Annulment of commercial arbitral award on lease term extension quashed and remanded for erroneous application of post-contractual legislation

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa la 15 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la încheierea unui act adiţional la contractul de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004 prin punerea sa în acord cu caietul de sarcini, în sensul modificării termenului iniţial de valabilitate a contractului din 30 iunie 2021 cu cel din 16 decembrie 2024.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi 1.075 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa arbitrală nr. 1 din 11 mai 2021, Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa a admis acţiunea arbitrală şi a obligat-o pe pârâtă să încheie cu reclamanta un act adiţional la contractul de închiriere prin punerea sa în acord cu caietul de sarcini, în sensul modificării termenului iniţial de valabilitate a contractului cu cel din 16 decembrie 2024 şi să plătească reclamantei cheltuielile de judecată în cuantum de 48.588,73 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2021, B. S.A. a solicitat anularea sentinţei arbitrale şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii ca nefondată, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) raportat la art. 613 C. proc. civ.

Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea B. S.A., care a fost admisă în principiu la termenul din 27 octombrie 2021.

Prin decizia civilă nr. 4 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în anulare şi cererea de intervenţie accesorie, a anulat sentinţa arbitrală şi, în urma rejudecării, a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare invocat, a învederat că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ.

În concret, a arătat că instanţa a anulat hotărârea arbitrală în baza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reţinând că a fost încălcată norma imperativă de la art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999.

Sub acest aspect, a subliniat că această normă nu figurează printre dispoziţiile legale invocate de intimata-pârâtă în motivarea acţiunii în anulare.

În acest sens, a arătat că partea adversă a făcut o simplă referire la art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, însă nu şi la alin. (2) al aceluiaşi articol.

În acest context, a subliniat că instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut, întrucât nu a fost învestită cu un motiv de anulare care să vizeze norma de la art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că decizia atacată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, întrucât s-a întemeiat exclusiv pe o normă care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa a aplicat art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, deşi acest text de lege a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de închiriere.

Astfel, a arătat că art. 35 din O.G. nr. 22/1999 a fost introdus în anul 2007 şi se referea la regulamentul de închiriere a bunurilor din domeniul public, iar nu la termenul de închiriere a bunurilor din domeniul privat al statului.

În continuare, a menţionat că reglementarea închirierilor s-a extins cu privire la întreaga infrastructură de transport naval în anul 2010.

Subsecvent acestui aspect, a subliniat că abia în anul 2017 a fost reglementat un termen cu privire la închirierea infrastructurii de transport naval.

În acest sens, a subliniat termenul de închiriere stabilit prin ultima modificare a O.G. nr. 22/1999 era limitat la durata de valabilitate a concesiunii generale a portului, care însă putea fi depăşită de durata investiţiilor făcute de locatar.

În acest context, a precizat că în O.G. nr. 22/1999 nu exista o prevedere cu privire la închirierea bunurilor la momentul încheierii contractului din 2004 şi nici la momentul naşterii dreptului de a modifica termenul de valabilitate a contractului în baza caietului de sarcini.

A mai arătat norma de la art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 nu are caracter imperativ, deoarece alin. (3) al aceluiaşi articol permite extinderea termenului de închiriere cu depăşirea duratei concesiunii în ipoteza efectuării unor investiţii agreate contractual.

Totodată, a învederat că art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 nu se referă la bunurile aflate în proprietatea privată a administraţiilor portuare, ci la bunurile aflate în domeniul public.

Ca atare, autoarea recursului a conchis că acest text de lege nu era aplicabil în cauză, întrucât contractul de închiriere dedus judecăţii are ca obiect bunuri aflate în domeniul privat.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

Această excepţie a fost respinsă la termenul din 27 septembrie 2022 pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât soluţia atacată s-a întemeiat pe art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, care însă nu a figurat printre dispoziţiile invocate de intimata-pârâtă în motivarea acţiunii în anulare.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul şi limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilităţii, aceasta fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Verificând respectarea acestui principiu, Înalta Curte reţine că intimata-pârâtă a invocat prin acţiunea în anulare motivul prevăzut de art. 613 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. inclusiv din perspectiva încălcării art. 35 din O.G. nr. 22/1999 .

Evocarea acestei norme în susţinerea motivului de anulare a vizat şi alin. (2) al art. 35 din O.G. nr. 22/1999, din moment ce în motivarea acţiunii în anulare s-a susţinut că pârâta nu putea subcontracta, nici măcar retroactiv, un dezmembrământ al drepturilor sale izvorâte dintr-un contract de concesiune pe o perioadă mai lungă decât permitea concesiunea la momentul subcontractării iniţiale .

Aceste susţineri vizează chiar ipoteza reglementată de art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, conform căruia "contractele de închiriere de infrastructură de transport naval se vor încheia pe o perioadă care nu va putea depăşi perioada concesiunii prevăzute la art. 30 alin. (2) şi vor conţine cel puţin clauzele prevăzute la art. 34 lit. a), b), c), e), f), h) şi i)."

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă mai susţine că decizia atacată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, întrucât s-a întemeiat exclusiv pe o normă care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Ipoteza referitoare la motivele străine de natura cauzei vizează lipsa oricărei legături între motivele reţinute de instanţă şi pricina dedusă judecăţii, şi anume considerentele supraabundente, care nu sprijină şi nici nu justifică soluţia din dispozitiv.

Or, considerentele expuse în motivarea soluţiei de anulare a sentinţei arbitrale prin prisma art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 au legătură cu cauza dedusă judecăţii, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Chestiunea aplicabilităţii în cauză a unei norme de drept material poate fi însă examinată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a reţinut incidenţa în cauză a art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, deşi acest text de lege nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere.

Înalta Curte reţine că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a apreciat că dispoziţiile imperative de la art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 au fost încălcate de către tribunalul arbitral, ca urmare a modificării duratei închirierii iniţiale peste termenul pentru care se putea încheia valabil contractul de închiriere.

Dispoziţiile art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999, care au fundamentat soluţia de anulare a sentinţei arbitrale, nu erau însă în vigoare la momentul încheierii contractului de închiriere nr. x din 17 decembrie 2004.

Astfel, alin. (2) al art. 35 din O.G. nr. 22/1999 a fost introdus prin art. I pct. 40 din Legea nr. 235/2017, care a intrat în vigoare la 10 decembrie 2017.

Anterior acestei modificări, art. 35 din O.G. nr. 22/1999 avea un singur alineat, care fusese introdus prin art. 277 din O.U.G. nr. 86/2007 şi renumerotat în urma republicării O.G. nr. 22/1999.

Deşi O.U.G. nr. 86/2007 a intrat în vigoare la 18 octombrie 2007, acest act normativ cuprindea şi dispoziţii tranzitorii la art. II alin. (5) şi (10), aplicabile contractelor în curs de executare.

Aceste dispoziţii nu au fost avute în vedere de către instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, care s-a rezumat la fundamentarea soluţiei sale pe o dispoziţie legală inaplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, conform principiului tempus regit actum.

La data perfectării actului juridic dedus judecăţii, erau aplicabile dispoziţiile relevante cuprinse în Legea nr. 219/1998 şi H.G. nr. 216/1998. Acestor norme li se adaugă, în mod corespunzător prevederile legale tranzitorii cuprinse în art. II alin. (5) şi (10) din O.U.G. nr. 86/2007, complet ignorate de instanţa învestită cu acţiunea în anulare hotărâre arbitrală.

Prin urmare, pronunţarea soluţiei de anulare a sentinţei arbitrale în temeiul unei norme inaplicabile în cauză atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei atacate, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, instanţa va avea în vedere şi celelalte dispoziţii legale invocate prin acţiunea în anulare din perspectiva motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., urmând a stabili dacă acestea erau aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4 din 3 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.