată de 5 ani. Constată că petentul condamnat A. a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 12 ani închisoare, la data de 21.11.2017, cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare."

Conform art. 41 alin. (1) din C. pen. "Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare."

Raportat la aceste dispoziţii, infracţiunea de instigare la distrugere pentru care recurentul a fost condamnat prin decizia penală atacată în cauză este săvârşită în stare de recidivă postexecutorie faţă de hotărârea definitivă de condamnare la pedeapsa de 12 ani închisoare din care recurentul a fost liberat condiţionat la data de 21.11.2017 cu un rest rămas neexecutat de 1112 zile închisoare.

Potrivit art. 43 alin. (1) din C. pen. "Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta."

Prin urmare, în mod corect, prin Decizia penală nr. 466 din data de 20 iunie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, şi pentru cauze cu minori a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată recurentului prin Sentinţa penală nr. 610/09.07.2021 şi menţinută prin Sentinţa penală nr. 1107/F/01.10.2021, constatând că infracţiunea de instigare la distrugere este săvârşită în stare de recidivă postexecutorie şi în aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din C. pen. a dispus executarea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 1112 zile închisoare alături de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului prin decizia penală ce face obiectul prezentului recurs în casaţie, urmând ca recurentul să execute pedeapsa principală totală de 2 ani şi 1112 zile închisoare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, şi pentru cauze cu minori.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.

GGC - ED