Accessory intervention in salary revision claim held inadmissible for lack of direct interest and preliminary reference to CJEU refused

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

În cadrul dosarului nr. x/2020 având ca obiect cererea de revizuire formulată de revizuentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 643/26.09.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, petenta B. a formulat, la data de 09.03.2020, cerere de intervenţie accesorie în cauză, în interesul revizuentului-reclamant, solicitând, în esenţă, admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a hotărârii atacate.

2. Încheierea curţii de apel

Prin încheierea din data de 15 iunie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul revizuentului.

3. Recursul exercitat în cauză şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Împotriva încheierii au declarat recurs reclamantul A. şi intervenienta B..

În motivarea căii de atac s-a arătat că, pe de o parte, cererea de intervenţie accesorie conţine dovezi în susţinerea inclusiv asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire iniţiată în dosarul nr. x/2020. Aceste dovezi au în vedere mijlocul de apărare instituit prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru soluţionarea conflictului de interese al fostului comisar european C., cel care în intervalul 10.11.2015 - 04.01.2017 şi-a încălcat obligaţia de prudenţă pe care o avea în conformitate cu prevederile art. 245 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Incălcarea obligaţiei din art. 245 TFUE a avut consecinţa directă asupra încălcării drepturilor salariale ale revizuentului-reclamant, în sensul că acesta nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa unei instanţe imparţiale, ceea a dus la discriminarea evidentă a revizuentului-reclamant pe criterii exclusiv politice.

Pe de altă parte, prin dovezile aduse în concret de intervenientul accesoriu, acesta justifică în mod evident inclusiv interesul personal al acesteia de a interveni în cauză, întrucât acelaşi mijloc juridic de apărare a fost invocat de intervenientul accesoriu în dosarul nr. x/2018 conform dovezilor ataşate.

Atât interesul personal al intervenientului accesoriu de a interveni în cauză, cât şi dovezile aduse în apărarea recurentului-revizuient A. atestă ipoteza juridică a conflictului de interese al fostului comisar european C. din intervalul 10.11.2015 - 04.01.2017, care a dus la încalcarea dreptului la un proces echitabil atât pentru recurentul-revizuient A., care pretinde drepturi salariale restante de 10 ani, cât şi pentru intervenientei B. ale cărei drepturi âdecurg din dosarul nr. x/2018.

Recurenţii au apreciat că se impune şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în conformitate cu art. 267 alin. (1) litera (a) şi alin. (3) din TFUE .

Întrucât până la data de 6.04.2020 nu exista un mecanism de verificare fiscală pentru modul în care sunt cheltuite sumele virate din bugetul Uniunii în conformitate cu art. 33 din normele de aplicare ale statutului deputaţilor din PE, guvernul condus de fostul comisar european era cel care avea obligaţia aplicării dreptului Uniunii Europene, inclusiv cu privire la modul cum sunt verificate sumele virate din bugetul Uniunii în conformitate cu art. 33 menţionat, în sensul de a verifica dacă aceste sume sunt raportate corect ca şi impozite la bugetul naţional (situaţia recurentului revizuent-reclamant A., care revendică drepturi salariale restante de 10 ani).

Constatarea existenţei conflictului de interese al unui fost comisar european pe perioada în care acesta a primit indemnizaţii tranzitorii de la Comisie este exclusiv de competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta având la dispoziţie două modalităţi juridice: - mecanismul reglementat de art. 245 TFUE completat cu prevederile art. 325 alin. (1) (folosit în cazul unui alt deputat PE de naţionalitate franceză, care a fost obligat să restituie Uniunii suma de 300.000 Euro); - mecanismul unional de interpretare prevăzut de art. 267 TFUE, ce se impune aplicat şi în prezenta speţă.

Prin memoriul depus la data de 11.11.2020, recurenţii au reluat solicitarea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru interpretarea sintagmei "abuz de putere" din conţinutul art. 263 paragraf 2 teza finală din T.F.U.E., a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din CDFUE: "orice lucrător are dreptul la condiţii de muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa", dar şi a art. 245 din T.F.U.E.

Prin răspunsul la întrebările formulate urmează a se stabili atât teza abuzului de putere cât şi existenţa sau nu a conflictului de interese pentru fostul comisar european pentru intervalul 10.11.2015-04.01.2017, în sensul încălcării de către acesta a obligatiei din art. 245 din T.F.U.E. şi existenţa conflictului de interese pentru un fost deputat din PE, care în intervalul 01.02.2018-11.11.2019 a fost cel care a dispus în mod concre protejarea de la orice fel de verificări a acelor persoane fizice/persoane juridice care au pretins în scris, în faţa Parlamentului European că ar fi autorizate de Statul Român să desfăşoare pe teritoriul României activitate profesională specializată în tratarea problemelor fiscale şi sociale din CIM şi din contractele de prestări servicii.

Astfel, recurenţii au formulat următoarele întrebări:

"Întrebarea nr. 1 - Dacă statele membre sunt sau nu obligate să verifice prin mecanismele de drept intern gestionarea surselor de venit pentru toţi contribuabilii, inclusiv obligativitatea verificării gestionării acestor surse de venit pentru contractele de muncă şi cele de prestări servicii încheiate de angajatori cu statut de deputat în PE, obligativitatea verificării deţinerii sau nu, a autorizării conform dreptului intern pentru terţii plătitori de a presta activitate profesională specializată în tratarea problemelor fiscale şi sociale din CIM şi contractele de prestări servicii, astfel încât statul membru să se asigure că a operat colectarea în mod corect la buget, anual, a tuturor taxelor şi impozitelor pentru CIM şi contractele de prestări servicii derulate în decursul unui an calendaristic ?

Intrebarea nr. 2 - Dacă încălcarea obligaţiei de la întrebarea nr. 1, în sensul verificării în mod selectiv a contribuabililor cu privire la aceste obligaţii, cu consecinţa necolectării în mod corect a sumelor la bugetul de stat, urmat de refuzul aceluiaşi stat membru de a plăti drepturi salariale restante de 9 ani pe motiv că nu ar fi bani la buget, echivalează sau nu cu un abuz de putere în sensul sintagmei din art. 263 paragraf 2 teza finală din TFUE ?

Intrebarea nr. 3 - Dacă fostul comisar european C., pentru intervalul 10.11.2015-04.01.2017 avea sau nu impusă interdicţia de a mai accepta să exercite o funcţie de demnitate publică, avea interdicţia să accepte demnităţi si privilegii, având în vedere că pe de o parte acesta, în acelaşi interval 10.11.2015 - 04.01.2017 era remunerat cu 102.238 Euro anual din bugetul Uniunii ca să nu îşi încalce obligaţia din art. 245 din TFUE, iar în dreptul intern acesta avea obligaţia legislativă din art. 74 alin. (1) şi (3), respectiv art. 148 alin. (4) din Constituţie, de a pune în acord principiile generale ale dreptului Uniunii cu dreptul intern ?

Intrebarea nr. 4 - Dacă fostul deputat din PE în perioada 01.02.2018-11.11.2019 avea sau nu obligaţia de a nu accepta funcţii şi demnităţi publice care să implice modul de decizie asupra sumelor din bugetul Uniunii acordate în conformitate cu prevederile art. 33 din Normele de aplicare ale statutului deputaţilor din PE, având în vedere că verificarea cheltuirii în mod concret a acestor sume privea inclusiv patrimoniul personal al fostului deputat din PE, în sensul că acesta a desemnat presedintele A.N.A.F. care, prin art. 121 din legea nr. 207/2015 stabilea care sunt acele analize de risc şi ce contribuabili sunt verificaţi în mod concret şi ce contribuabili sunt excluşi de la orice fel de verificare fiscală ?

Intrebarea nr. 5 - Dacă pentru sancţionarea abuzului de putere descris la întrebarea nr. 2, pentru identificarea conflictului de interese descris la întrebările nr. 3 şi 4, persoana fizică căreia i-au fost refuzate drepturile salariale restante de 9 ani este îndreptăţită să îşi exercite dreptul unional de a intenta acţiune direct la Tribunalul Uniunii în conformitate cu art. 258 TFUE, art. 263 alin. (2) şi (4) TFUE spre a-şi exercita dreptul la apărare şi dreptul de a beneficia de un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale ?"

Prin răspunsul depus la dosar la data de 17.12.2020 recurenţii au completat cererea iniţială, formulând două întrebări suplimentare pentru a fi adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene .

"Întrebarea nr. 1 - Poate un fost comisar european care primeşte indemnizaţie tranzitorie de la Comisie în intervalul iulie 2014- iulie 2017 să acorde din funcţia de demnitate publică de prim ministru ajutoare de stat unor categorii de beneficiari în anul 2015, regimul acestor ajutoare fiind reglementat în RUE nr. 651/2014 şi în acelaşi an calendaristic 2015, acelaşi fost comisar să suspende de la plată drepturi salariale restante din 2011 unor beneficiari din România ?

Intrebarea nr. 2 - In sensul sintagmei abuz de putere din art. 263 paragraf 2 TFUE şi în sensul principiului nediscriminării reglementat în art. 21 CDFUE, pot fi acordate într-un an calendaristic ajutoare de stat într- un stat membru în conformitate cu RUE nr. 651/2014 şi acelaşi stat membru, faţă de alte categorii de persoane le suspendă acestora drepturile salariale pe motiv că nu ar fi bani la bugetul de stat ?"

În concluzie, recurenţii au apreciat că prin interpretarea articolelor din tratate şi din RUE nr. 651/2014 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene urmează să răspundă întrebărilor cu titlu preliminar, în sensul de a stabili dacă faţă de revizuentul A. a fost comis un abuz de putere, iar acesta a fost supus discriminării financiare prin aceea că începând cu 2015 i-au fost suspendate drepturi salariale pe motiv că nu ar fi bani la buget, dar tot în 2015 alţi beneficiari au beneficiat de ajutoare de stat (nerambursabile) acordate din bugetul de stat.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Financiară - Ministerul Afacerilor Interne şi intimatul-chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea ca legală a încheierii recurate.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat, totodată, excepţia lipsei de interes a reclamantului în formularea recursului împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi asupra recursului

Examinând încheiererea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 TFUE neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene, pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 TFUE trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre. Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit C-283/81, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Necesitatea interpretării dreptului comunitar poate deriva numai dintr-o potenţială neclaritate a textului sau dintr-o eventuală nearmonizare a dreptului naţional cu cel comunitar. Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de validitate sau interpretare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de aplicarea dreptului naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

În prezenta cauză, Înalta Curte este învestită cu soluţionarea recursului promovat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie formulate în cadrul unei cereri de revizuire aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. Din modul în care sunt formulate întrebările propuse, se observă că recurenţii tind, de fapt, să obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o veritabilă "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a fondului cererii de revizuire şi, implicit, a cererii iniţiale de chemare în judecată.

Astfel, în realitate, nu se solicită interpretarea coroborată articolelor din tratate şi din RUE nr. 651/2014, ci să se statueze asupra modului de aplicare a acestora de către o autoritate publică naţională într-o situaţie de fapt dată, reiterându-se, practic, argumente invocate în cererea de revizuire.

În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea căii de atac deduse judecăţii (recursul declarat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie) nu depinde de răspunsul la întrebările formulate, astfel încât va respinge cererea recurenţilor de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În privinţa excepţiei lipsei de interes a recurentului A. în formularea recursului, invocată de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, având în vedere efectele specifice ale unei eventuale admiteri a cererii de intervenţie accesorie, reclamantul justificând un interes în susţinerea unui demers menit, în condiţiile legii, să îi consolideze apărarea.

Pe fondul recursului promovat în cauză, Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 15 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul revizuentului A., apreciind că terţul intervenient nu a făcut dovada unui interes propriu, astfel cum impun dispoziţiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ.

Dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti în cadrul căruia a fost formulată cererea de intervenţie accesorie are ca obiect cererea de revizuire formulate de A. împotriva deciziei civile nr. 643/26.09.2019 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2018.

Potrivit art. 61 C. proc. civ., "1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi."

În sensul dispoziţiilor citate, rezultă că prin intervenţia accesorie, terţul participă voluntar la judecată pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale ale procesului.

Spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit. Ca atare, natura juridică a intervenţiei accesorii este aceea de apărare, fără însă ca terţul să devină un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit.

Art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte interesul ca fiind una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile (în cauză, a cererii de intervenţie), interes care "...trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual", şi, chiar dacă nu este născut şi actual, "se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara" (art. 33 C. proc. civ.). În toate situaţiile, însă, interesul trebuie să fie personal şi, pentru ca cererea sa să fie admisă în principiu, terţul intervenient trebuie să justifice un interes propriu, dovedind că drepturile sale ar putea fi afectate prin pronunţarea unei hotărâri defavorabile părţii pentru care intervine.

Prin urmare, în analiza admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., trebuie avut în vedere interesul propriu al terţului în legătură cu modul de soluţionare a acţiunii principale, deoarece terţul care intervine trebuie să aibă un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane, chiar dacă nu pretinde un drept propriu.

Se reţine că, intervenientul accesoriu urmăreşte ca, prin apărările pe care le face el însuşi, instanţa să pronunţe o hotărâre favorabilă părţii pe care o susţine în proces (pentru care a intervenit), dar şi conformă propriului său interes.

Or, în cazul de faţă, Înalta Curte constată că, raportat la obiectul litigiului şi finalitatea lui concretă, în mod corect curtea de apel a remarcat că titularul cererii de intervenţie accesorie nu are un interes personal şi direct în soluţionarea prezentului dosar.

Argumentul recurenţilor, referitor la invocarea de către intervenientul accesoriu a aceluiaşi mijloc juridic de apărare în dosarul nr. x/2018 nu este apt, prin el însuşi, a face dovada interesului propriu şi direct, distinct de al părţii pentru care doreşte să intervină, interes absolut necesar terţului pentru a interveni într-un proces desfăşurat între alte părţi.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, în cauză nu a fost dovedit interesul propriu care trebuie să fie protejat prin formularea cererii de intervenţie accesorie, aceasta fiind formulată în scopul de a depune înscrisuri în susţinerea cererii de revizuire, înscrisuri care puteau fi depuse şi de revizuent, în condiţiile legii, respectiv pentru obţinerea unei jurisprudenţe favorabile de care să se folosească ulterior într-un dosar similar, în care intervenienta are calitatea de reclamantă.

Mai mult decât atât, nu s-a dovedit nici faptul că drepturile terţului intervenient pot fi în vreun fel afectate prin hotărârea ce se va pronunţa asupra cererii de revizuire formulată de A..

Pentru considerentele expuse, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra întrebărilor formulate de recurenţii A. şi B..

Respinge excepţia lipsei de interes a recurentului A. în formularea recursului, invocată de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. şi intervenienta B. împotriva încheierii din data de 15 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2021.