Prosecutor's cassation appeal rejected; COVID decrees not "legal provisions" suspending limitations, upholding expiry-based termination.

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2022

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1390 din 06 septembrie 2021 pronunţată de Judecătoria Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 5 C. pen., a fost recalificată fapta reţinută în sarcina inculpatului A. din tentativă la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în tentativă la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969.

În baza art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a fi administrator într-o societate comercială) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a fi administrator într-o societate comercială) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa penală nr. 1189/28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin neapelare la 10 decembrie 2002, în raport de săvârşirea faptei deduse judecăţii, şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

S-a constatat că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu fapta de evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 87/1994 (forma în vigoare în martie 2005), cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 35 C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969, pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A din 11 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, inculpatului i s-au aplicat, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969.

S-a menţinut revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicate inculpatului A. prin sentinţa penală nr. 1189/28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin neapelare la 10 decembrie 2002, revocare dispusă prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, în raport de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală care a format obiectul respectivei judecăţi.

În baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, a fost contopită pedeapsa rezultantă parţială aplicată în cauză, de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu pedeapsa rezultantă parţială aplicată prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, de 6 ani închisoare, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, fără adăugarea unui spor.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 şi art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale rezultante, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa principală rezultantă de 6 ani închisoare durata reţinerii din data de 03 aprilie 2006 şi a arestării preventive din perioada 04 aprilie 2006 - 07 aprilie 2006 şi perioada executată de inculpat de la 11 iunie 2015 până la 26 aprilie 2017 în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Târgu Mureş.

S-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă pe numele inculpatului A. la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 şi art. 1381 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 şi următoarele C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea părţii civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a sentinţei după rămânerea definitivă, pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni.

În temeiul art. 4 şi art. 5 din O.G. nr. 39/2015, s-a dispus comunicarea sentinţei, după rămânerea definitivă, către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Neamţ în vederea înscrierii în cazierul fiscal al inculpatului.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.370 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care suma de 3.020 de RON este aferentă urmăririi penale şi suma de 350 RON este aferentă camerei preliminare şi judecăţii).

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la data de 05 ianuarie 2010, a solicitat, prin înregistrarea la Administraţia Finanţelor Publice Braşov la nr. 15796 din 05 ianuarie 2010 a decontului de taxă pe valoare adăugată (declaraţia 300), rambursarea cu titlu de TVA a sumei de 6056229 RON, sumă care a fost stabilită cu rea-credinţă, în care a fost inclusă şi suma de 3964945 RON, aferentă facturilor fiscale NTVDU nr. x/02 iunie 2005 şi nr. x/03 iunie 2005 emise de S.C. C. S.R.L. în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/12 mai 2015 şi înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L., aceste facturi fiind anulate, ca acte subsecvente ale contractului menţionat, prin sentinţa nr. 91/F/28 ianuarie 2009 a Tribunalului Neamţ pronunţată în dosarul nr. x/2006, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

S-a mai arătat că inculpatul A. a solicitat judecarea cauzei conform procedurii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută de art. 375 C. proc. pen., cerere care a fost admisă de instanţă, cu consecinţa pronunţării soluţiei doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Analizând incidenţa legii penale mai favorabile din perspectiva prevederilor art. 5 C. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Judecătoria Braşov a apreciat că vechiul C. pen. are un caracter mai favorabil raportat la situaţia juridică a inculpatului, motiv pentru care a recalificat fapta reţinută în sarcina acestuia din tentativă la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în tentativă la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969.

Instanţa de prim grad jurisdicţional a examinat şi solicitarea formulată de inculpat vizând încetarea procesului penal pe temeiul prescripţiei răspunderii penale, context în care a arătat că, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 8 ani, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Pedeapsa instituită pentru infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este închisoarea cu limite cuprinse între 3 şi 10 ani, în prezent alternativ cu pedeapsa amenzii, iar momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de data săvârşirii infracţiunii, astfel cum stipulează art. 122 alin. (2) C. pen. din 1969. Instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale se regăseşte în art. 123 C. pen. din 1969, întreruperea operând prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, ce are ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale. Potrivit art. 124 C. pen. din 1969, în forma în vigoare până la data de 22 aprilie 2012, considerată mai favorabilă pentru inculpatul A., prin prescripţia specială a răspunderii penale se înţelege depăşirea termenului de prescripţie prevăzut în cuprinsul art. 122 C. pen. din 1969 cu încă jumătate, oricâte întreruperi ar interveni.

Realizând aplicarea dispoziţiilor legale evocate la situaţia supusă analizei, instanţa de fond a reţinut că data comiterii infracţiunii ce i se impută inculpatului A. este 5 ianuarie 2010, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. A. a dobândit calitatea procesuală de suspect la data de 21 ianuarie 2015, acest act procesual fiind circumscris categoriei actelor ce se comunică suspectului. Dispoziţiile cuprinse în această ordonanţă au avut un rol întreruptiv al cursului prescripţiei răspunderii penale, generând curgerea unui nou termen de prescripţie, întrucât s-a realizat ulterior comunicarea acuzaţiei şi a drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin suspectului. Şi potrivit actualului C. pen., termenul de prescripţie specială de 16 ani nu apare ca fiind împlinit. Adiţional, s-a avut în vedere aspectul că termenul de prescripţie a fost suspendat pe o durată de 2 luni, aferentă stării de urgenţă instituite şi prelungite pe teritoriul României în cursul anului 2020, conform art. 41 din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 şi art. 62 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020.

Instanţa de fond nu a împărtăşit punctul de vedere exprimat de apărătorul inculpatului A., în sensul că în actuala reglementare cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale nu este susceptibil de întrerupere pe considerentul că Parlamentul României nu a modificat art. 155 alin. (1) C. pen. în termen de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. În considerentele deciziei indicate, care are caracter obligatoriu, Curtea a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) din vechea reglementare, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale aplicabile, întrucât statua întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. În viziunea Curţii, o pârghie legală de încunoştinţare a persoanei poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale. Observând argumentaţia elaborată de instanţa de contencios constituţional în cadrul deciziei de referinţă, s-a conchis că prin aceasta nu s-a declarat neconstituţional întregul art. 155 C. pen., ci numai soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul acestui text de lege. Astfel, dispoziţiile art. 155 alin. (4) C. pen. privind prescripţia specială sunt aplicabile, nefiind îmbrăţişată optica jurisprudenţială conform căreia noţiunea de prescripţie specială nu are corespondent în legislaţia activă. În ambele reglementări de drept penal material se poate proceda la tragerea la răspundere penală a inculpatului, deoarece nu s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale calculat conform acestora.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii săvârşite de inculpat, Judecătoria Braşov a reţinut că s-a creionat încercarea inculpatului de stabilire a taxei pe valoarea adăugată de o manieră frauduloasă, având ca rezultat obţinerea fără drept a unei rambursări, încercare ce nu şi-a atins finalitatea în urma analizei decontului de TVA de către organele abilitate. Rambursările la care fac referire dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 241/2005 sunt acele restituiri rezultate din deconturile de taxă pe valoarea adăugată, cu opţiune de rambursare. Fapta a fost susceptibilă să genereze o stare de pericol pentru relaţiile sociale care guvernează stabilirea corectă a taxelor şi care asigură protecţia bugetului de stat, iar legătura de cauzalitate dintre acţiune şi urmare a rezultat din materialitatea activităţii desfăşurate de inculpat. Din perspectiva laturii subiective, prima instanţă a reţinut că inculpatul a acţionat în numele contribuabilului cu intenţie directă, urmărind obţinerea unui avantaj fiscal nelegal din restituire.

În cadrul operaţiunii de individualizare şi proporţionalizare a pedepsei, Judecătoria Braşov s-a orientat prin prisma criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969. În concret, s-a reţinut că, acţionând în numele S.C. B. S.R.L., inculpatul a solicitat în mod nejustificat la rambursare o taxă pe valoarea adăugată prin depunerea la organele fiscale a decontului de TVA, respectiv prin disimularea realităţii şi legalităţii unor operaţiuni având la bază un contract anulat de către instanţa comercială. Creşterea excesivă, artificială şi succesivă a preţului rulmenţilor stipulaţi în cuprinsul convenţiilor, conceperea unui circuit financiar fictiv, în cadrul căruia a fost introdusă o societate comercială de tip fantomă, urmate de livrarea mărfurilor la export, demonstrează neveridicitatea tranzacţiei efectuate pe teritoriul României, în care au fost angrenate S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., şi converge spre concluzia că inculpatul a avut ca obiectiv crearea unui cadru propice obţinerii unei sume mari de bani de la bugetul statului, cu titlu de rambursare de TVA. Inculpatul a avut un grad considerabil de implicare în iniţierea şi desfăşurarea circuitului comercial plăsmuit, iar eventualul folos material urmărit de acesta a fost însemnat. Încărcând fictiv TVA deductibilă, inculpatul a generat o sumă negativă de TVA obiect al rambursării, întrucât TVA deductibilă a fost mai mare decât TVA colectată pentru perioada fiscală de referinţă. Mecanismul fraudulos a fost identificat consecutiv analizei de către organele abilitate a decontului de TVA cu solicitare de rambursare şi s-a refuzat rambursarea. Astfel, fapta a rămas în stadiul tentativei ca urmare a atitudinii prompte a organelor de control fiscal şi în mod independent de manifestarea de voinţă a inculpatului. Cu toate acestea, s-a remarcat trecerea unei perioade îndelungate de la data săvârşirii faptei, astfel că impactul ilicitului penal asupra societăţii s-a diminuat. A fost valorificată şi conduita procesuală sinceră adoptată de inculpat în faza de judecată. Sub aspectul elementelor care particularizează persoana inculpatului, s-a reţinut că acesta este recidivist şi a mai săvârşit o faptă de evaziune fiscală de o gravitate ridicată pentru care a fost condamnat în cadrul unei proceduri judiciare distincte, în concurs cu fapta care a fost cercetat în prezenta cauză.

Toate aceste aspecte au fost reţinute de instanţă ca având valoarea unor circumstanţe care conturează gradul de pericol al faptei şi caracterizează persoana inculpatului, reflectându-se în cuantumul pedepsei aplicate. Instanţa a considerat că o pedeapsă cu închisoarea constituie un mijloc apt de reeducare a inculpatului, astfel încât să se formeze o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

Pentru considerentele expuse, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. din 1969, a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1189/28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin neapelare la data de 10 decembrie 2002, în raport de săvârşirea faptei deduse judecăţii, şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, observând incidenţa concursului real de infracţiuni, instanţa de fond a contopit pedeapsa rezultantă parţială aplicată în cauză, de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu pedeapsa rezultantă parţială aplicată prin sentinţa penală nr. 717/19 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, de 6 ani închisoare, şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, fără adăugarea unui spor.

Prima instanţă a reţinut că algoritmul de calcul a pedepsei a fost determinat de faptul că, în termenul de încercare al suspendării condiţionate dispuse prin sentinţa penală nr. 1189 din 28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamţ, inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş şi care se află în concurs cu fapta dedusă judecăţii. În acord cu normele trasate potrivit vechii reglementări de drept penal, s-au aplicat iniţial regulile speciale ale tratamentului sancţionator al recidivei postcondamnatorii, fiind necesar ca revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei să fie dispusă în raport de fiecare infracţiune nou-comisă, iar apoi s-a conferit incidenţă regulilor specifice concursului de infracţiuni. Pedeapsa astfel aplicată nu poate fi suspendată, urmând a fi executată în regim de detenţie. În context, s-a apreciat că liberarea condiţionată acordată inculpatului prin sentinţa penală nr. 580 din 20 aprilie 2017 a Judecătoriei Vaslui nu poate fi menţinută, astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului, însă nu poate fi nici anulată prin prisma descoperirii infracţiunii deduse judecăţii, conform solicitării reprezentantului Ministerului Public, deoarece această instituţie nu exista sub imperiul vechiul C. pen.

Totodată, Judecătoria Braşov nu a dat curs solicitării inculpatului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, pe considerentul că zilele câştigate nu au fost luate în calcul la data de 26 aprilie 2017, la care s-a dispus liberarea sa condiţionată, având în vedere că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 677 din 08 iulie 2021, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale. În considerentele deciziei enunţate, instanţa de contencios constituţional a subliniat că voinţa legiuitorului nu a vizat aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, respectiv anterior datei de 21 iulie 2017.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut că persoana vătămată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, s-a constituit parte civilă cu suma de 4.339.257 RON împotriva inculpatului, cu titlu de daune materiale, la care s-a adăugat valoarea majorărilor şi a penalităţilor de întârziere calculate de la data scadenţei obligaţiei până la data plăţii efective, a recuperării prejudiciului.

Făcând referire la prevederile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., instanţa de fond a reţinut că fapta ce incumbă inculpatului a rămas în stadiul tentativei, iar acestuia nu i-a fost rambursat TVA-ul solicitat prin decontul aferent facturilor anulate pe cale judecătorească şi înregistrate în evidenţele contabile, astfel încât nu s-a produs niciun prejudiciu bugetului de stat prin această faptă şi nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins de partea civilă şi fapta dedusă judecăţii. Exercitarea acţiunii civile se referă la un prejudiciu eventual izvorât dintr-o serie de tranzacţii comerciale care nu formează obiectul cauzei de faţă, conform deciziilor de impunere şi rapoartelor de inspecţie fiscală aflate în dosarul de urmărire penală.

În consecinţă, faţă de neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 şi art. 1381 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., criticând-o, în esenţă, sub următoarele aspecte:

- greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, din moment ce s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, raportat la datele de referinţă la care se presupune că s-a săvârşit fapta, respectiv 05 ianuarie 2010 şi iunie 2005.

În acest sens, apelantul a susţinut că fapta a fost comisă în luna iunie 2005, când a fost depus iniţial decontul de TVA la A.F.P. Neamţ, acesta fiind reînregistrat în luna ianuarie 2010 la A.F.P. Braşov, urmare a mutării sediului societăţii, context în care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în iunie 2017. Chiar dacă s-ar considera că data faptei este 05 ianuarie 2010, inculpatul a apreciat că, potrivit art. 124 C. pen. din 1969, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la 04 ianuarie 2022, sens în care a invocat decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 a Curţii Constituţionale şi decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Referitor la varianta art. 124 C. pen. din 1969 reţinută de instanţa de fond, în sensul că "prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată", apelantul a arătat că a fost adoptată ulterior datei de 05 ianuarie 2010, şi anume prin Legea nr. 63/2012, judecătorul aplicând retroactiv legea penală în defavoarea sa.

- omisiunea deducerii din pedeapsa rezultantă a perioadei executate anterior şi a menţionării restului rămas neexecutat;

- greşita individualizare a pedepsei aplicate.

Prin decizia penală nr. 154/AP din 25 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1390 din 06 septembrie 2021 a Judecătoriei Braşov, care a fost desfiinţată cu privire la modul de soluţionare a laturii penale şi a obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare şi, rejudecând în aceste limite:

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. (a intervenit prescripţia răspunderii penale), a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de stabilire, cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei privind latura civilă şi măsurile asigurătorii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare din primă instanţă şi apel.

Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Braşov a reţinut că prima instanţă a admis în mod corect cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii recunoaşterii învinuirii prevăzută de art. 375 C. proc. pen., a analizat corespunzător materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi a stabilit situaţia de fapt în acord cu probele existente, dând faptelor încadrarea juridică corespunzătoare. De altfel, în apel nu s-a contestat săvârşirea faptelor şi nici încadrarea juridică a acestora, inculpatul susţinând că legea penală mai favorabilă este cea veche nu doar din perspectiva regimului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, ci şi al termenului de prescripţie specială a răspunderii penale, reglementat de art. 122 C. pen. din 1969, în varianta anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 63/2012.

Totodată, instanţa de apel a constatat că fapta din prezenta cauză nu reprezintă un act material al infracţiunii de evaziune fiscală pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş, întrucât lipseşte unitatea de latură subiectivă. Astfel cum s-a arătat în rechizitoriu şi cum s-a reţinut de către prima instanţă, inculpatul a adoptat rezoluţia infracţională privind comiterea faptei din prezenta cauză în contextul în care, la acel moment, se desfăşurau cercetări cu privire la faptele pentru care a fost condamnat ulterior prin sentinţa penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş. Pe de altă parte, circuitele fictive ale mărfurilor şi firmele implicate în aceste circuite sunt diferite, aspect ce denotă rezoluţii infracţionale distincte. Astfel, în dosarul penal nr. x/2006 al Judecătoriei Târgu Mureş solicitările de rambursare TVA erau legate de tranzacţii cu cherestea pe relaţia S.C. D. S.R.L. Bucureşti - S.C. B. S.R.L. Piatra Neamţ - E. S.R.L. Bucureşti, în timp ce, în prezenta cauză, tranzacţiile implicate în circuitul de mărfuri ce a stat la baza cererii de rambursare TVA sunt legate de rulmenţi şi societăţile implicate sunt S.C. F. S.A. Braşov - G. S.A. Braşov - S.C. H. S.R.L. Piatra Neamţ - S.C. B. S.R.L. - S.C. C. S.R.L. Prin urmare, s-a apreciat că este nefondată critica referitoare la faptul că infracţiunea din prezenta cauză ar fi un act material al celei pentru care inculpatul a fost condamnat anterior la pedeapsa pe care a executat-o.

În continuare, referitor la intervenirea prescripţiei răspunderii penale, Curtea de Apel Braşov a reţinut că data de la care curge termenul de prescripţie este 05 ianuarie 2010, când a fost depusă cererea de decont TVA la A.F.P. Braşov, acuzaţia ce formează obiectul judecăţii în prezenţa cauză fiind legată de această cerere de decont.

Astfel, în rechizitoriu, s-a indicat la capitolul "În drept" că fapta inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la data de 05 ianuarie 2010, a solicitat, prin înregistrarea la Administraţia Finanţelor Publice Braşov la nr. 15796 din 05 ianuarie 2010 a decontului de taxă pe valoare adăugată (declaraţia 300), rambursarea cu titlu de TVA a sumei de 6056229 RON, sumă care a fost stabilită cu rea-credinţă, fiind solicitată la rambursare suma de 3964945 RON, aferentă facturilor fiscale NTVDU nr. x/02 iunie 2005 şi nr. x/03 iunie 2005 emise de S.C. C. S.R.L. în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/12 mai 2015 şi înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L., aceste facturi fiind anulate, ca acte subsecvente ale contractului menţionat, prin sentinţa nr. 91/F/28 ianuarie 2009 a Tribunalului Neamţ pronunţată în dosarul nr. x/2006.

De asemenea, starea de fapt reţinută de prima instanţă şi recunoscută de inculpat în cadrul procedurii recunoaşterii învinuirii este legată de aceeaşi cerere de decont TVA înregistrată la A.F.P. Braşov la 05 ianuarie 2010. Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea de a se constata că termenul de prescripţie a răspunderii penale ar începe să curgă din anul 2005 nu are niciun temei legat de faptele care formează obiectul judecăţii.

Examinând, în concret, critica formulată, instanţa de control judiciar a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, iar conform art. 124 din acelaşi cod, în forma în vigoare la data comiterii faptei, "prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate" (a fost avută în vedere şi decizia Curţii Constituţionale nr. 1092/2012, care a stabilit că prevederile art. 124 C. pen. din 1969 după modificarea potrivit căreia "prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă o dată" sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi). Prin urmare, termenul special de prescripţie, potrivit legii vechi, este de 12 ani (8 ani + 4 ani) şi începe să curgă la 05 ianuarie 2010.

Totodată, analizând dacă a intervenit o suspendare a cursului prescripţiei speciale a răspunderii penale, potrivit art. 128 C. pen. din 1969, ca efect al Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi al Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, curtea de apel a făcut trimitere la prevederile art. 41 şi art. 43 alin. (2) din Măsurile de primă urgenţă cu aplicabilitate directă conţinute de Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 şi la cele ale art. 64 alin. (5) din Măsurile de primă urgenţă cu aplicabilitate directă conţinute de Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240/2020, şi a arătat că, în cauză, judecata în procedura de cameră preliminară a fost considerată suspendată de drept, sens în care a menţionat că, prin încheierea din 02 martie 2020, s-a fixat termen în procedura de cameră preliminară pentru 13 aprilie 2020, iar la 18 mai 2020 a fost pusă la dosar o rezoluţie de reluare a respectivei proceduri, stabilindu-se termen la 06 iulie 2020, când au avut loc dezbaterile asupra cererilor şi excepţiilor formulate de părţi, pronunţarea asupra acestora fiind amânată pentru o dată ulterioară.

Având în vedere că prin decizia nr. 12 din 23 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din C. pen., Curtea de Apel Braşov a considerat că revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei sarcina de a stabili dacă prin decretul Preşedintelui României de instituire a stării de urgenţă şi prin decretul de prelungire a acestei stări au fost stabilite cauze de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că nu a intervenit suspendarea cursului prescripţiei, sens în care a făcut referire la motivarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 152/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13 mai 2020, prin care a fost clarificată natura juridică a Decretului Preşedintelui nr. 195/2020, stabilindu-se că acesta este un act administrativ cu caracter normativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns în perioada stării de urgenţă. În continuare, instanţa de control constituţional a precizat că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi reglementată de Preşedintele României, ci este prevăzută de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorităţi publice. Având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară. Generalitatea normei primare nu poate fi atenuată prin acte infralegale care să completeze cadrul normativ existent. De aceea, decretul Preşedintelui trebuie să cuprindă doar măsurile care organizează executarea dispoziţiilor legale, particularizează şi adaptează respectivele dispoziţii la situaţia de fapt existentă, la domeniile de activitate esenţiale pentru gestionarea situaţiei care a generat instituirea stării de urgenţă, fără a se abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege.

Curtea Constituţională a mai reţinut că Preşedintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziţii legale, iar, pe de altă parte, modificarea şi completarea unor legi, dispoziţiile sale având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale, printre care şi accesul liber la justiţie, aspect prohibit de Constituţie. Învestită cu o excepţie de neconstituţionalitate privind actul normativ de reglementare primară, respectiv O.U.G. nr. 1/1999, instanţa de control constituţional a constatat că nu există nicio normă legală care să constituie temeiul expres al unei prerogative a Preşedintelui de a reglementa, prin decretul de instituire a stării de urgenţă, în domenii pentru care Legea fundamentală cere intervenţia legiuitorului, respectiv restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale (paragrafele 95, 96 din decizie).

Constatând că, potrivit art. 32 lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999, pe durata stării de urgenţă este interzisă restrângerea accesului liber la justiţie, Curtea de Apel Braşov, fără a pretinde că exercita un control de legalitate asupra dispoziţiilor Decretului Preşedintelui (în contextul în care Curtea Constituţională stabileşte că actul administrativ al Preşedintelui priveşte un raport cu Parlamentul şi cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, fiind exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 544/2001, acesta făcând însă, obiectul controlului exercitat, din oficiu, de Parlamentul României, în virtutea obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituţie şi obiectul controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, prin intermediul hotărârii prin care Parlamentul încuviinţează sau nu starea de urgenţă - paragrafele 93, 94 din decizia nr. 152/2020), a remarcat faptul că instanţa de contencios constituţional a menţionat expres că prin Hotărârile nr. 3 din 19 martie 2020 şi, respectiv, nr. 4 din 16 aprilie 2020, Parlamentul României nu a supus controlului parlamentar măsurile de primă urgenţă adoptate de Preşedinte, măsuri ce nu puteau avea decât caracter administrativ.

Cum competenţa de interpretare şi aplicare a prevederilor de drept material şi procesual cuprinse în legile organice (cum este C. pen.) nu poate fi tăgăduită instanţelor judecătoreşti, curtea de apel, în interpretarea noţiunii de "dispoziţie legală" din textul art. 128 alin. (1) C. pen. din 1969, a apreciat că actele administrative emise de Preşedinte (Decretele nr. 195/2020 şi nr. 240/2020), chiar dacă sunt acte administrative cu caracter normativ, nu îndeplinesc condiţia de a fi "dispoziţii legale" apte să atragă efectul de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale.

S-a arătat, totodată, că suspendarea judecăţii în cauză a fost întemeiată pe dispoziţiile decretelor Preşedintelui României, nu pe constatarea de către judecătorul cauzei a existenţei unor împrejurări de neprevăzut sau de neînlăturat care să împiedice continuarea procesului penal, aspect care rezultă din lipsa unui act de procedură care să conţină dispoziţia de suspendare; astfel, s-a reţinut că a operat o suspendare de drept, aşa cum s-a dispus în decret, caz în care actul procesual nu a fost apreciat necesar.

În concluzie, Curtea de Apel Braşov a constatat că nu a operat o suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel încât termenul de prescripţie specială s-a împlinit la 05 ianuarie 2022.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, care, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a arătat că, în mod greşit, s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale şi s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În susţinerea căii de atac, s-a arătat că termenul special de prescripţie a răspunderii penale, potrivit legii vechi, este de 12 ani (8 ani + 4 ani) şi a început să curgă la 05 ianuarie 2010, în consens cu cele reţinute de instanţa de fond şi cea de apel.

S-a învederat că problema de drept care prezintă interes în cauză este reprezentată de împrejurarea suspendării termenului de prescripţie a răspunderii penale prin intervenirea Decretului Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgentă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020) şi a Decretului Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020).

În continuare, s-a menţionat că, în cauză, judecata în procedura de cameră preliminară a fost considerată suspendată de drept. În acest sens, s-a arătat că, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 02 martie 2020 s-a fixat termen la 13 aprilie 2020, iar la 18 mai 2020 a fost pusă la dosar rezoluţia de reluare a procedurii de cameră preliminară, cu stabilirea termenului de judecată la 06 iulie 2020, când au avut loc dezbaterile asupra cererilor şi excepţiilor formulate de părţi cu privire la obiectul procedurii de cameră preliminară, pronunţarea asupra acestora fiind amânată pentru o dată ulterioară.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Braşov a considerat că revine instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei sarcina de a stabili dacă prin cele două decrete ale Preşedintelui României au fost instituite cauze de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale, apreciind, în final, că nu a operat o astfel de suspendare, astfel încât termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit la 05 ianuarie 2022.

Făcând referire la textele art. 128 C. pen. din 1969, art. 156 C. pen., art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a susţinut că prevederile din cele două decrete indicate se circumscriu noţiunii de "dispoziţie legală", primul articol de lege menţionat nefăcând vreo diferenţă cu privire la natura actului în care aceasta este cuprinsă, în cazul de faţă în conţinutul unor acte administrative cu caracter normativ, ce nu au fost declarate/constatate ca fiind contrare legii. În acest sens, a fost invocată şi terminologia folosită de legiuitor, în textul care reglementează suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale folosindu-se sintagma "dispoziţie legală", cu un sens mai larg, şi nu aceea de "lege" (dispoziţia legală nu se identifică cu legea şi nu se rezumă doar la aceasta).

Totodată, conform doctrinei şi practicii judiciare, termenul de prescripţie a răspunderii penale este suspendat pe întreaga perioadă în care este incident vreunul din motivele de suspendare prevăzute de textul legal, indiferent de durată, iar prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. În această situaţie, termenul de prescripţie se prelungeşte cu durata suspendării, care nu se ia în calcul pentru stabilirea respectivului termen. Aşadar, suspendarea operează de drept, fără vreo intervenţie jurisdicţională sau de altă natură.

Invocând, în susţinerea motivelor de recurs în casaţie formulate, şi opinia separată exprimată în decizia nr. 382/RC din 05 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2018), precum şi decizia penală nr. 782/Ap din 29 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, Ministerul Public a apreciat că, la termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, trebuia adăugat un interval de două luni în care cursul acestuia a fost suspendat, astfel că termenul s-ar fi împlinit la 04 martie 2022. Or, în speţă, decizia recurată a fost pronunţată la 25 februarie 2022, constatându-se, deci, în mod greşit, că a intervenit prescripţia răspunderii penale şi dispunându-se încetarea procesului penal, în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen., fără ca instanţa de control judiciar să analizeze pe fond apelul declarat de inculpatul A..

Având, însă, în vedere că, la momentul pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în casaţie, va fi împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, luându-se în calcul şi cele două luni în care a operat suspendarea acestuia în baza decretelor prezidenţiale, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a solicitat admiterea căii de atac, cu menţinerea soluţiei de încetare a procesului penal, dar cu motivarea că respectivul termen nu era împlinit la data pronunţării deciziei recurate, urmând a se da, astfel, eficienţă dispoziţiilor care prevedeau suspendarea de drept a cursului prescripţiei răspunderii penale pe perioada stării de urgenţă, fără nicio altă intervenţie, cenzură sau control jurisdicţional.

Prin încheierea din 31 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, constatându-se îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr. 154/AP din 25 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov ca nefiind fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Înalta Curte reţine, totodată, că, prin prisma cazului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În speţă, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constatând că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit la 05 ianuarie 2022 şi apreciind că nu a operat o suspendare a cursului acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Verificând din această perspectivă hotărârea atacată, Înalta Curte constată, cu titlu preliminar, că, în cauză, instanţa de apel a apreciat că mai favorabilă inculpatului este legea în vigoare la data faptelor, respectiv C. pen. anterior, acest aspect nemaiputând forma obiectul analizei instanţei supreme prin intermediul căii extraordinare de atac. Ca urmare, în analiza motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile din legea penală mai favorabilă stabilită de Curtea de Apel Braşov.

Astfel, potrivit art. 124 C. pen. din 1969 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, termenul special de prescripţie a răspunderii penale este de 12 ani (8 ani+ 4 ani) şi curge de la data săvârşirii infracţiunii de către inculpat, respectiv de la 05 ianuarie 2010.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 128 C. pen. din 1969, cursul termenului prescripţiei prevăzute de art. 122 C. pen. din 1969 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Aşa cum rezultă din motivele de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a invocat existenţa, în perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, a unei cauze care a condus la suspendarea în acel interval a termenului special de prescripţie a răspunderii penale, susţinând că decretele Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), şi nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020) au avut ca efect suspendarea de drept a cursului acestuia şi, în consecinţă, prelungirea respectivului termen cu 2 luni. Prin urmare, problema de drept care trebuie clarificată în cauză este dacă respectivele decrete constituie "dispoziţii legale" în sensul art. 128 C. pen. din 1969.

Referitor la natura juridică a decretului Preşedintelui României prin care se instituie starea de urgenţă, prin decizia nr. 152 din 06 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, Curtea Constituţională a reţinut că acesta "este adoptat în temeiul art. 93 alin. (1) din Constituţie, «potrivit legii» care reglementează regimul juridic al stării de urgenţă, respectiv potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999. În emiterea decretului, Preşedintele acţionează ca organ de stat, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Aşadar, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decretul este un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice." (paragraful 86).

Totodată, a arătat că "norma constituţională cuprinsă în art. 93 alin. (1) din Constituţie, folosind sintagma potrivit legii, cu privire la exercitarea competenţei constituţionale a Preşedintelui de a institui starea de urgenţă, face trimitere expresă la regimul juridic al stării de urgenţă reglementat de legiuitorul ordinar. Astfel, dispoziţiile art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, reglementând conţinutul decretului Preşedintelui, stabilesc o competenţă extinsă a acestuia care nu se limitează la declararea formală a stării de urgenţă. Instituirea stării de urgenţă presupune îndeplinirea unor condiţii legale referitoare la (i) indicarea motivelor care au impus instituirea stării, (ii) determinarea zonei şi a perioadei în care se instituie măsura, stabilirea autorităţilor militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului şi a competenţelor acestora, (iii) reglementarea măsurilor de primă urgenţă care urmează a fi luate, (iv) circumscrierea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns şi, eventual, (v) orice alte prevederi considerate necesare. Aşadar, întrucât reglementează o serie de reguli general obligatorii, autorităţile statului fiind însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, iar persoanele fizice şi juridice având obligaţia de a respecta cele statuate în cuprinsul actului, rezultă că, din perspectiva conţinutului, decretul Preşedintelui este un act administrativ cu caracter normativ.

Având în vedere natura juridică a actului, Curtea reţine că acesta nu poate decât să organizeze executarea, respectiv să pună în aplicare, prin raportare la situaţia de fapt existentă, dispoziţiile de reglementare primară care statuează cu privire la regimul juridic al stării de urgenţă, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999. Cu alte cuvinte, decretul prin care se instituie starea de urgenţă este un act administrativ normativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns." (paragrafele 88 şi 89).

S-a mai reţinut că, dată fiind natura sa juridică, "decretul Preşedintelui va cuprinde doar măsurile care organizează executarea dispoziţiilor legale şi particularizează şi adaptează respectivele dispoziţii la situaţia de fapt existentă, la domeniile de activitate esenţiale pentru gestionarea situaţiei care a generat instituirea stării de urgenţă, fără a se abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege" (paragraful 90), Parlamentul, care funcţionează pe toată perioada stării de urgenţă sau stării de asediu, având posibilitatea, ca organ reprezentativ suprem al poporului, să intervină legislativ "în regim de urgenţă, în orice domeniu pe care situaţia de criză îl afectează, inclusiv şi mai ales atunci când este vizată restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale" (paragraful 102).

În plus, instanţa de contencios constituţional a observat că, deşi în Anexa 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 au fost instituite o serie de "măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă", privind, printre altele, şi suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedură de cameră preliminară (art. 43 alin. (2) din Anexa 2), care nu face parte din enumerarea expresă din art. 26 al O.U.G. nr. 1/1999, acestea nu au fost verificate, în virtutea obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituţie, de Parlamentul României care, prin hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020, s-a limitat doar la a încuviinţa măsura instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României. Aceeaşi situaţie a fost reţinută şi în ceea ce priveşte Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională a constatat că, odată cu încuviinţarea instituirii/prelungirii stării de urgenţă, Parlamentul României nu a supus controlului parlamentar şi măsurile de primă urgenţă adoptate de Preşedinte, măsuri ce nu puteau avea decât caracter administrativ, neputând viza restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, deşi un act administrativ normativ cuprinde reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată, adresându-se unui număr nedeterminat de subiecţi, pentru care este obligatoriu, caracterul său normativ nu îl transformă în lege sau dispoziţie legală.

De altfel, "dispoziţia legală cu caracter penal" este definită ca fiind "prevederea cuprinsă într-un act normativ prin care se ordonă o anumită conduită ori prin care se interzice o anumită conduită, sub sancţiunea unei pedepse". Aşadar, acest tip de dispoziţie nu se poate regăsi decât într-o lege, ordonanţă ori ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi nicidecum într-un decret al Preşedintelui.

Prin urmare, având în vedere aspectele statuate de Curtea Constituţională cu privire la natura juridică de act administrativ cu caracter normativ, Înalta Curte constată că decretele Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nu constituie "dispoziţii legale" în sensul art. 128 alin. (1) C. pen. din 1969, apte să atragă efectul de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Cea de-a doua ipoteză în care, conform acestui text de lege, ar fi putut fi suspendat cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale vizează intervenirea unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori continuarea procesului penal, situaţie în care, pentru a opera suspendarea, era necesară emiterea unui act procesual prin care să se constate existenţa respectivei împrejurări.

Or, deşi situaţia epidemiologică de pe teritoriul României şi riscul creşterii masive a numărului persoanelor infectate cu coronavirusul SARS-Cov-2, care au determinat instituirea şi, ulterior, prelungirea prin decretele preşedinţiale a stării de urgenţă în perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, pot fi considerate împrejurări cu caracter excepţional ce nu puteau fi prevăzute ori înlăturate, în cauză judecătorul de la fond nu a emis niciun act procesual prin care să se constate existenţa unei asemenea împrejurări în prezenţa căreia ar fi putut opera suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, conform menţiunilor din sistemul informatic Ecris al Judecătoriei Braşov, aferent dosarului nr. x/2019, format pentru parcurgerea procedurii de cameră preliminară, cauza a fost suspendată de drept pe durata stării de urgenţă "în temeiul art. 43 alin. (2) din Anexa Decretului nr. 195/2020, fără efectuarea vreunui act de procedură".

În aceste condiţii, se constată că, în cauză, în niciun moment nu a operat suspendarea cursului prescripţiei, aşa încât susţinerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov sub acest aspect nu sunt fondate, în mod corect instanţa de apel dispunând încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii, la data de 05 ianuarie 2022, a termenului special de prescripţie a răspunderii penale.

Faţă de aceste considerente, constatând că, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr. 154/AP din 25 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr. 154/AP din 25 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2022.