Contractual penalty for failure to transfer joint-venture funds: interdependence of obligations and end of non-performance liability

A. Contract de asociere. Obligația de plată a penalităților de întârziere. Stabilirea momentului când obligația neîndeplinită a devenit imposibil de executat

B. Acțiune în pretenții. Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului. Lipsa unor obligații aflate într-o legătură de interdependenţă. Efecte

C. Apel. Decăderea apelantului din proba cu înscrisuri. Greșita aplicare a dispozițiilor art. 470 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Contractul/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

clauză penală

penalităţi de întârziere

contract de asociere

motiv invocat omisso medio

administrarea probelor

decădere din probă

dreptul la apărare

excepţia de neexecutare a contractului

interpretarea contractului

C. proc. civ., art. 13 alin. (3), art. 22 alin. (2), art. 181 alin. (1) pct. 2,

art. 194 lit. e), art. 249, art. 254 alin. (2) pct. 2, 4, 6, art. 468 alin. (3),

art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 482, art. 485 alin. (1),

art. 486 alin. (1) lit. d), art. 488 alin. (2)

C. civ., art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 1350, art. 1531-1537, art. 1538 alin. (4),

art. 1539, art. 1540 alin. (2), art. 1541, art. 1556, art. 1557

H.G. nr. 273/1994, art. 3 alin. (1), art. 24

A. Din economia prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepţia finală este ultima etapă a recepţiei unei construcţii, care, spre deosebire de recepţia la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanţie.

Instituirea recepţiei în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar recepţia finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanţie, în care este urmărit modul de comportare a construcţiei şi sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ. Aşadar, data recepţiei finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci este, întotdeauna, ulterioară.

Din această perspectivă, considerentele instanței de prim control judiciar sunt contradictorii și contravin atât art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, cât și dispozițiilor art. 1.540 alin. (2) C.civ., întrucât executarea obligației de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă, care trebuia efectuată pentru a asigura controlul plăților realizate din contul asocierii, nu putea avea loc decât până la data finalizării execuției lucrărilor.

În stabilirea acestui moment, curtea de apel a avut în vedere data recepției finale a lucrărilor, care, raportat la obiectul și scopul asocierii, excedează perioada în care obligația neexecutată putea fi îndeplinită, respectiv cea în care obiectul asocierii urma a se realiza.

Prin urmare, întrucât elementul temporal ce determină imposibilitatea executării obligației de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părțile s-au asociat și nu cu recepția finală a lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară, este nelegală soluția instanței de apel de admitere a apelului incident și de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere până la data recepției finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului de asociere.

B. Excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare pus la dispoziția părții căreia i se pretinde îndeplinirea obligației ce îi revine, fără ca partea care solicită executarea să-și îndeplinească propriile obligații.

Interpretarea art. 1.556 C.civ., coroborat cu art. 1.555 alin. (1) C.civ., relevă că această excepție poate fi invocată pentru obligații corelative și interdependente care reclamă executarea lor simultană. Așadar, pentru ca excepția de neexecutare să poată fi opusă cu succes, legea impune existența unei legături de interdependenţă între obligațiile părților.

Nu este îndeplinită această cerință în cazul în care obligația reclamantei de a constitui aportul și garanțiile asocierii este o obligație independentă, executarea acesteia nefiind condiționată sau imposibil de executat în situația neexecutării obligației pârâtei de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă în contul asocierii, cele două obligații având cauze diferite, nefiind corelative și interdependente, în măsura în care executarea uneia nu este afectată sau condiționată de executarea celeilalte.

Prin urmare, este corectă și în acord cu dispozițiile legale concluzia instanței de apel în sensul că excepția de neexecutare, astfel cum a fost invocată, nu poate determina paralizarea demersului judiciar al reclamantei, atât timp cât obligațiile reclamate nu se află într-o legătură de interdependență.

C. Din economia dispoziţiilor art. 482 C.proc.civ. reiese că normele de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancțiunea decăderii, probele invocate în susținerea apelului.

Așadar, pentru etapa procesuală a apelului legiuitorul a prevăzut un regim derogator de la cel instituit pentru judecata în primă instanță în ceea ce privește proba cu înscrisuri, în sensul că sancțiunea decăderii intervine numai în situația în care administrarea acestei probe nu a fost propusă prin cererea de apel, iar nu şi în cazul în care înscrisurile nu au fost ataşate cererii de apel.

Astfel, în cazul în care, atât prin memoriul de apel, cât şi prin întâmpinarea prezentată în combaterea apelului incident, partea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, rezultă că aceasta a fost propusă cu respectarea art. 470 C.proc.civ., sancțiunea decăderii neputând opera.

În aceste condiții, aplicarea sancţiunii decăderii din proba cu înscrisuri s-a realizat de către instanța de apel cu încălcarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 146 din 26 ianuarie 2022

Prin cererea înregistrată la 30.05.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 lei, reprezentând penalităţi pe zi de întârziere, conform clauzei penale stabilite prin convenţia încheiată de părţi, calculate de la data scadenţei obligaţiei până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, la care se adaugă valoarea penalităţilor de întârziere aferente perioadei cuprinse între momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi data efectivă a plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3758/13.12.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis în parte acțiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.841.987 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la 30.11.2017 până la 14.05.2018, precum şi a sumei de 42.024,87 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, iar A. S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 266/07.04.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă și a penalităţilor de întârziere în cuantum de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere, în echivalent în lei la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii, calculate de la 15.05.2018 până la data recepţiei finale a lucrărilor care au făcut obiectul contractului nr. 6342/28.02.2013.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt și evoluţiei litigiului în etapele procesuale anterioare, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ. Autoarea căii de atac a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.266-1.269 C.civ., care vizează interpretarea contractului, ale art. 1.270 C.civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului şi ale art. 1.566 C.civ., care reglementează excepţia de neexecutare a contractului.

În argumentare, a redat parte din considerentele deciziei atacate, afirmând că prin aplicarea greşită a normelor de drept material care vizează interpretarea sistematică a contractului, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în mod eronat, că invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este lipsită de efecte juridice, reținând că suspendarea drepturilor părţii adverse ce derivau din contract, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, era limitată în timp până la îndeplinirea lor și că obligaţiile evocate nu sunt reciproce şi interdependente.

În opinia recurentei, ca o consecinţă a neconstituirii aportului de către intimată, în mod justificat şi cu bună-credinţă a operat cu sumele încasate, potrivit propriei decizii, în favoarea asocierii şi a invocat excepţia de neexecutare a contractului.

A mai subliniat recurenta că este contrar oricăror reguli de interpretare a contractului argumentul curţii de apel în sensul că nu putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului, în condiţiile în care obligaţia intimatei devenise exigibilă anterior. Or, excepţia se invocă tocmai după ce una dintre părţile contractului a eşuat în îndeplinirea propriilor obligaţii exigibile, iar orice interpretare contrară, justificată pe principiul interdependenţei, conduce la lipsirea de efecte juridice a normei de drept.

De asemenea, sunt, în opinia autoarei căii de atac, nelegale şi argumentele curţii de apel conform cărora, pe de o parte, intimata putea fi trasă la răspundere de autoritatea contractantă pentru neîndeplinirea obligaţiei de aport, iar, pe de altă parte, ea însăși ar fi putut da eficienţă prevederilor art. 3.2 şi 3.5 din contractul de asociere.

În opinia recurentei, instanța de apel a ignorat faptul că autoritatea contractantă a ales să se îndrepte împotriva sa, în condiţiile în care răspunderea era una solidară și că ea a constituit integral garanţiile contractuale, prin scrisori de garanţie, suplinind şi garanţiile ce urmau a fi constituite de societatea intimată, care a eşuat în prezentarea lor. În acest sens, a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, curtea de apel nesocotind faptul că S.C. B. S.R.L. s-a prevalat de art. 3.2 şi 3.5 din contractul de asociere, decăzând intimata din drepturi şi invocând excepţia de neexecutare a contractului.

A apreciat recurenta că aceste critici pot fi subsumate atât motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cât şi celui prevăzut la pct. 6 al aceluiași text de lege, de vreme ce, în mod contradictoriu, curtea de apel uneori a dat prevalență clauzelor contractuale ale art. 3.2 şi 3.5, iar alteori le-a menţionat, inducând ideea că S.C. B. S.R.L. nu a înţeles să uzeze de ele, deşi, aşa cum transpare în mod evident, le-a invocat chiar anterior încasării sumelor ce nu au mai fost virate în mod justificat în contul comun, servind la plata în mod direct a obligaţiilor asocierii.

A mai arătat recurenta că ultima teză justificativă a instanţei de apel se rezumă la imposibilitatea invocării excepţiei de executare a contractului, prin raportare la faptul că intimata este derobată de orice obligaţie corelativă, precum şi la faptul că exigibilitatea obligaţiei intimatei era anterioară obligaţiei de virare a sumelor în contul comun.

În opinia sa, această critică poate fi analizată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., atât timp cât neexecutarea unei obligaţii accesorii celei de asumare a conducerii asocierii nu poate fi exclusă ab initio, pe considerentul nereciprocităţii, în condiţiile în care asociatul A. S.A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile esenţiale, fiind notificat în acest sens şi decăzut din drepturi. Or, este evident că cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

În continuare, recurenta a susţinut că ambele instanţe de fond au omis să analizeze îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii sale contractuale, curtea de apel limitându-se la a reţine că, o dată inserată clauza penală, nu mai era necesară dovedirea prejudiciului, fără însă a analiza condiţiile în care clauza penală devine activă prin raportare la principiile generale ale răspunderii civile contractuale.

Potrivit autoarei căii de atac, chiar şi în ipoteza în care părţile au înţeles să insereze o clauză penală în cuprinsul contractului, partea care o invocă nu este scutită de a dovedi întrunirea condiţiilor pentru intervenirea răspunderii: fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate, iar în măsura în care partea adversă susţine existența unei cauze exoneratoare de răspundere, dovada contrarie.

A subliniat autoarea căii de atac că în cauză nu sunt îndeplinite aceste condiţii, de vreme ce în mod justificat nu a virat sumele de bani în contul comun, intimata nu a probat prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre fapta presupus ilicită şi prejudiciu şi, mai mult decât atât, a făcut dovada faptei exoneratoare de răspundere, constând în fapta însăși a intimatei care nu şi-a executat obligaţia esenţială de constituire a aportului său în asociere.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că obligaţia de virare a sumelor de bani în contul comun trebuia să asigure dreptul la informare al părţii adverse, însă a nesocotit probatoriul administrat care relevă că a informat-o cu bună-credinţă pe intimată cu privire la modul de utilizare a respectivelor sume de bani.

A apreciat autoarea căii de atac că în mod contradictoriu curtea de apel a reţinut decăderea din drepturi a intimatei, fără a reţine însă şi că partea în culpă era ţinută să respecte deciziile părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susţinut că probele care îi erau favorabile au fost înlăturate, cu motivarea că s-ar ajunge la tergiversarea cauzei, deşi au fost prezentate la al doilea termen de judecată, respectiv la 14.01.2020, după ce la primul termen judecata se amânase în vederea timbrării apelului incident. Or, este evident că această motivare nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat după aproximativ trei luni.

Cu privire la soluţia dată apelului incident, recurenta a susţinut că instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 249 C.proc.civ., a reţinut că sarcina probei revine pârâtei, deşi nu a solicitat prezentarea vreunei dovezi, ba mai mult, a înlăturat înscrisurile care probau destinaţia sumelor primite de la autoritatea contractantă.

A mai subliniat că instanţa de apel nu a ţinut seama de principiul proporţionalităţii, nu a dat eficiență dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C.civ. şi, deşi s-a prevalat de dispoziţiile art. 1.557 C.civ. care vizează imposibilitatea de executare, a admis apelul incident fără nicio evaluare a întinderii prejudiciului.

Mai mult, a apreciat că în virtutea rolului activ, curtea de apel putea să dea efect dispoziţiilor art. 1.551 C.civ. şi să nu o oblige la plata unei penalităţi în sumă de peste 2.600.000 euro, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a vira într-un cont comun suma de 200.000 euro.

A arătat recurenta că instanţa de prim control judiciar a apreciat că se impunea calcularea penalităţilor până la data la care obligaţia a devenit imposibil de executat. Or, acest moment era reprezentat, contrar celor reţinute de curtea de apel, de cel la care sumele primite în cont au fost utilizate pentru plata obligaţiilor asocierii, asumate anterior decăderii din drepturi a intimatei, iar nu de data încheierii procesului-verbal de recepţie finală, împrejurare ce atrage, în opinia sa, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

La 25.06.2020, autoarea căii de atac a transmis prin poştă o cerere intitulată „dezvoltare a motivelor de recurs”.

În cuprinsul ei, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.266-1.269, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.531-1.538 C.civ.

Potrivit autoarei căii de atac, în mod greşit a calificat curtea de apel art. 3.3 din acordul părţilor drept o clauză penală.

În acest sens, a susţinut că obligaţia de transfer al sumelor de bani în contul comun este una de a face, intuitu personae. Or, în privinţa executării silite a obligaţiilor de a face, există, pe de o parte, posibilitatea stabilirii de daune cominatorii, iar, pe de altă parte, în măsura în care obligaţiile de a face erau constatate printr-un titlu executoriu, procedura executării silite în natură.

Cum acordul părţilor nu reprezintă titlu executoriu, în cauză era aplicabil numai mecanismul daunelor cominatorii, similar celui prevăzut de Codul de procedură civilă, care presupune parcurgerea a doi paşi, respectiv formularea unei cereri în faţa instanţei de judecată de către creditorul obligaţiei pretins neexecutate, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care debitorul este obligat la executarea obligaţiei de a face, sub sancţiunea de daune cominatorii/penalităţi şi, în ipoteza neexecutării, obligarea debitorului obligaţiei la plata daunelor cominatorii, sub rezerva probării prejudiciului efectiv suferit.

A subliniat recurenta că semnificaţia clauzei inserate la art. 3.3 din acordul părţilor este de stabilire a cuantumului penalizării, respectiv a daunei cominatorii, dar şi că, faţă de considerentele expuse mai sus, intimata nu putea solicita direct plata penalizării şi, mai mult, trebuia să probeze prejudiciul.

În acest context, a susţinut că, prin raportare la prevederile acordului încheiat între părţi, suma de 5.000 euro/zi de întârziere a fost stabilită exclusiv cu scop sancţionatoriu, în ipoteza în care S.C. B. S.R.L. ar fi refuzat executarea în natură a obligaţiei dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Că acesta a fost scopul pentru care a fost instituită penalizarea, a susţinut că o demonstrează faptul că neîndeplinirea obligaţiei de transfer al sumei de bani în contul comun nu era aptă să producă prejudicii intimatei şi, oricum, chiar dacă, pur teoretic, s-ar fi putut crea un prejudiciu, părţile nu puteau avea în vedere o pagubă de asemenea dimensiuni excesive.

A susţinut autoarea căii de atac că, având în vedere că părţile nu pot institui, pe cale convenţională, amenzi civile, singura modalitate în care se poate acorda eficienţă clauzei 3.3 din acordul părţilor este aceea de a interpreta că prin ea se instituie daune cominatorii, în scopul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei respective.

Or, temeiul juridic în baza căruia se poate obţine acordarea de daune cominatorii se regăseşte în art. 1.516 C.civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar atunci când debitorul nu îşi execută obligaţia fără justificare şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei, să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative şi să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Aşa fiind, recurenta a apreciat că intimata nu putea proceda direct la obligarea sa la plata penalizării, în lipsa unui demers judiciar efectiv prin care să obţină executarea în natură a obligaţiei, sub sancţiunea penalizărilor stabilite anticipat prin contract.

În opinia sa, o interpretare contrară dă naştere unui drept potestativ în favoarea intimatei, care nu a avut interes în a solicita executarea în natură a obligaţiei, întrucât a cunoscut suma de bani plătită în favoarea asocierii şi modul în care aceasta a fost folosită, raţiunea pentru care obligaţia a fost instituită fiind astfel atinsă.

Titulara căii de atac a mai susţinut că, şi în ipoteza în care instanţa de recurs ar înţelege să menţină eroarea instanţelor de fond cu privire la calificarea clauzei 3.3 din contract, trebuie avut în vedere că, şi atunci când părţile au inserat în convenţia lor o clauză penală, se impune analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1.350 alin. (2) C.civ. pentru angajarea răspunderii contractuale.

A arătat că, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţă, stipularea în contract a unei clauze penale face ca doar determinarea cuantumului prejudiciului să nu mai fie lăsată la aprecierea suverană a instanţei, însă, pentru a fi atrasă răspunderea contractuală, trebuie să existe o faptă ilicită, constând în neexecutarea unei obligaţii contractuale, un prejudiciu patrimonial, ca urmare a faptei ilicite, o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale contractuale.

În acest context, a subliniat şi că, deşi a constatat disproporţia dintre suma semnificativă la plata căreia a fost obligată şi sumele care ar fi trebuit să tranziteze contul comun, respectiv profitul posibil în urma executării proiectului, în mod inexplicabil instanţa a considerat că prejudiciul îşi păstrează caracterul previzibil şi că îi este pe deplin imputabil recurentei, cu toate că diferenţa majoră între sumele de bani rezultă exclusiv din conduita intimatei, care a mărit artificial valoarea presupusei clauze penale.

În acest sens, a arătat recurenta că, în vederea asigurării unui echilibru şi a unei previzibilităţi a conduitei contractuale, prin art. 3.12 din acord, care se referă inclusiv la art. 3.3, părţile au prevăzut că „sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula ulterior o revendicare, oricare dintre asociaţi este obligat ca în termen de maxim 28 de zile de la producerea unui eveniment de încălcare a obligaţiilor, să înştiinţeze cealaltă parte asupra situaţiei de încălcare a obligaţiei, acordându-i un termen rezonabil de înlăturare a culpei. Termenul de remediere a problemei nu poate fi totuşi mai mare de 28 de zile. Dacă nici după acest termen partea în culpă nu remediază evenimentul de încălcare a obligaţiei, cealaltă parte este îndreptăţită la a formula revendicarea, în conformitate cu clauzele contractuale privind revendicări, sancţiuni şi penalităţi (ex: clauza 3.2; clauza 3.3; clauza 3.5 etc.)”.

Or, intimata nu a pus-o în întârziere, conform art. 3.12 din acord, astfel că, în opinia recurentei, sumele la plata cărora a fost obligată au fost acordate de instanţă cu încălcarea art. 1.534 C.civ., potrivit căruia „dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.”

Sub aspectul aplicării greşite a prevederilor art. 1.555 şi 1.556 C.civ., recurenta a susţinut că în mod eronat a reţinut curtea de apel că obligaţiile a căror neexecutare a invocat-o nu sunt corelative celei vizând transferul sumelor de bani în contul comun.

Or, în opinia sa, este evidentă interdependenţa dintre obligaţiile fiecărei părţi a acordului.

Astfel, neexecutarea de către intimată a celor mai importante obligaţii contractuale, respectiv de a aduce garanţiile, asigurările şi contribuţiile la asociere, a fost sancţionată, conform acordului încheiat de părţi, cu pierderea dreptului la sumele ce i-ar fi revenit în cadrul asocierii şi a dreptului de a-şi exprima punctul de vedere şi de a vota în cadrul şedinţelor comitetului director, recurentei revenindu-i, în schimb, responsabilitatea de a decide liber cu privire la forma şi modalitatea de continuare a executării lucrărilor proiectului.

Aşa fiind, a apreciat că, întrucât intimata nu şi-a executat principalele obligaţii contractuale, nu se putea reține că acestea nu erau în interdependenţă cu obligaţia de a-i conferi drept de dispoziţie şi administrare asupra sumelor de bani.

A mai susţinut autoarea căii de atac că, şi în ipoteza în care prevederea inserată la art. 3.3 din acordul părţilor ar fi considerată o clauză penală, prin raportare la cuantumul sumei la plata căreia instanţa de apel a obligat-o, precum şi la lipsa prejudiciului patrimonial efectiv suferit de intimată, dublat de conduita acesteia, care a majorat în mod artificial numărul zilelor de întârziere prin propria atitudine, se impune constatarea caracterului vădit excesiv al acestei clauze, ca urmare a încălcării principiului proporţionalităţii prestaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5), art. 16, art. 22 alin. (2), art. 476, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a arătat că, deşi nu i-a fost permisă administrarea probei cu înscrisuri, care era pe deplin admisibilă în condiţiile art. 254 C.proc.civ., în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că nu şi-a probat criticile din apel şi apărările cu privire la apelul incident.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., autoarea căii de atac a arătat că, deşi instanţa de apel a indicat cu numeroase ocazii raţiunea instituirii penalizării de 5.000 euro/zi de întârziere din perspectiva sa, respectiv aceea de asigurare a transparenţei între părţile acordului şi a reţinut că recurenta şi-a informat cocontractantul atât în ceea ce priveşte plata efectivă, cât şi în ceea ce priveşte utilizarea acesteia, în mod inexplicabil şi contradictoriu a apreciat că neexecutarea s-a prelungit până la momentul recepţiei lucrărilor.

La 23.10.2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul art. 184 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., excepţia tardivităţii cererii transmise la 25.06.2020 şi excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs dezvoltate prin aceasta, care, în opinia sa, au fost invocate pentru prima dată în recurs. De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat memoriul iniţial de recurs şi excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 19.11.2020 autoarea căii de atac a răspuns la întâmpinare.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor; ambele părți și-au exprimat punctul de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 10.11.2021, excepţiile lipsei calității de reprezentant și nulităţii recursului au fost respinse, iar recursul a fost admis în principiu, potrivit art. 493 alin. (7) C.proc.civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că excepția tardivității depunerii memoriului denumit ,,Dezvoltarea motivelor de recurs”, invocată de intimată, nu reprezintă o excepție proprie recursului, întrucât efectul excepţiei procesuale a tardivității trebuie să conducă, așa cum rezultă din art. 248, coroborat cu art. 494 C.proc.civ., spre constatarea tardivității căii de atac a recursului, însă, prin excepția invocată, se urmărește înlăturarea doar a unora dintre criticile din recurs.

Mai mult, răspunzând acestei apărări, instanța supremă subliniază că declararea recursului anterior comunicării hotărârii atacate nu este de natură să atragă decăderea părții din dreptul de a depune motive noi de recurs, în măsura în care acestea sunt formulate în termenul legal prevăzut pentru exercitarea și motivarea căii de atac, calculat, potrivit art. 468 alin. (3), raportat la art. 485 alin. (1) C.proc.civ. și care, în speță, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același Cod, s-a împlinit ulterior depunerii suplimentului la memoriul de recurs, respectiv la 26.06.2020.

Alegațiile intimatei privind data comunicării deciziei nu pot fi reținute, în măsura în care actele dosarului nu relevă că autoarea căii de atac a primit sub semnătură o copie a deciziei recurate la 22.05.2020, pe cererea depusă în acest sens fiind consemnat doar că aceasta se va elibera după verificare.

Nici lipsa mențiunii de la art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. din cererea de recurs depusă nu este de natură să conducă spre aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) C.proc.civ., în măsura în care, așa cum s-a reținut, motivele au fost depuse cu respectarea termenului legal.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a mai solicitat înlăturarea motivelor de recurs care vizează recalificarea naturii juridice a clauzei penale cuprinse în art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere și caracterul excesiv al clauzei penale, ca inadmisibile, susținând că aceste critici nu au fost deduse judecății instanțelor de fond, ci au fost invocate pentru prima oară în recurs.

Potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Din verificările proprii, Înalta Curte constată că motivele de casare evocate mai sus au fost invocate omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de față, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C.proc.civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Aceleași concluzii se impun și pentru criticile autoarei căii de atac care se referă la prevederile art. 1.534 C.proc.civ., respectiv nerespectarea de către intimată a obligației de punere în întârziere cu privire la obligația neexecutată și decăderea acesteia din dreptul de a mai formula o pretenție în legătură cu clauza penală, la cedarea dreptului de dispoziție și de administrare a sumelor de bani destinate asocierii, la asigurarea de către autoarea căii de atac a transparenței operațiunilor efectuate în contul asocierii, în temeiul art. 3.3 par. 5 din acord, întrucât nici acestea nu au fost supuse analizei instanțelor de fond, deși ar fi putut forma obiect al dezbaterilor în etapele devolutive.

În continuare, prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac critică decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.

În argumentarea incidenței primului motiv de casare, recurenta arată că decizia este nelegală, întrucât, în mod greșit, la termenul din 14.01.2021 i-a fost refuzată administrarea probei cu înscrisuri, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului, reglementat la art. 22 alin. (2) C.proc.civ., dreptul său la apărare prevăzut de art. 13 alin. (3) din același Cod, principiile contradictorialității și nemijlocirii, dar și efectul devolutiv al apelului.

Analiza actelor dosarului și a încheierii din 14.01.2020 demonstrează că administrarea probei cu înscrisuri a fost propusă de recurentă prin cererea de apel, iar instanța de apel a constatat decăderea recurentei din dreptul de a o administra, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 254 alin. (2) pct. 2 și 4 C.proc.civ., în condițiile în care înscrisurile propuse ca probe au fost depuse la dosar chiar la termenul la care cererea de probatoriu a fost formulată, necesitatea administrării acestei probe putea fi prevăzută la data declarării apelului principal, iar eventuala ei administrare ar fi determinat amânarea judecății.

Dacă în faţa primei instanţe, dispoziţiile art. 194 lit. e) C.proc.civ., care fac trimitere la art. 150 C.proc.civ., impun ca cererii de chemare în judecată să îi fie alăturate înscrisurile de care reclamanta înţelege a se folosi în proces, aceste norme nu au incidenţă şi în apel.

Înalta Curte subliniază că art. 482 C.proc.civ. prevede că normele de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor din urmă.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancțiunea decăderii, probele invocate în susținerea apelului.

Așadar, pentru etapa procesuală a apelului legiuitorul a prevăzut un regim derogator de la cel instituit pentru judecata în primă instanță în ceea ce privește proba cu înscrisuri, în sensul că sancțiunea decăderii intervine numai în situația în care administrarea acestei probe nu a fost propusă prin cererea de apel, iar nu şi în cazul în care înscrisurile nu au fost ataşate cererii de apel.

În speţă, atât prin memoriul său de apel, cât şi prin întâmpinarea prezentată în combaterea apelului incident, S.C. B. S.R.L. (în prezent recurentă) a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. Rezultă aşadar, că atât timp cât proba a fost propusă cu respectarea art. 470 C.proc.civ., decăderea nu putea opera, iar aplicarea acestei sancţiuni s-a realizat cu încălcarea art. 470 alin. (3) C.proc.civ.

În aceste condiții, și circumstanțele reținute de instanță în aprecierea incidenței cazurilor prevăzute de art. 254 alin. (1) pct. 2 și 4 C.proc.civ. rămân fără efect, în măsura în care situația premisă pentru analizarea incidenței lor nu există, având în vedere că cererea recurentei de încuviințare a probei cu înscrisuri era admisibilă.

Distinct de acest aspect, se reține că administrarea probelor la cel de-al doilea termen de judecată nu poate fi reținută ca fiind de natură a conduce la amânarea judecății cauzei, în condițiile în care la primul termen, judecata apelului și implicit discutarea probatoriului au fost amânate pentru a da posibilitate intimatei să achite taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident.

Din această perspectivă, nu se poate aprecia că administrarea acestei probe ar fi tergiversat soluționarea cauzei, de vreme ce propunerea ei s-a făcut prin cererea de apel, amânarea judecății nu s-a realizat din culpa recurentei, iar discutarea acesteia s-a realizat la primul termen la care părțile puteau formula concluzii.

În aceste condiții, prin înlăturarea în mod nelegal a probei cu înscrisuri recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru a se asigura părților dreptul la apărare.

Cu privire la pretinsa încălcare de către instanța de prim control judiciar a rolului activ al judecătorului, Înalta Curte notează că rolul activ al judecătorului în procesul civil urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia.

Distinct de faptul că potrivit art. 254 alin. (6) C.proc.civ., lipsa ordonării de probe din oficiu de către instanță nu poate fi invocată de părți în căile de atac, conform alin. (5) din același articol, ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligație pentru judecător, ci doar o facultate.

Prin urmare, greșit apreciază recurenta că rolul activ al instanței de judecată presupunea obligația acesteia de a-i pune în vedere să depună înscrisuri în dovedirea momentului la care obligația principală a devenit imposibil de executat.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a beneficiat în etapa procesuală anterioară de asistență juridică de specialitate, argument suplimentar pentru care instanța de prim control judiciar a apreciat în mod justificat că nu se putea substitui acesteia în detrimentul părții adverse.

Contrar opiniei recurentei, sarcina probei în ceea ce privește destinația sumelor încasate de la beneficiar și dovada ipotezei prevăzute de art. 1.557 C.civ. îi reveneau, în condițiile art. 249 C.proc.civ.

Or, în măsura în care prin apărările sale a susținut că sumele au fost utilizate pentru plata furnizorilor asocierii și că data până la care penalitatea ar fi putut să fie acordată era cea la care aceștia au fost plătiți, proba acestor afirmații incumbă autoarei căii de atac.

Nici critica referitoare la nesocotirea principiilor contradictorialității și nemijlocirii nu poate fi primită, întrucât din argumentele dezvoltate nu se pot desprinde elemente care să vizeze o încălcare a acestora, atât timp cât cererea de probatoriu a fost pusă în discuția părților, potrivit încheierii din 14.01.2020, iar părții i-a fost asigurat, din această perspectivă, dreptul la apărare.

Asupra pretinsei încălcări a efectului devolutiv al apelului, instanţa supremă constată că argumentele părții sunt lipsite de fundament, întrucât decizia atacată cuprinde situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanța devolutivă, fiind expusă pe larg la filele 14-15 din decizie.

În continuare, procedând la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat din perspectiva celei de-a doua ipoteze pe care o reglementează, respectiv cea a existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate.

În motivare, recurenta a afirmat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii atât în ceea ce privește considerentele reținute de instanța de prim control judiciar la respingerea apelului său, cât și în privința celor reținute în privința admiterii apelului incident declarat de intimată.

Se cuvine subliniat că, în limita în care motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. a fost invocat, nu orice pretinsă contradicție regăsită în considerentele unei hotărâri judecătorești fundamentează casarea ei; în realitate, contradicția motivelor trebuie să fie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată.

Analizând motivele pretins contradictorii avute în vedere la respingerea apelului principal, Înalta Curte notează că acestea au fost reținute de instanța de prim control judiciar în analiza condițiilor prevăzute de art. 1.556 C.civ. și a pretinsei cauze justificative de neexecutare a obligației în litigiu.

Astfel, referirile instanței la angajarea răspunderii contractuale a recurentei de către autoritatea contractantă și sancțiunile contractuale care i-ar fi putut fi aplicate în situația în care aceasta ar fi refuzat semnarea instrumentelor de plată au fost prezentate în cadrul raționamentului său juridic, expus pentru înlăturarea criticii recurentei referitoare la cauza neîndeplinirii obligației sale.

Aceste considerente nu sunt contradictorii, ci ele converg spre soluția dată de către instanța de prim control judiciar pretinsei cauze exoneratoare de răspundere.

Nici argumentele expuse de instanța de apel la pag. 17, par. 2 din decizie și cele de la pag. 18, par. 5 și 7 nu sunt contradictorii, în măsura în care se referă la o situație ipotetică, neconfirmată în cuprinsul deciziei atacate, ci a fost menționată pentru a evidenția faptul că autoarea căii de atac nu era exonerată de la îndeplinirea obligației în litigiu, chiar și în situația în care partea adversă ar fi fost informată asupra operațiunilor aferente proiectului.

Nici pretinsa contradicție între argumentele instanței de apel de la pag. 18, par. 7 și pag. 16, par. 5 și 6 nu poate fi reținută, întrucât, așa cum a constatat și instanța de prim control judiciar, art. 3.10.1 par. 4 din acord se referă la dreptul părții care și-a executat obligația de a decide liber numai cu privire la forma și modalitatea de executare a lucrărilor aferente proiectului și nu la orice aspecte convenite de părți prin acordul de asociere.

În schimb, este fondată critica recurentei îndreptată împotriva dispoziției date apelului incident, întrucât întreaga construcție a raționamentului juridic al instanței de apel este fundamentată pe rațiunea instituirii clauzei penale, care vizează asigurarea transparenței, controlului și dreptului la informare al intimatei asupra executării proiectului sub aspectul componentei financiare și pe împrejurarea că penalitatea se acordă până la momentul când obligația neîndeplinită a devenit imposibil de executat.

În stabilirea acestui moment, curtea de apel a avut în vedere data recepției finale a lucrărilor, care, raportat la obiectul și scopul asocierii, excedează perioada în care obligația neexecutată putea fi îndeplinită, respectiv cea în care obiectul asocierii urma a se realiza.

Înalta Curte subliniază că, aşa cum rezultă din art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, recepţia finală este ultima etapă a recepţiei unei construcţii, care, spre deosebire de recepţia la terminarea lucrărilor, intervine ulterior expirării perioadei de garanţie.

Instituirea recepţiei în două etape este o măsură în favoarea beneficiarilor lucrărilor, iar recepţia finală nu poate să aibă loc înainte de împlinirea perioadei de garanţie, în care este urmărit modul de comportare a construcţiei şi sunt luate, dacă este cazul, măsuri de remediere a lucrărilor necorespunzătoare calitativ. Aşadar, data recepţiei finale nu corespunde datei finalizării lucrărilor, ci este, întotdeauna, ulterioară.

Din această perspectivă, considerentele instanței de prim control judiciar sunt contradictorii și contravin atât art. 3 alin. (1) şi art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, cu modificările ulterioare, cât și dispozițiilor art. 1.540 alin. (2) C.civ., întrucât executarea obligației de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă, care trebuia efectuată pentru a asigura controlul plăților realizate din contul asocierii, nu putea avea loc decât până la data finalizării execuției lucrărilor.

Prin urmare, sunt întemeiate susținerile recurentei, întrucât elementul temporal ce determină imposibilitatea executării obligației de plată coincide cu finalizarea proiectului pentru care părțile s-au asociat și nu cu recepția finală a lucrărilor de către beneficiarul lor, care este ulterioară.

În continuare, în ceea ce privește susținerile recurentei subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se cuvine subliniat că, în principiu, incidența ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. determinată de nelegalitatea înlăturării probei cu înscrisuri, nu ar mai impune un examen al criticilor circumscrise motivului privind încălcarea normelor de drept material, întrucât efectele casării deciziei sub acest aspect plasează procesul în momentul discutării și încuviințării probatoriului în apel. Însă, în speță, întrucât prin administrarea probei cu înscrisuri se urmărește probarea altor elemente decât a celor sesizate în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (care vizează soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepției de neexecutare, condițiilor activării clauzei penale, cauzei exoneratoare de răspundere), Înalta Curte constată că dispoziția de casare ce urmează a fi pronunțată pentru cele ce preced nu se reflectă și asupra dezlegărilor date de instanța de apel asupra aspectelor criticate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv pentru care vor fi analizate în cele ce succed.

Înainte de a proceda la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanța supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a considerentelor de faţă, să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele anterioare, devolutive, premisa apariţiei procesului între părţi constă în încheierea de către acestea, la 26.03.2013, a unui acord de participare în comun la realizarea obiectivului ,,Lucrări la sursele de apă și stațiile de epurare C.”.

În temeiul art. 3.3 par. 1 din acordul sus-menționat, părțile au deschis un cont comun la o instituție bancară pentru ca plățile efectuate de beneficiarul lucrărilor executate să fie virate în acesta.

La art. 3.3 par. 3 din același acord, părțile au prevăzut ca în situația în care din orice motiv, plățile și încasările lucrărilor ar urma să fie efectuate de către beneficiar în alt cont decât cel al asocierii, pârâta, în calitate de lider al asocierii, să transfere toate plățile în contul comun în termen de 5 zile de la primirea lor, în caz contrar, potrivit art. 3.3 par. 4 din acord, urmând a achita o penalizare de 5.000 euro pentru fiecare zi de întârziere.

Invocând neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a transfera în contul comun al asocierii sumele încasate de aceasta de la autoritatea contractantă, reclamanta a inițiat prezentul demers judiciar, solicitând obligarea părții adverse la plata penalizării prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acord.

Încercând să justifice neîndeplinirea obligației, pârâta a invocat excepția de neexecutare, precizând că nici partea adversă nu şi-a îndeplinit obligația de a constitui aportul și garanțiile stabilite în sarcina sa prin acordul de asociere în participație, fiindu-i suspendat dreptul de vot.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata penalității pentru fiecare zi de întârziere până la data promovării acțiunii, reținând că, în ceea ce privește solicitarea de acordare a lor până la îndeplinirea obligației în litigiu, partea nu a făcut dovada existenței sumei în contul liderului asocierii.

Excepția de neexecutare a fost înlăturată, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1.556 alin. (1) C.civ., obligațiile pretins neexecutate nefiind corelative și interdependente.

În calea de atac devolutivă, instanța de prim control judiciar a respins apelul principal declarat de pârâtă, a admis apelul incident al reclamantei și a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la plata penalității inserate în clauza penală până la data recepției finale a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului încheiat cu autoritatea contractantă.

Pentru a decide astfel, a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru invocarea excepției de neexecutare, că în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru activarea clauzei penale, titulara acțiunii fiind scutită, în temeiul art. 1.538 alin. (4) C.civ., de a proba prejudiciul, că pârâta nu a făcut dovada incidenței cauzei exoneratoare de răspundere și că în raport cu art. 1.557 C.civ., aceasta este obligată să achite despăgubirile până la data recepției finale a lucrărilor.

Un prim set de critici aduse de recurentă deciziei din apel vizează soluția dată de instanța de prim control judiciar excepției de neexecutare.

În argumentare, autoarea căii de atac a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.266-1.270 C.civ., respectiv a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când a analizat conţinutul clauzelor stipulate în acordul de asociere pentru a stabili caracterul interdependent și corelativ al obligațiilor.

Răspunzând acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de textele de lege sus-menționate, statuând că interpretarea contractului se face după voinţa concordantă a părţilor şi dând eficiență, deopotrivă, principiului interpretării sistematice.

Cercetând ansamblul clauzelor contractului, instanţa de apel a stabilit voinţa reală a părţilor la încheierea asocierii, în ceea ce privește obligațiile contractuale și clauza penală, reținând în esență că, raportat la clauzele contractuale, pe care le-a și evocat, nu se poate reține că obligația de a constitui aportul este corelativă celei de a vira sumele de bani încasate de liderul asocierii de la beneficiarul lucrărilor, cele două obligații nefiind interdependente.

În atare situație, argumentele recurentei nu pot fi reținute, având în vedere că instanța de apel, dând eficiență regulilor de interpretare a contractului instituite prin textele de lege pretins încălcate, a stabilit că executarea obligației pârâtei de a vira suma de bani era independentă de îndeplinirea obligației reclamantei de a constitui aportul.

Prin criticile sale, autoarea căii de atac încearcă să impună instanței de recurs propria interpretare a contractului care, însă, nu poate fi primită.

În realitate, chiar referindu-se la dispoziţiile art. 1.266 şi art. 1.267 C.civ., recurenta nu a demonstrat încălcarea acestor dispoziții legale în faza apelului prin statuări contrare voinţei reale a părţilor, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmărește numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii şi tinde, în realitate, la noi statuări de fond.

Subsumat criticii privind soluția dată excepției de neexecutare, recurenta a susținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.556 C.civ. din perspectiva a trei aspecte: suspendarea dreptului de vot și acces la profit al intimatei, aspect care, în opinia sa, îi conferea drept de decizie exclusiv asupra operațiunilor și modificărilor de operare ale contului comun, lipsa dovezii îndeplinirii propriilor obligații de către intimată și caracterul esențial al celor două obligații pentru îndeplinirea obiectului asocierii.

Excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare pus la dispoziția părții căreia i se pretinde îndeplinirea obligației ce îi revine, fără ca partea care solicită executarea să-și îndeplinească propriile obligații.

Interpretarea art. 1.556 C.civ., coroborat cu art. 1.555 alin. (1) C.civ., relevă că această excepție poate fi invocată pentru obligații corelative și interdependente care reclamă executarea lor simultană. Așadar, pentru ca excepția de neexecutare să poată fi opusă cu succes, legea impune existența unei legături de interdependenţă între obligațiile părților.

În speță, obligația intimatei de a constitui aportul și garanțiile asocierii este o obligație independentă, executarea acesteia nefiind condiționată sau imposibil de executat în situația neexecutării obligației recurentei-pârâte de a transfera sumele încasate de la autoritatea contractantă în contul asocierii, cele două obligații având cauze diferite.

Astfel, obligația de a constitui aportul derivă chiar din obiectul contractului, cel de a executa lucrările aferente proiectului, iar obligația de a transfera banii în contul asocierii are drept cauză necesitatea de a asigura transparența și controlul operațiunilor efectuate prin contul asocierii și informarea intimatei, în calitate de asociat minoritar.

În aceste condiții, nu poate fi primită teza recurentei potrivit căreia cele două obligații ar fi corelative și interdependente, în măsura în care executarea uneia nu este afectată sau condiționată de executarea celeilalte.

Nici alegațiile autoarei căii de atac întemeiate pe pretinsul său drept de dispoziție asupra contului asocierii nu sunt întemeiate, având în vedere că acesta privește dreptul de a dispune de acest cont și nu obligația de a transfera sumele încasate în contul comun.

Prin urmare, este corectă și în acord cu dispozițiile legale concluzia instanței de apel în sensul că excepția de neexecutare, astfel cum a fost invocată, nu poate determina paralizarea demersului judiciar al intimatei, atât timp cât obligațiile reclamate nu se află într-o legătură de interdependență.

În ceea ce privește considerentele deciziei atacate referitoare la exigibilitatea celor două obligații, Înalta Curte reține că ele nu au caracter decizoriu în înlăturarea excepției de neexecutare, ci au fost expuse în mod suplimentar, în prezentarea raționamentului juridic ce a condus instanța de apel la pronunțarea deciziei.

Un alt aspect criticat din decizia atacată privește sancțiunile contractuale menționate de instanța de prim control judiciar, ce puteau fi aplicate intimatei, pentru neîndeplinirea propriei obligații.

Deși autoarea căii de atac reclamă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, susținerile prezentate în argumentarea lui sunt, în realitate, de netemeinicie, întrucât privesc situația de fapt și probatoriul administrat și nu cuprind o prezentare a textelor de lege pretins încălcate și a elementelor în raport cu care aplicarea lor ar fi fost greșită.

În atare condiții, ele excedează sfera motivului de nelegalitate invocat în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

Un alt set de critici vizează condițiile răspunderii civile contractuale, în argumentarea cărora recurenta a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1.350 alin. (2), art. 1.531-1.537, art. 1.540, art. 1.547, art. 1.555 şi art. 1.556 C.civ., prin raportare la clauza cuprinsă în art. 3.3 par 4 din contract. În acest sens, a susținut că soluționarea căii de atac devolutive s-a realizat fără o verificare a îndeplinirii condițiilor referitoare la prejudiciu, punerea în întârziere a debitorului, culpa acestuia, excepția de neexecutare și că întrunirea lor nu a fost dovedită.

Într-un prim considerent, Înalta Curte precizează că va examina doar observaţiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C.proc.civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor astfel învestite orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va analiza argumentele recurentei privind elementele probatorii care vizează condițiile răspunderii civile contractuale și cauza exoneratoare de răspundere, caracterul pretins disproporționat al clauzei penale, îndeplinirea obligației de a asigura transparența și informarea celeilalte părți cu privire la operațiunile efectuate în contul asocierii, corespondența părților, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.540 și art. 1.547 C.civ. din perspectiva riscurilor la care ar fi fost expus proiectul în situația neachitării sumelor datorate furnizorilor și a obligației recurentei de a derula proiectul cu diligența unui bun administrator, căci acestea presupun un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat. Totodată, nu vor fi examinate nici criticile invocate omisso medio, aşa cum au fost prezentate mai sus.

Analizând susținerile părții recurente privind încălcarea prevederilor art. 1.350, 1.531-1.537 C.civ., Înalta Curte reține că art. 1.538 alin. (1) C.civ. definește clauza penală ca fiind cea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.

Contrar susținerilor recurentei, interpretarea textului de lege conduce la concluzia că dreptul de opțiune între executarea silită în natură a obligației și cea a clauzei penale aparține creditorului obligației neîndeplinite.

Acest aspect rezultă şi din interpretarea coroborată a textului menționat cu prevederile art. 1.539 C.civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalității, cu excepția cazului în care penalitatea este prevăzută pentru executarea obligației cu întârziere ori nu la locul stabilit.

În speță, cum părţile au cuantificat anticipat prejudiciul produs în caz de neexecutare a obligaţiilor asumat, în mod legal instanța de apel a reţinut că în raport cu dispozițiile art. 1.538 alin. (4) C.civ., dovada neexecutării obligaţiei o scuteşte pe intimată de proba prejudiciului.

Prin urmare, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a autoarei căii de atac pentru neîndeplinirea obligației asumate și că părțile au evaluat anticipat prejudiciul creditorului acestei obligații neîndeplinite, în mod corect, dând eficiență prevederilor art. 1.270 C.civ., a reținut că pârâta datorează penalizarea prevăzută de art. 3.3 par. 4 din acordul de asociere.

Tot ca efect al obligativității contractului, clauza penală nu poate face obiectul unei aprecieri din partea instanței de judecată pe criterii de echitate decât în limitele expres prevăzute de art. 1.541 C.civ., care însă nu instituie o obligație de a reduce clauza, ci doar o facultate pentru judecător.

Mai mult, demersul judiciar al intimatei-reclamante s-a fundamentat pe neexecutarea obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă, aspect necontestat de autoarea căii de atac, care, atât timp cât s-a produs, nu poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vădit excesivă, în caz contrar, aceasta ar fi lipsită de una din funcțiile sale principale, și anume cominatorie.

Având în vedere considerentele expuse mai sus și constatând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia civilă atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

Revine instanței de prim control judiciar, ca în rejudecare, să analizeze cererea recurentei de încuviințare a administrării probei cu înscrisuri în acord cu dezlegările date sub acest aspect. De asemenea, aceasta urmează să stabilească momentul la care obligația recurentei-pârâte de a transfera în contul comun sumele încasate de la autoritatea contractantă a devenit imposibil de executat în raport cu perioada de executare a obiectului contractului dintre părți și ținând cont de considerentele obligatorii prezentate mai sus și de ansamblul probator al cauzei.